Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala


Vulnerabilitatea brevetelor de invenţie



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə10/12
tarix29.10.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#21028
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12

Vulnerabilitatea brevetelor de invenţie
În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul ştiinţific capătă noi dimensiuni şi noi valenţe, care-i conferă acestuia un statut distinct şi, ca urmare, nu poate fi subordonat celorlalte activităţi de spionaj (politic, militar, economic etc.). Spionajul ştiinţific prin activităţile sale specifice, slujeşte deopotrivă interese politice, militare şi economice.

Se poate spune că spionajul ştiinţific este o activitate de interfaţă între celelalte activităţi de spionaj, întrucât el urmăreşte sustragerea celor mai valoroase idei din domeniul ştiinţei, al activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.

Pentru a justifica o anume «subordonare», unii dintre autori au încercat să localizeze spionajul ştiinţific în cadrul celui tehnico-ştiinţific, uitând că oficinele secrete caută să obţină date complexe din cercetarea fundamentală şi tehnico-aplicativă şi să influenţeze chiar şi cercetările din domeniul istoriografiei, să afle şi să folosească în propaganda lor diversionistă date despre originea unor limbi naţionale, să exploateze rezultatele obţinute din domeniul tuturor ştiinţelor – exacte sau umaniste – mergând până la identificarea şi cunoaşterea preocupărilor cotidiene ale oamenilor de ştiinţă”1.

Brevetele de invenţii suscită un interes din ce în ce mai larg în mediul economic occidental. Destinate, iniţial să asigure protecţia comercială şi de paternitate a invenţiilor, brevetele – prin forma de document-brevet pus în circuitul informaţional public – dobândesc progresiv rolul de vehicul de informare tehnologică. Astfel, în prezent, se dezvoltă numeroase baze de date specializate, capabile să ofere centrelor de cercetare (deopotrivă publice şi private) o posibilitate suplimentară de a urmări evoluţia tehnologică în domeniul specific şi de a studia mai bine concurenţa. Considerat un indicator ştiinţific şi tehnologic important, numărul şi valoarea brevetelor ataşate unei persoane sau colectivităţi (ştiinţifice, dar şi economice) reprezintă un indicator economic cuprins în analiza şi gestiunea structurii financiare a întreprinderii.

Stocul actual de brevete este estimat la circa 4 milioane, repartizat după cum urmează: 40% în Europa (din care 32% în Europa occidentală şi 8% în Europa centrală şi estică); 40% în America de Nord şi de Sud (din care 30% în SUA): 18% în zona Asiei şi Pacificului (din care 15% în Japonia). Din alt unghi de comparaţie, se remarcă un grav dezechilibru între Nord şi Sud, circa 85% din stocul de brevete fiind localizat în zona O.C.D.E.

Numărul cererilor de brevete oferă o măsură a activităţilor intelectual-inventive ale unei ţări, precum şi a capacităţilor de difuziune tehnologică şi comercială a invenţiilor brevetate. Ca o tendinţă recentă, semnificativă, studiile de specialitate apreciază creşterea masivă a brevetelor depuse (protejate) în afara ţării de origine. Acest fenomen a fost favorizat de demararea unor proceduri internaţionale şi europene, care permit întreprinderilor să se protejeze mai uşor şi mai economic pe mai multe pieţe în acelaşi timp.

Brevetul de invenţie a devenit o redutabilă armă de concurenţă, în special pentru marile întreprinderi, care dispun de întregul aparat juridic pentru a înregistra rapid şi eficace cereri de brevete. Acest instrument, ce presupune subtile abilităţi juridice, poate fi folosit fie pentru blocarea potenţialilor concurenţi, fie pentru a obţinerea unor câştiguri în diverse negocieri comerciale.

Insuficienţa cunoaştere şi/sau nerespectarea cadrului legislativ de protecţie a invenţiilor româneşti şi plasarea acestei responsabilităţi la nivelul conducerilor agenţilor economici generează situaţii de descurajare sau chiar anihilare a iniţiativelor, precum şi de prejudiciere a intereselor societăţilor comerciale cu capital public.

În acest context, conducerile societăţilor comerciale au latitudinea de a opera clasificarea documentelor existente în secrete şi secrete de serviciu sau nesecrete, fiind omisă aplicabilitatea Legii 23/1971 şi a Ordonanţei Guvernamentale 1590/1991 în domeniu.

Apariţia Legii 64/1992, privind brevetele de invenţii şi, respectiv, taxele pentru cererile de brevet de invenţie, au avut un efect contrar celui scontat, determinând diminuarea interesului pentru cercetare şi pentru protejarea ideilor tehnice de valoare, atât din partea autorilor individuali, cât şi a conducerilor societăţilor comerciale, îndeosebi ca urmare a situaţiei financiare cu care se confruntă acestea.

Factori de răspundere în domeniu apreciază că situaţia este urmarea valorilor mari ale taxelor de brevetare, practicate atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial (taxele pentru obţinerea unui brevet internaţional pot ajunge la circa 10-20 mii dolari SUA, sumă ce depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale cercetătorilor români).

Din dorinţa de a face reclamă propriilor produse, inventatorii nu respectă minime reguli de protejare a soluţiilor tehnice cu caracter de noutate, divulgându-le, prin expunerea tuturor informaţiilor privind principiile de funcţionare, ceea ce favorizează materializarea lor de către cei interesaţi.

În situaţia menţionată se află numeroase produse ale căror elemente cu caracter de noutate constau în desene şi modele industriale (mobilă, sticlărie, ceramică, etc. – protejate în România în conformitate cu Legea nr. 129/1992), dar neprotejate în exterior. Acestea sunt expuse la diferite expoziţii şi filmate, iar ulterior, reproduse şi comercializate în străinătate, fără acordul părţii române.

