Între anii 1996-1999, intelectualitatea israeliană şi-a pus tot mai mult problema necesităţii soluţionării definitive a chestiunii Ierusalimului. În 1998, Institutul pentru Studii Israeliene, din Ierusalim, a trimis Guvernului un memorandum cu trei alternative pentru un statut final al Ierusalimului:
Suveranitate funcţională: Ierusalimul metropolitan este împărţit între Israel şi Autoritatea Palestiniană. Israelul deţine suveranitate peste localităţile evreieşti de pe teritoriul metropolitan. Există două „umbrella municipalities”, una israeliană şi una palestiniană. Problemele metropolitane (balanţa demografică, sistematizare) vor fi soluţionate în comun de Guvernul israelian şi de Autoritatea Palestiniană. Suveranitatea israeliană este menţinută pe tot teritoriul Ierusalimului. Capitala palestiniană este situată în afara limitelor Ierusalimului municipal;
Simetrie calificată: Se acordă suveranitate palestiniană asupra celei mai mari părţi a Ierusalimului de Est (exceptând aşezările de colonişti evrei – acestea constituie enclave israeliene pe teritoriu palestinian). Oraşul vechi (cartierele musulman şi creştin) şi unele cartiere arabe constituie enclave palestiniene pe teritoriu israelian. În părţile de est ale Ierusalimului metropolitan se constituie o municipalitate, în care sunt reprezentanţi palestinieni şi colonişti evrei. AP deţine „suveranitate calificată” asupra Muntelului Templului, incluzând responsabilitatea de a asigura ordinea şi securitatea. Locurile Sfinte creştine primesc statut extrateritorial sub autoritatea Bisericilor creştine.
Guvernul Netanyahu nu a fost pregătit să ia în considerare aceste alternative (care constituiau viziuni mult mai moderate decât înţelegerea Beilin-Abu Mazen din 1995 (Wasserstein 308-309).
