Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

Protocolul „Hebron” (7-17 ianuarie 1997)

A fost semnat de Netanyahu şi Arafat, sub auspiciile secretarului de stat american Warren Christopher. S-a decis regruparea trupelor israeliene din Hebron. Oraşul a fost împărţit în două zone:

• 
  Zona H-1 – 80% din teritoriul oraşului, aflat sub suveranitatea Autorităţii Palestiniene, cu 100.000 de locuitori palestinieni;
  
• 
  Zona H-2 – 20% din teritoriul oraşului, aflat sub suveranitate israeliană, cu 20.000 palestineini şi 450 colonişti evrei (apăraţi de 2000 de soldaţi israelieni).
  

Totodată, Christopher i-a trimis lui Netanyahu o scrisoare în care acorda garanţii de securitate Israelului, permiţând acesteia să decidă în mod liber şi unilateral asupra unei retrageri, în trei etape, din teritoriul Cisiordaniei¹⁵.
„Wye River Memorandum” (23 octombrie 1998)

A fost negociat de Netanyahu şi Arafat, sub auspiciile preşedintelui Clinton, pe Plantaţia Wye, parte a Aspen Institute Wye River Conference Centers din Maryland (SUA) şi a fost semnat la Washington DC. A fost aprobat de Knesset la 17 noiembrie 1998, cu 75 voturi pentru. Datorită izbucnirii celei de a doua Intifade (Al Aqsa), prevederile sale nu au mai fost implementate.

Memorandumul a prevăzut mai întâi reaşezarea trupelor israeliene şi cedarea de noi teritorii către zonele A şi B¹⁶. Astfel, Zona A urma să cuprindă 9,1%, Zona B 20,9 şi Zona C 70% din teritoriul Cisiordaniei¹⁷. Totodată, 3% din zona B urma să fie consdierată Zonă Verde sau Rezervaţie Naturală, în care palestinienii să nu aibă dreptul de a construi, dar infrastructura israeliană existentă să fie menţinută.

În acelaşi timp, au fost prevăzute mai multe măsuri de securitate.¹⁸

După semnarea Memorandului Wye River, partidele exteremist-anexioniste israeliene au părăsit coaliţia guvernamentală (noiembrie 1998), astfel că au trebuit organizate noi alegeri.