În acest sens, promovarea unei legislaţii corespunzătoare economiei de piaţă, în domeniul mărcilor, introducerea de amendamente la legislaţia actuală privind invenţiile, în conformitate cu observaţiile şi sugestiile inventatorilor şi titularilor de invenţii, este un imperativ al reformei ce urmează a fi înfăptuită în această perioadă1.

Perioada de tranziţie impune, de asemenea, îmbunătăţirea calităţii de examinare a invenţiilor, respectarea termenelor de eliberare a certificatelor de marcă, precum şi îmbunătăţirea activităţii consilierilor de proprietate industrială autorizaţi.

Este clar că, pentru ţările aflate în tranziţie, preluarea experienţei ţărilor dezvoltate şi realizarea unui schimb de idei va putea aşeza pe baze sănătoase, atât juridic, cât şi tehnico-economic, infrastructura tehnică românească.

Pentru aceasta, se impune ca OSIM-ul să-şi lărgească atribuţiile şi cu problematica dreptului de autor, devenind astfel foarte util activităţii de inovare şi inventică.

Esenţială pentru realizarea unei noi infrastructuri tehnice, în domeniul invenţiilor, inovaţiilor, modelelor şi mărcilor este o schimbare la nivelul de conducere al OSIM-ului şi o strânsă conlucrare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.


BIBLIOGRAFIE
[1] Năstase, I., G., (2009), Asigurarea prin lege a respectării drepturilor de proprietate industrială ale inventatorilor, Revista Calitatea, anul X, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 67.

[2] Năstase, I., G., (2008), Implicaţiile cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării în sistemul de securitate, Teză de doctorat, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Naţională de Apărare, Colegiul de Război, Bucureşti.

[3] Năstase, I., G., (2010), Gestiunea Financiară a Întreprinderii. Metode de analiză, evaluare şi calcul al eficienţei economico-financiare a activelor imobilizate necorporale. Studii de caz – Brevetul de invenţie, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti.

[4] Năstase, I., G., Lepădatu, Gh., (2009), Interdependenţe ale dezvoltării economice şi tehnologice cu protecţia mediului, Revista Calitatea, anul X, nr. 6, iunie, p. 40-45.

[5] Năstase, I., G., Năstase, G., I., D., (2009), Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică-factori de progres, Revista Inobarometru, anul I, nr. 2, octombrie, p. 5.

[6] Năstase, I., G., (2010), Economie and Financial Crisis in Romania in our Globalized World, Causes, Effects and Solution, Revista Metalurgia International, vol XV, nr. 3, p. 111-113.

[7] Năstase, I., G., Badea, C., D., Năstase, G., I., D., (2010), General Concepts of Political Science, Revista Metalurgia International, vol. V, nr. 1, p. 195-200.

[8] Năstase, I., G., Badea, C., D., Năstase, G., I., D., (2010), Modele ale dezvoltării inovatoare prin ştiinţă, Revista Cogitto, nr. II, martie 2010, vol. II, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, p. 106-135.

[9] Năstase, I., G., Badea, C., D., (2010), Probleme ale sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) din România, Revista Euromentor, vol. I, martie, p. 29-30.

INCIDENŢA FACTORILOR DE ANTRENARE A EFECTELOR CRIZEI ACTUALE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI


Lect. univ. dr. Cristina Teodora Bălăceanu,

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti


movitea@yahoo.com
Abstract: The international financial crisis has led to significant changes of behavior economic phenomena and processes, obvious macroeconomic and regional imbalances as well as to the identification of new facets of basic economical research in terms of development and implementation of certain aggregated indicators meant to predict the role of future development of the economy and to reduce the scale of crisis negative effects. Crisis occurred against the background of the monetary system failures transmitted through monetary policy and its instruments. What caused the current economic crisis is the result of the enhancement measures in the global economy based on a fiscal monetary policy mix to support an artificial demand for money independent structural policies, that widening imbalances between nominal and real convergence.
Keywords: economic crisis, economic policy, economic behavior.

Criza financiară internaţională a condus la apariţia unor modificări importante de conduită ale fenomenelor şi proceselor economice, la adâncirea unor dezechilibre macroeconomice, dar şi regionale, la identificarea unor noi valenţe ale cercetării fundamentale economice în ceea ce priveşte realizarea şi implementarea unor indicatori agregaţi cu rolul de a anticipa evoluţia viitoare a economiei, precum şi de a reduce amploarea efectelor negative generate de crize.

Actuala criză a apărut pe fondul unor disfuncţionalităţi ale sistemului monetar transmise prin intermediul politicii monetare şi a instrumentelor acesteia. Ceea ce a generat criza economică actuală este rezultatul unor măsuri de potenţare a economiei globale bazate pe un mix de politici monetar fiscale care să susţină artificial cererea de monedă independent de politicile structurale, respectiv adâncirea dezechilibrului dintre convergenţa nominală şi reală.

1. Criza economică din România are cauze multiple, de natură internă şi externă. În condiţiile intensificării crizei economice mondiale, economia României a fost afectată prin canalul fluxurilor reale şi monetare cu exteriorul: contracţia cererii în economiile europene a condus la reducerea drastică a activităţii subcontractorilor şi exportatorilor români (o mare parte dintre agenţii economici desfăşoară activităţi economice în regim de subcontractare sau lohn), ceea ce a afectat atât nivelul producţiei, veniturilor şi profiturilor, cât şi locurile de muncă. O altă consecinţă a crizei economice mondiale asupra economiei României vizează atacurile speculative asupra monedei naţionale prin culoarul monetar al monedei europene şi încercările de stabilizarea cursului de schimb din partea BNR prin instrumente nominale care se răsfrâng în mod negativ asupra producătorilor, în speţă exportatorii, cu consecinţe favorabile asupra populaţiei (o mare parte a populaţiei este îndatorată în moneda europeană iar păstrarea artificială a monedei naţionale la un curs scăzut conferă debitorilor o presiune mai mică a poverii datoriei, oarecum artificială în condiţiile nesustenabilităţii cursului de schimb în acoperirea veniturilor în productivitate). Măsurile BNR vizează şi controlul inflaţiei, Guvernatorul Mugur Isărescu arătând că principalii factori de risc asupra prognozei de inflaţie sunt conduita politicii fiscale şi a veniturilor din sectorul public, precum şi rigidităţile structurale din economie, ceea ce înseamnă evenimente interne (Isărescu, 2010, pp. 25).

