Acordul Interimar sau „Oslo II”
A fost semnat la 28 septembrie 1995 la Washingon de Rabin şi Arafat, în prezenţa preşedinţilor Clinton, Mubarak şi regelui Hussein al Iordaniei. Împreună cu anexele, acordul are aprox. 300 p.
Prevederea cea mai imporantă a fost împărţirea teritoriului Cisiordaniei în trei zone diferite şi crearea unui stat de insuliţe palestiniene:
-
Zona A: oraşele Jenin, Nablus, Tulkarem, Kalkiliya, Ramallah şi Betleem (3,5% din Cisiordania). Aici, Autoritatea Naţională Palestiniană deţine controlul total, inclusiv în probleme de securitate internă (poliţie proprie);
-
Zona B: 420-440 de orăşele şi sate. În acestea trăiesc 69% din populaţia palestiniană. Autoritatea Palestiniană deţine responsabilitatea în probleme municipale, în timp ce securitatea este menţinută de patrule comune israeliano-palestiniene;
-
Zona C: restul teritoriului (aprox. 74% din Cisiordania9). În această zonă se află toate coloniile evreieşti, anume 120 în 1995, precum şi câteva „vecinătăţi” (de fapt tot colonii, numite însă astfel deoarece se aflau în „vecinătatea” Ierusalimului de est, având menirea să separe Ierusalimul arab de restul Cisiordaniei). Aici, Israelul deţine întregul control.
Numeroşi palestinieni s-au împotrivit şi acordului Oslo II, din următoarele motive:
-
Nu s-a prevăzut retragerea coloniştilor evrei. Dimpotrivă, numărul acestora din coloniile din Cisiordania a continuat să crească atât după Oslo I, cât şi după Oslo II:
Anul
|
Număr colonii
|
Colonişti (mii)
|
1990
|
118
|
78,6
|
1992
|
120
|
100,5
|
1995
|
120
|
127,9
|
1996
|
121
|
141,5
|
1997
|
122
|
154,4
|
1998
|
122
|
166,1
|
1999
|
122
|
177,5
|
2000
|
122
|
187,6
|
2001
|
123
|
201,3
|
2002
|
123
|
207,3
|
De asemenea, a crescut şi numărul coloniştilor israelieni din Ierusalimul de est (arab): de la 141.000 în anul 1992, la 160.400 în 1996 şi la 175.600 în 2002.
Teritoriile coloniilor sau „vecinătăţilor” evreieşti au fost mărite prin confiscări de terenuri ale palestinienilor şi demolarea caselor acestora.
-
Teritoriul supus Autorităţii Palestinene constă din mai multe „insule”, separate între ele de autostrăzi care fac legătura între coloniile evreieşti şi pe care pot circula doar israelieni. Palestinienii pot folosi doar drumurile vechi, dar nici acestea în totalitate, deoarece, pe multe dintre ele, accesul este întrerupt la intersecţia vechilor drumuri cu noile autostrăzi construite pentru colonişti. În acele intersecţii în care accesul nu este întrerupt, au fost constituite puncte de frontieră (aşa-zise chekpoint-uri).
