Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

„Acordurile de la Oslo” sau Oslo I

Aşa-numitele Acorduri de la Oslo sau Oslo I, au fost încheiate la Washingon, la 13 septembrie 1993. Ele au cuprins două părţi:

a) două Scrisori de recunoaştere mutuală, trimise de Arafat lui Rabin (9 septembrie) şi Rabin lui Arafat (10 septembrie). În prima, Arafat şi OEP recunoşteau dreptul Israelului de a trăi în pace şi siguranţă, apoi au recunoscut rezoluţiile 242 şi 338, au renunţat la terorism şi violenţă, promiţând să modifice Carta Naţională Palestiniană în acest sens. Rabin a recunoscut OEP ca reprezentantă a poporului palestinian, promiţând să desfăşoare în continuare negocieri pentru pacificarea Orientului Mijlociu;

b) Declaraţia de principii cu privire la aranjamentele de autoadministrare interimară. Potrivit acesteia:⁶

• 
  În două luni de la semnare, urma să se ajungă la o înţelegere privind retragerea militară israeliană din Gaza şi Ierihon;
  
• 
  În patru luni, retragerea să fie încheiată. Securitatea urma să fie asigurată de forţe de poliţie palestiniene, în cea mai mare parte din gruparea fatah. Israelul urma să predea palestinienilor autoritatea în următoarele domenii: educaţie, sănătate, asistenţă socială, impozitare directă, turism;
  
• 
  În decurs de nouă luni, palestinienii din Cisiordania şi Gaza urmau să organizeze alegeri pentru Consiliul Palestinian, care să preia apoi responsabilitatea în toate domeniile, exceptând apărarea şi relaţiile externe;
  
• 
  În decurs de doi ani, palestinienii şi Israelul urmau să înceapă negocieri cu privire la statutul final al Teritoriilor;
  
• 
  În decurs de cinci ani, urma să fie implementată o nouă ordine în Cisiordania şi Gaza, încheind stăpânirea israeliană asupra Teritoriilor.
  

Declaraţia nu a cuprins deloc prevederi privind: dreptul de reîntoarecere a refugiaţilor palestinieni (aprox. 4 mil.) la casele lor, viitorul coloniilor evreieşti din Teritorii (cca. 120.000), statutul Ierusalimului. Asupra acestor chestiuni existau diferenţe mari. Dacă intenţia lui Arafat era constituirea în final a unui stat palestinian independent, cu capitala în Ierusalimul de est, Rabin se opunea unui asemenea stat, imaginându-şi existenţa unei confederaţii iordaniano-palestiniene.