Ceea ce vreau să arăt şi în acelaşi timp să explic, este faptul că această criză din România are rădăcini în greşelile de politică economică care au marcat întreaga perioadă de tranziţie, lipsa de continuitate a reformei şi de viziune a clasei politice în ceea ce priveşte măsurile concrete de reformă pe care ar fi trebuit să le implementeze şi care să fie corelate cu strategii de dezvoltare pe termen lung.

Abordarea crizei în România nu se face după un plan de redresare economică, acţionând sporadic şi discreţionar în anumite domenii şi pe perioade relativ scurte, astfel: stimularea înfiinţării de locuri de muncă în microîntreprinderi, stimularea activităţii IMM-urilor, a industriei auto petrochimiei şi minerit, conversii de datorii în acţiuni, ajutoare de stat pentru domenii neprofitabile, reduceri de contribuţii la buget, compensarea diminuării exporturilor din ţările UE prin reorientarea exporturilor româneşti de pe pieţele puternic afectate de criza financiară către pieţele emergente (activitatea de export ar putea fi stimulată prin deschiderea a cinci centre de promovare în parteneriat public-privat în Moscova, Beijing, Chişinău, Cairo şi New Delhi).

O altă serie de măsuri pentru ieşirea din criză au constat în lansarea unor programe de facilitare a constucţiilor - Programul Prima Casă, a agriculturii, programul Fermierul, a industriei auto-programul Rabla, fără un efect benefic şi imediat asupra economiei. Succesul acestor programe constă în succesiunea de măsuri monetare, fiscale, bugetare promovate în parteneriat public-privat, cu luarea în considerare a capacităţii de îndatorare al debitorului vis-a-vis de puterea sa de cumpărare.

Cel puţin la prima vedere, prea puţine măsuri au legătură cu cauzele crizei din România - frânarea bruscă a creditării, nivelul scăzut de lichidităţi şi lipsa comenzilor externe.
2. Programul de relansare economică în România ar trebui să se concentreze pe următoarele tipuri de măsuri economice (Bălăceanu, 2010, pp. 31):


  1. diminuarea cheltuielilor bugetare

Cheltuielile bugetare în România sunt 40% din PIB, în timp ce veniturile bugetare reprezintă 31-32% din PIB. Măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare întreprinse de guvern până în anul 2010 nu au avut ca efect reducerea deficitului bugetar, ci din contră. Este nevoie ca măsurile de reducere a cheltuielilor publice să se facă pe fondul creării premiselor dezvoltării sectorului privat: pe de o parte pentru absorbţia personalului disponibilizat din sectorul public, iar pe de altă parte pentru creşterea bazei de impozitare (prin creşterea numărului de firme şi a activităţilor economice din economia reală) ca sursă de venituri la dispoziţia bugetului utilizată spre investiţii publice de dezvoltare.

Măsurile care vor fi întreprinse de guvern în urma tragerii tranşelor din Acordul cu FMI, reducerea salariilor din sistemul bugetar cu 25% şi a pensiilor cu 15%, sunt asumate în urma unor episoade firave de reducere a celuielilor publice realizate până în acest moment, care au făcut ca deficitul bugetar să depăşească ţinta asumată de România în acordul cu FMI de 5,9% în 2010 iar ritmul de creştere economică să fie pentru al doilea an consecutiv, negativ1. Aceste măsuri dure vin pe fondul unei instabilităţi sociale accentuate, marcate de lipsa locurilor de muncă, creşterea preţurilor pe fondul modificării preţurilor la energie şi combustibil, deteriorarea costului vieţii. Poate că aplicarea diferenţiată a reducerilor salariale şi a pensiilor ar fi o soluţie pentru reducerea impactului material şi psihologic al crizei pentru persoanele cu venituri mici şi foarte mici.

Pentru a reduce cheltuielile bugetare, Guvernul a acţionat prin desfiinţarea unor agenţii guvernamentale, măsură care nu a avut efectul scontat, iar întregul proces a fost acuzat de lipsa de logică. Au fost desfiinţate agenţii care se finanţau din fonduri europene sau care se autofinanţau fără ca efectele scăderii cheltuielilor bugetare să fie vizibile. În ceea ce priveşte disponibilizările de personal bugetar, guvernul a acţionat extrem de ezitant. Declaraţiile oficiale au creat mai multă confuzie, iar deciziile au fost mult întârziate. Pe acest fond ezitant, sindicatele au profitat creând presiuni revendicative, multe dintre ele soluţionate în instanţă, ceea ce a creat premisele instalării unei stări de nelinişte şi tensiune socială, rezistenţă din partea societăţii la măsuri anticriză ce afectau masa salarială. În lipsa unor măsuri de reducere a cheltuielilor sociale asumate de Guvern, disponibilizările par a fi imposibil de evitat.