-
Acordul Oslo II (Articolul XXXI) a stipulat ca nici o parte să nu trebuiască să renunţe la „drepturile, pretenţiile şi poziţiile existente”, ceea ce însemna că palestinienii recunoşteau legalitatea ocupaţiei israeliene în Teritoriile Ocupate, cât şi a existenţei coloniilor evreieşti. Cu alte cuvinte, Teritoriile nu mai aveau calificativul de „ocupate”, ci de „disputate”, deci negociabil;
-
La fel ca şi în acordul Oslo I, şi în Oslo II nu s-a stipulat acordarea de către israelieni de compensaţii şi despăgubiri pentru palestinieni;
-
Arafat a fost de acord să amâne discutarea problemei reîntoarcerii refugiaţilor, a Ierusalimului, a coloniştilor evrei, a frontierelor şi a suveranităţii depline. În loc să ajungă la un singur acord comprehensiv care să fie implementat în trepte, Arafat a acceptat să negocieze în trepte şi să fragmenteze procesul de implementare a unui acord final;
-
Acordurile Oslo I şi II nu au prevăzut principiul reciprocităţii pe baze egale: a) palestinienii recunoşteau existenţa statului evreu, dar israelienii nu recunoşteau dreptul palestinienilor la un stat deplin suveran, cu dreptul de a dispune asupra teritoriului, apei şi spaţiului aerian; b) Arafat a promis să modifice Carta OEP, astfel să condamne actele de violenţă împotriva Israelului. Or, armata israeliană a continuat acţiunile de expropriere şi de demolare a caselor evreieşti, de confiscare a resurselor naturale din Cisiordania şi Gaza;
-
Întregul Corpus de legi şi ordonanţe militare israeliene au rămas în vigoare, exceptând cele acordate în mod expres de israelieni forului parlamentar palestinian, anume Consiliul legislativ palestinian (CLP). Arafat a acceptat să negocieze cu israelienii chiar şi chestiuni care ar fi trebuit să fie probleme interne ale palestinienilor: structura, numărul de membri, autoritatea şi responsabilităţile Consiliului legislativ palestinian. Prin urmare, a permis ca Israelul să influenţeze, ba chiar să şi controleze afacerile interne palestiniene. CLP urma să cuprindă 82 (ulterior 88) de reprezentanţi. Candidaţii pentru ocuparea locurilor de parlamentari palestinieni trebuiau să fie acceptaţi dinainte de autoritatea israeliană. CLP deţine puteri legislative doar asupra chestiunilor civile, iar toate legile au nevoie de aprobarea autorităţilor evreieşti. Articolul XVIII, secţiunea 4 a prevede: „Legislaţia, inclusiv cea care amendează sau abrogă legile şi ordonanţele militare existente, apoi cea care depăşeşte jurisdicţia Consiliului sau care e într-alt fel nepotrivită cu Declaraţia de Principii (din 1993) sau cu oricare alt acord care ar fi realizat între cele două părţi în perioada interimară, nu va avea nici un efect şi va fi nulă ab initio”.
-
Cele mai importante decizii care influenţează viaţa de zi cu zi a palestinienilor sunt luate de Comitetul de Cooperare şi Coordonare a Afacerilor civile comune. Prin aceasta, Israelul deţine dreptul de veto asupra tuturor aspectelor vieţilor palestinienilor: folosirea apei (Israelul a promis palestinienilor să augmenteze cota palestinienilor la resursele de apă din Cisiordania, adică propria apă a palestinienilor, din care Israelul foloseşte încă şi azi 80%, lăsându-le palestinienilor 20%), planificarea urbană şi agricolă, custodia pentru terenurile abandonate, controlul siturilor arheologice şi a lăcaşurilor religioase, folosirea energiei electrice.
-
Din punct de vedere al cheltuielilor financiare, acordul Oslo II a prevăzut că „transferul de putere şi responsabilităţi de la guvernământul militar israelian şi administraţia sa civilă la CLP, aşa cum este detaliat în Anexa III, include toate drepturile, obligaţiile şi datoriile apărute în legătură cu acte care aveau loc înainte de acest transfer. Israelul va înceta să îndeplinească orice responsabilitate financiară în legătură cu astfel de acte, iar CLP va îndeplini toate responsabilităţile pentru acestea şi pentru propria sa funcţionare” (Capitolul 3, articolul XX, secţiunea 1.a a Acordului Oslo II);
-
Din punct de vedere economic, Autoritatea Palestiniană deţinea prerogative asupra comerţului, impozitării directe, turismului, asistenţei sociale şi educaţiei. Prin acordurile de la Paris (decembrie 1993), între Teritoriile palestiniene şi Israel exista deja o uniune vamală, astfel că cele dintâi constituiau piaţă de desfacere pentru economia israeliană. Cu alte cuvinte, Israelul s-a descotorosit de costurile financiare ale administrării şi asigurării asistenţei sociale, educaţiei etc. din Teritoriile palestiniene, păstrând însă avantajele de pe urma controlului deţinut asupra economiei palestiniene.
Înţelegerea Beilin-Abu Mazen cu privire la un acord final. Suveranitatea asupra Ierusalimului
Una din problemele cele mai importante în privinţa relaţiilor arabo-israeliene era statutul oraşului Ierusalim. Problema a fost şi este deosebit de delicată, astfel că nu a fost o întâmplare prevederea acordurilor de la Oslo de a amâna discutarea ei.
Pentru a fi înţeleasă exact problema Ierusalimului, trebuie făcută deosebirea dintre Oraşul Vechi, Ierusalimul Municipal, Ierusalimul Mare şi Ierusalimul Metropolitan:
|