În afara gestionării crizei interne, Guvernul se confruntă cu presiuni externe în privinţa implementării de măsuri care să faciliteze respectarea calendarului trecerii la moneda unică europeană ori asumarea de condiţii specifice necesare implementării Strategiei Europa 2020. Astfel, pentru a intra în zona euro, România are nevoie să atingă indicatorii de convergenţă nominală care presupun măsuri de scădere a deficitului bugetar până la 3% din PIB, ceea ce înseamnă, implicit, măsuri dure la nivelul aparatului bugetar, precum îngheţarea salariilor. Pe de altă parte, trecerea la Euro necesită concomitent şi asumarea unor măsuri de convergenţă reală care presupun printre altele, creşterea venitului pe cap de locuitor, creşterea puterii de cumpărare, acoperirea salariilor în productivitatea muncii, creşterea capacităţii de susţinere a dezvoltării economice.

Ceea ce surprinde este faptul că, pentru a realiza o convergenţă reală necesară trecerii la zona euro, România are nevoie de investiţii, cu precădere publice, măsuri de sprijinire a iniţiativei private şi a mediului de afaceri prin instrumente fiscale şi monetare, care implicit ţin de ajustarea deficitului bugetar, respectiv prin creşterea cheltuielilor publice. Astfel că devine oarecum incertă posibilitatea guvernului de a ajusta economia pentru a o încadra în anumite ţinte bugetare şi fiscale, şi de a o flexibiliza şi adapta necesităţilor de creştere şi dezvoltare fără să acţioneze prin ancore bugetare.

Strategia europeană pentru anul 2020 are ca obiectiv creşterea gradului de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani, până la o rată de 75%. În acest sens, va trebui motivat şi sprijinit sectorul privat pentru a absorbi forţa de muncă: fie se va revigora piaţa, ceea ce presupune creşterea cererii de bunuri economice, şi implicit a cererii de muncă, fie se vor întreprinde măsuri de reorientare a forţei de muncă către activităţi economice novatoare, care să beneficieze de suport etatist pentru dezvoltare, cum ar fi dezvoltarea producerii energiilor neconvenţionale, producerea de bunuri ecologice ori a acelor bunuri şi servicii pentru care există cerere pe pieţele externe.

Cert este că în România numărul populaţiei active în sectorul bugetar este foarte ridicat, structura organizaţională a instituţiilor publice şi a regiilor autonome este supraîncărcată, ceea ce atrage ineficienţa cheltuielilor publice într-o economie care nu asigură din producţia internă necesarul pentru consum. În ultimii trei ani, mai precis între 2006 şi 2008, sectorul public a crescut cu 250.000 de angajaţi; numărul de posturi ocupate din sectorul public a scăzut cu 36.404 în perioada decembrie 2008-februarie 2010, respectiv o reducere de la 1.398.867 la 1.362.463 posturi efectiv ocupate1. Pe termen mediu trebuie să ne întoarcem la nivelul din 2006, nu într-un singur an, reducerea poate fi făcută pe o perioadă de mai mulţi ani. Pentru a identifica numărul optim de posturi necesar sistemului public se impune identificarea unor nomenclatoare de calculaţie a necesarului de personal pe activităţi şi operaţiuni economice a căror randament să fie apreciat în funcţie de beneficiul real adus societăţii. Astfel că statul va trebuie condus pe principii corporatiste, ajustarea cheltuielilor să se facă în funcţie de starea economiei şi premisele de creştere şi de dezvoltare ale acesteia.

Pericolul care planează asupra României, ca urmare a adâncirii deficitului bugetar şi a îndatorării externe, este pierderea suveranităţii asupra gestionării bugetului de stat, implicit asupra modului de formare şi alocare a veniturilor publice din economie.




  1. măsuri fiscale şi monetare de încurajare şi sprijinire a mediului de afaceri

Depăşirea efectelor crizei şi reluarea creşterii economice se fac prin măsuri concrete de sprijinire a mediului de afaceri, în stare să creeze locuri de muncă şi să adapteze oferta internă cererii de bunuri economice. Aceste măsuri implică atât subvenţii acordate direct producătorilor, sprijinirea unor sectoare economice care să asigure necesarul de producţie, dezvoltarea zonelor şi regiunilor economice de dezvoltare, reducerea poverii fiscale.

Acordarea de subvenţii - este o măsură foarte controversată în România. De cele mai multe ori asumarea acestei măsuri este discreţionară, favorizând clientela politică ori anumite zone economice. Sistemul de subvenţii ar trebui îndreptat prioritar către regiunile economice cu potenţial de dezvoltare, adică înzestrate cu resurse naturale, forţă de muncă, capacitatea de absorbţie a bunurilor economice iar subvenţia ar acţiona prin facilitarea dezvoltării de activităţi economice. Printre sectoarele economice care fi favorizate de sistemul de subvenţii se numără agricultura, industria meşteşugărească, construcţiile, amenajările din staţiunile balneoclimaterice, turismul rural, dezvoltarea sectorului producerii de energie din resurse regenerabile.

Reducerea numărului de taxe pentru atragerea de investitori şi facilitarea concurenţei pe pieţe prin orientarea capitalului către acele zone în care randamentul scontat să fie cât mai ridicat. Presiunea fiscală este o premisă a dezvoltării economiei subterane şi a încurajării corupţiei. De asemenea, în condiţii de legalitate economică, agentul economic va acţiona în sensul creşterii preţului de vânzare a produsului. În orice situaţie, creşterea numărului de taxe în economie nu va acţiona în sensul creşterii veniturilor bugetare, existând canale prin care veniturile să scape din capcana impunerii. Cel păgubit va fi statul, prin pierderea masei impozabile, şi cetăţeanul prin creşterea preţului produselor pe piaţă ori pierderea locului de muncă.

Aplicarea diferenţiată a TVA-ului pentru a orienta activitatea productivă în economie spre acele domenii cu incidenţă ridicată în producerea de bunuri economice care să atragă investiţii suplimentare şi implicit locuri de muncă ori să sprijine iniţiativa producătorilor locali care favorizează şi dezvoltarea economică a zonei.

Reducerea ratei dobânzii în vederea creşterii creditării pentru susţinerea iniţiativei private şi a mediului de afaceri. După cum se ştie, actuala criză a fost generată de reducerea nivelului ratei dobânzii de politică monetară în special în economia americană ceea ce a încurajat consumul excesiv în detrimentul economisirii. În România, condiţiile laxe de pe piaţa financiară şi perspectivele de creştere ale economiei au stimulat atragerea unui flux uriaş de capital, îndeosebi speculativ, pe termen scurt, în perioada 2004-2008. Aceste intrări de capital au fost folosite de către sistemul bancar pentru extinderea creditării ca suport pentru consum şi investiţii nesustenabile. Odată declanşată criza internaţională, sectoarele economiei româneşti bazate pe capital străin au fost printre primele afectate; criza a survenit brusc, în momentul în care rata dobânzii a încetat să mai reflecte politica banilor ieftini cu repercusiuni directe asupra sectorului privat şi a locurilor de muncă. Ieşirea din această situaţie a constat în special în aplicarea de măsuri de ajustare severă a cheltuielilor din sistemul privat, accentuarea politicilor de stimulare a productivităţii, creşterea competitivităţii atât prin preţ (reduceri ale costurilor atât materiale, cât şi salariale dar intensificarea folosirii intensive a tehnologiilor şi a neofatorilor de producţie) cât şi prin calitatea produselor în vederea atragerii unor noi segmente de piaţă, în special de pe pieţele externe.

Ceea ce am încercat să evidenţiez este faptul că această criză (lipsa lichidităţilor precum şi accesul limitat la creditare) a primenit în special sistemul privat creând premisele adoptării unor strategii de dezvoltare bazate pe utilizarea intensivă a factorilor de producţie şi răspunderea la nevoile solvabile ale unei categorii de clientelă certă.

De asemenea, un alt avantaj al crizei poate fi identificat în stimularea economisirii şi a eradicării unor tendinţe de risipă manifestată de o serie de agenţi economici în situaţia de absorbţie a pieţei.

Ar fi fost ideal ca cele mai multe companii româneşti să manifeste această atitudine în faţa crizei. Tocmai proliferarea bugetelor mari pentru cheltuieli, atât ale companiilor, cât şi ale persoanelor fizice ori statului din perioada de boom economic, au accentuat căderea dramatică a economiei româneşti cu posibilităţi reduse de remediere într-o perioadă scurtă de timp fără sprijin internaţional. FMI împreună cu Uniunea Europeană, au injectat în România gradual lichidităţi pentru reluarea creşterii economice şi reducerea deficitului bugetar, pe de o parte, şi a deficitului de cont curent pe de altă parte. Rezultatul nu este nici pe departe o revigorare a economiei, ci adâncirea decalajelor în condiţiile în care cheltuielile bugetului de stat au continuat şi pe fondul adâncirii contracţiei sectorului privat. Măsurile necesare sunt promovarea politicilor de susţinere a sectorului privat pentru a genera venituri care să sprijine un sector public ajustat.

De asemenea, se are în vedere stimularea diferenţiată a sectoarelor economiei în funcţie de competitivitatea scontată, de promovarea progresului tehnic şi a cercetării ştiinţifice, cu impact pozitiv asupra gradului de ocupare pe termen mediu şi lung. Aceste sectoare ar trebui să beneficieze de reducerea nivelului ratei dobânzii ori posibilitatea eşalonării creditelor de investiţii.


  1. promovarea de pachete de măsuri care să încurajeze parteneriatele public-privat în domeniul educaţiei şi al sănătăţii publice

În România sistemele publice de educaţie şi sănătate sunt aproape în colaps. Finanţări de la bugetul statului pentru revigorare este greu de atras în condiţiile unei creşteri economice negative pentru al doilea an consecutiv şi a unui deficit bugetar care va atinge 7% din PIB în anul 2010. În aceste condiţii sunt necesare intensificarea măsurilor de atragere de surse private de finanţare a celor două sectoare pentru a deveni compatibile şi competitive cu sisteme similare din Uniunea Europeană.

Educaţia - necesită o reorientare a politicilor educaţionale în vederea flexibilizării planurilor de învăţământ şi adaptării acestora realităţilor prezente şi viitoare ale economiei europene şi mondiale. Serviciile educaţionale trebuie abordate prin prisma pieţei, atât prin flexibilitate, cât şi prin eficienţă. Investiţia în educaţie se recuperează în timp prin productivitatea dovedită de forţa de muncă atrasă în procesul economic. România va trebui să dezvolte sistemul de educaţie concomitent cu creşterea şi dezvoltarea economiei în vederea asigurării de locuri de muncă şi a creşterii gradului de atractivitate a economiei româneşti pentru tânăra generaţie a cărei educaţie răspunde unor exigenţe calitative superioare.

O altă măsură de creştere a eficienţei actului educaţional este implementarea de politici educaţionale active pe tot parcursul vieţii în vederea creşterii productivităţii şi atractivităţii forţei de muncă vis a vis de cerinţele de dezvoltare ale angajatorului şi ale pieţei.



Sănătatea - necesită sprijin financiar, logistic şi de capital uman. Afectarea unui procent substanţial din venitul realizat de un agent economic producător sau consumator pentru finanţarea sistemului sanitar din România nu a fost suficientă pentru creşterea competitivităţii sistemului şi administrarea eficientă a fondurilor destinate funcţionării sale din mai multe cauze: administrarea defectuoasă a fondurilor publice, existenţa unor blocaje la nivelul canalelor de finanţare între bugetul de stat, casele de asigurări şi instituţiile sanitare, insuficienţa fondurilor vis-a vis de numărul ridicat de unităţi sanitare administrate de sistemul public. Soluţia ar fi descentralizarea sistemului sanitar şi păstrarea unui număr optim de unităţi medicale care să deservească nevoile reale ale populaţiei; privatizarea unui număr cât mai mare de unităţi sanitare în vederea atragerii de surse de finanţare pentru creşterea calităţii serviciilor medicale şi subvenţionarea serviciilor medicale pentru o parte a populaţiei aflată în dificultate financiară sau cu venituri scăzute; conştientizarea populaţiei de necesitatea apelării la poliţele de asigurare pentru sănătate în condiţiile reducerii fondurilor destinate acoperirii integrare a serviciilor mediale; cu şi fără criză, economia României nu mai poate finanţa integral serviciile publice din cauza scăderii numărului contribuabililor la bugetul de stat în urma creşterii populaţiei vârstnice şi a scăderii populaţiei active ocupate; în aceste condiţii trebuie susţinută competiţia din sistemul sanitar, între instituţiile publice şi private.

Problemele actuale ale sistemelor educaţional şi sanitar din România au cauze adânci, în proliferarea şi externalizarea pierderilor, în menţinerea unei structuri organizatorice ramificate, supraîncărcate, cu servicii neadaptate cerinţelor actuale de dezvoltare şi în consecinţă greoaie, inflexibile pe piaţă. Statul va trebui să renunţe parţial la administrarea acestor entităţi bugetare în vederea promovării de parteneriate public privat pentru creşterea capacităţii de finanţare şi administrare, atragerea de investiţii prin care să se dezvolte pentru a deveni fiabile şi competitive.




  1. atragerea investiţiilor şi facilitarea parteneriatelor public-privat

Dezvoltarea de parteneriate public-private presupune ca statul să acorde suport tehnic (terenul şi utilităţile) iar companiile să asigure capitalul şi forţa de muncă. În aceste condiţii vor fi realizate lucrări de infrastructură, utilităţi, servicii sanitare şi educaţionale ale căror costuri mari nu pot fi acoperite doar din surse bugetare; succesul unei astfel de asocieri constă în puterea de negociere şi înţelegerea în termeni avantajoşi din care să câştige în final consumatorul.

Ideea lansării unor parteneriate public-private nu este novatoare. Încă din anul 2002, guvernul lansa o ordonanţă (16/2002) care reglementa acest gen de afaceri însă prevederile erau extrem de restrictive, limitând parteneriatele la domeniul construcţiilor, iar procedurile de selecţie erau netransparente. De altfel, ordonanţa a fost abrogată în anul 2006, după numeroase eşecuri, iar de atunci a existat un vid legislativ. Guvernul1 doreşte modificarea Legii concesiunilor pentru a face parteneriatele public-private mult mai atractive pentru mediul de business şi recunoaşte că actualul cadru de implementare este insuficient pentru motivarea şi atragerea unor investiţii semnificative prin intermediul proiectelor de tip parteneriat public privat.

Necesitatea implementării parteneriatelor public-privat este o consecinţă a lipsei finanţărilor în domeniul public şi a capacităţii reduse de a gestiona resursele publice în vederea creşterii competitivităţii serviciilor publice. De asemenea se doreşte dezvoltarea sectorului public şi posibilitatea de a prelua din sectorul privat experienţa managerială necesară gestionării eficiente şi coerente a resurselor publice.

Dezvoltarea parteneriatelor public-private presupune pe de o parte modificare a legislaţiei prin care să se valorifice resursele şi interesele de ambele părţi, precum şi creşterea transparenţei decizionale în procesul de administrare a capitalului.




  1. modificări legislative care să ajute la flexibilizarea pieţei muncii

Este necesar ca piaţa muncii să se liberalizeze, cererea şi oferta de muncă să devină flexibile având ca fundament alocarea eficientă a resurselor de muncă şi creşterea remunerării angajaţilor în funcţie de productivitate. Presiunea foarte mare a angajaţilor din sistemul public2 şi a pensionarilor3 face ca randamentul salariaţilor din sectorul privat să fie în scădere; spre deosebire de salariaţii din sectorul bugetar, de cele mai multe ori având susţinere politică şi sindicală, salariaţii din mediul privat sunt remuneraţi, în cea mai mare parte în funcţie de productivitatea muncii realizată şi de cifra de afaceri realizată. Remuneraţia scăzută este o consecinţă a productivităţii scăzute vis-a vis de ţările Uniunii Europene; nivelul scăzut al productivităţii muncii realizate de salariaţi are cauze multiple, printre care: competitivitatea redusă a bunurilor economice realizate, în special pe pieţele externe, înzestrarea scăzută cu capital a forţei de muncă, ponderea scăzută a bunurilor de consum autohtone în coşul zilnic, ceea ce face ca volumul încasărilor producătorilor să fie scăzut. O soluţie în acest sens ar fi creşterea competitivităţii produselor prin investiţii în calitate şi cercetare ştiinţifică, în profesionalismul forţei de muncă.

După cum se observă, criza pare să fi afectat doar sectorul privat, în sensul că acesta, în funcţie de mişcările din economie care au redus considerabil vânzările şi randamentul activităţii economice, au ajustat personalul. Eficienţa sectorului public se poate analiza în termenii acoperirii cheltuielilor din veniturile încasate prin prelevări fiscale aplicate sectorului privat, respectiv populaţiei active ocupate: Ministerul de Finanţe a comunicat faptul că a reuşit să se încadreze în ţinta de deficit bugetar de 7.3% convenită cu FMI, pe fondul unor venituri la buget de 31% din PIB (156.625 mld lei) şi a unor cheltuieli echivalente cu 38.2% din PIB (193.025 mld lei)

Pe fondul crizei economice, sectorul industrial în România a înregistrat o creştere economică, graţie comenzilor externe în special în sectorul auto, facilitat de programul Rabla din Germania. Creşterea producţiei industriale în noiembrie şi decembrie 2009 concomitent cu reducerea numărului de salariaţi cu 14.4%, a determinat o creştere semnificativă a productivităţii muncii în industrie: +35.4% în decembrie şi +12.5% în întreg anul 2009 faţă de perioada corespunzătoare a anului anterior. În 2008, productivitatea muncii a crescut cu 4.8%, iar în 2007 cu 9.9%. Mai mult, anul trecut productivitatea a crescut mai repede decât salariile, astfel că firmele româneşti din aceste sectoare au devenit mai competitive. În acest moment, creşterea producţiei industriale se bazează în exclusivitate pe creşterea productivităţii muncii, însă sporuri de productivitate de 20-30% sunt imposibil de menţinut pe termen lung - este de la sine înţeles că odată reluată creşterea economică în ţările vestice şi programele de austeritate încheiate, comenzile de produse româneşti vor continua doar în măsura în care sunt competitive.

Economia României este în stare de colaps, urmare a greşelilor de politică economică din ultimii 20 de ani. Ieşirea din această situaţie presupune în primul rând asumarea unui comportament raţional a fiecărei persoane, entitate publică sau privată şi înţelegerea că odată parte componentă a unui sistem integrat, fie Uniunea Europeană sau economia mondială, lucrurile se vor mişca într-o direcţie bună numai dacă înţelegem că munca şi corectitudinea, respectarea legilor şi adaptarea acestora la realităţile prezente din economia reală vor deveni paşii pe care orice guvern sau cetăţean îi va urma.

Un element important al reformei îi constituie flexibilizarea pieţei muncii şi odată cu ea, schimbarea legislaţiei din domeniul muncii care să confere posibilitatea angajatorului de a ajusta numărul de salariaţi în funcţie de necesităţile şi condiţiile reale ale economiei, de a impune standarde de calitate a muncii prestate de forţa de muncă şi prin aceasta de a ridica nivelul de calificare şi pregătire al forţei de muncă. Un element necesar este şi adaptarea politicilor educaţionale la specificul pieţei muncii şi al mediului de afaceri pentru o mai bună mobilitate şi flexicuritate a muncii. Orice programă şcolară, din învăţământul preuniversitar şi universitar trebuie să conţină elemente de antreprenoriat, să confere viitorului angajat competenţe şi o pregătire unitară care să asigure complementaritate cu domeniile economiei şi în acelaşi timp eficienţă.


  1. reorientarea rolului statului în economia României

Statul ar trebui să confere încredere în calitatea actelor şi faptelor întreprinse, să orienteze economia prin politici economice coerente şi să ofere continuitate programelor de dezvoltare iniţiate la nivel naţional.

În România nu există o strategie de gestionare a economiei, multianuală, transparentă, compatibilă cu cerinţele de dezvoltare din Uniunea Europeană, pe care guvernul şi partidele politice să o implementeze şi care să confere încredere cetăţeanului şi instituţiilor în actul de guvernare.

În România, actul de guvernare este totalitar, unilateral, discreţionar; nu se ţine cont de interesul cetăţeanului, valorile democraţiei sunt haotic înţelese şi aplicate, indivizii nu au valori sociale comune pentru că nu cred în ideea de comunitate, ideea de interes naţional, ideea de atingere a bunăstării prin idealuri şi activităţi comune, de grup, societale.

În prezent, se impune o redefinire a rolului statului în economie urmare a proliferării efectelor crizei economice şi financiare mondiale, a importului de instabilitate economică şi a accelerării decalajelor economice fundamentale: adâncirea deficitelor bugetare şi a celor de cont curent, exacerbarea şomajului şi reducerea puterii de cumpărare prin contractarea puternică a cererii.

În această situaţie, statul devine un jucător activ şi competitiv, prin impulsuri de politică economică de natură fiscală şi monetară încurajând agenţii economici să investească în economie pentru crearea de locuri de muncă. Nu statul este cel care creează în mod automat locuri de muncă, statul este cel care orientează prin pârghii economice crearea de locuri de muncă prin subvenţii, reduceri de impozit pentru capitalul investit, reduceri sau scutiri de TVA pentru unele produse de bază pentru a încuraja moderat consumul şi a susţine oferta.

Tot statul trebuie să sprijine mari lucrări de infrastructură prin alocarea veniturilor publice spre investiţii ori sprijinirea şi facilitarea parteneriatelor public-privat.



Pentru o redefinire a rolului statului în economie este suficient să identificăm ce anume aşteptări avem de la stat:

  • măsuri concrete de reducere a clientelei politice în actul de decizie din sistemul economic;

  • accelerarea programelor de dezvoltare cu sprijin european; se are în vedere constituirea de fonduri de tampon pentru absorbţia banilor europeni, folosite pentru cofinanţarea proiectelor europene; iniţierea de campanii de promovare şi informare a cetăţenilor prin intermediul primăriilor şi al agenţiilor teritoriale de necesitatea atragerii fondurilor europene, în special în mediul rural, pentru creşterea gradului de dezvoltare al zonelor şi adaptarea nivelului de trai la standardele actuale de civilizaţie;

  • sprijinirea statului de drept, a normelor şi procedurilor ce asigură supravegherea şi controlul activităţilor socio-economice;

  • identificarea oportunităţilor de dezvoltare ale regiunilor economice şi orientarea agenţilor economici prin politici comerciale spre export de bunuri economice competitive;

  • asanarea economiei de acei agenţi economici necompetitivi prin aplicarea unor legi clare şi coerente în domeniul lichidării şi falimentului, inclusiv prin sistemul de penalităţi în economie;

  • identificarea nivelului optim al impozitării în stare să atragă veniturile subterane din economie, inclusiv apelarea la sisteme de motivare a agenţilor economici prin amnistii fiscale;

  • apelarea la consiliu consultativ format din specialişti din diverse domenii economice, tehnice, sociale, în vederea expertizării acţiunilor întreprinse de administraţia publică centrală şi locală, iar prin aceasta să crească transparenţa, coerenţa şi eficienţa deciziilor economice;

  • filtrarea formatorilor de opinii şi a decidenţilor din mediul politic de către un consiliu consultativ format din tehnocraţi pentru a verifica competenţa şi efectele pe termen scurt, mediu şi lung a actelor de politică economică întreprinse;

  • protejarea şi conservarea resurselor de muncă prin investiţii în programe educaţionale de formare a competenţelor antreprenoriale adaptate cerinţelor de dezvoltare ale societăţii; motivarea creşterii educaţiei şi a formării profesionale prin acordarea de burse de studiu (înlocuirea taberelor studenţeşti cu tabere de creaţie, în care studentul să dezvolte abilităţi şi competenţe practice, de analiză diagnostic a mediului de afaceri);

  • inducerea unor modele de dezvoltare pentru cetăţeni prin exemplul personal şi bune practici, comportament raţional şi conduită umană şi profesională degajate prin societatea civilă şi mass-media;


3. Se pare că această criză generează şi o nevoie de schimbare a opticii de guvernare, a politicilor economice şi a aşteptărilor din partea clasei politice. În acelaşi timp, este nevoie de schimbarea mentalităţii şi atitudinii fiecărui cetăţean pentru a trece de la etapa de iniţiere a democraţiei, la cristalizarea democraţiei, care presupune acceptarea de către cetăţeni a comportamentelor raţionale privind consumul raportat la venitul câştigat, a necesităţii economisirii pentru protejarea pensiilor, a parcurgerii de programe profesionale şi de stagii de pregătire continuă pentru creşterea productivităţii muncii, ca premisă a creşterii salariale.

Criza poate să însemne trecerea la etapa de maturizare economică şi socială a tuturor. Criza poate să însemne înţelegerea faptului că dacă nu producem pentru acoperirea într-o proporţie cât mai ridicată a consumului, îndatorarea pentru plata importului, a pensiilor şi a salariilor din sistemul bugetar ne va costa generaţii întregi de sacrificiu, emigrarea forţei de muncă competente şi competitive, scoaterea la mezat a resurselor naturale încă aflate în proprietate publică şi nu în ultimul rând cedarea dreptului de control asupra surselor bugetare.


BIBLIOGRAFIE
[1] Cristina Bălăceanu, (2010), Abordări secvenţiale ale economiei României înainte şi după aderare, Editura Universitară, Bucureşti.

[2] Mircea Coşea, (2009), Prea târziu, prea puţin, prea încet, Ed. Business Adviser, Bucureşti.

[3] Mugur Isărescu, (2010), Raport asupra inflaţiei, august, www.bnro.ro

[4] Paul Krugman, (2009), Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Ed. Publica, Bucureşti.

[5] Andrei Marga, (2009), Criza şi după criză, Ed. Eikon, Cluj-Napoca.

[6] Nouriel Roubini, Stephen Mihm, (2009), Economia crizelor, Ed. Publica, Bucureşti.


DREPTURILE OMULUI ŞI PROVOCĂRILE GLOBALIZĂRII


Lector univ. dr. Lucia Uţă,

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti


luciauta@yahoo.com
Abstract: Globalisation and economic integration, phenomena which dominate contemporary society, provide undeniable opportunities to stimulate economic growth and to promote democracy. However, they overlap with the emergence of certain threats which have gone beyond national borders.

An analysis of human rights from a judicial perspective, which are perceived as fundamental rights, are grounded on liberty and the reasoning of an individual as a human being, which necessarily involves an examination of the issue of human rights at a national, as well as an international level, especially with regard to those circumstances which, through serious and constant breaches, pose a major threat to universal human values.
Keywords: natural right, fundamental rights, globalisation, the universality of human values, protection of human rights.

Conceptul de drepturi ale omului consacrat cu actuala semnificaţie relativ recent, odată cu aşezarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ordinea socială şi afirmarea lor ca realităţi juridice, a devenit, în contextul politic, juridic şi economic contemporan, un reper esenţial pentru fundamentarea unei noi ordini morale şi sociale construite în jurul unor idei şi principii care să permită libera şi deplina afirmare a individului, a demnităţii şi valorii lui ontologice.

Cu toate că delimitările conceptuale şi teoretizarea drepturilor omului ca drepturi fundamentale s-au realizat târziu, în secolul XX, în contextul internaţionalizării protecţiei drepturilor omului şi creării unor instituţii şi mecanisme menite să asigure promovarea şi protecţia lor juridică, originile istorice şi filosofice ale noţiunii trebuie căutate mult mai departe, în umanismul antic, reînviat în climatul spiritual oferit de Renaştere şi, mai apoi, de Secolul Luminilor, care a făcut posibilă cristalizarea ideilor privind existenţa unui drept natural şi universal, veşnic şi imuabil, perceput mai întâi ca o prelungire a ordinii divine, iar mai apoi ca atribut inerent fiinţei umane, deci intrinsec acestei calităţi, dobândit în afara oricăror reglementări, superior şi opozabil statului.

Problematica drepturilor omului poate fi abordată din perspective diverse, în doctrina juridică analiza realizându-se în principal din punctul de vedere al filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană titulară de drepturi subiective opozabile în primul rând statului, complementar aspectului juridic, care vizează actele normative interne şi documentele juridice internaţionale în care îşi găsesc consacrarea ideile, principiile şi mecanismele menite să asigure recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, în planul cooperării dintre state pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului prin instrumente specifice.1



Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin