Conţinut 1 Istoria secretă a combustibililor fosili 2

ROLUL GUVERNULUI
Istoricul legii substanţelor poluante se compune din abordări care se întrec ale unei probleme provocatoare: cum să se protejeze drepturile individului de protejare împotriva poluării şi recunoaşterea în acelaşi timp a dreptului său de căutare a unei vieţi moderne, industriale împreună cu energia de care are nevoie viaţa.

Punctul meu de vedere privind abordarea corectă este: respectarea drepturilor individuale, inclusiv a dreptului de proprietate. Omul are dreptul privind persoana sa şi proprietatea sa, inclusiv aerul şi apa din jurul său. După un anumit punct este ilegal pentru oricine să vă afecteze pe dumneavoastră sau proprietatea dumneavoastră. Dar – aici începe problema să fie mai dificilă – nu este evident care este acel punct. Să privim două extreme.

O politică ar fi: oamenii pot polua sau periclita alţi indivizi în mod voit atâta timp cât aceştia sunt onsideraţi ca beneficiind de „bunuri comune”. Această politică încurajată de unele afaceri în secolul nouăsprezece, este imorală. Aceasta prevede ca anumiţi indivizi să fie sacrificaţi pentru afacere şi clienţii săi.

Mai există şi altă politică rea: orice impact asupra aerului, apei sau pământului ar trebui să fie ilegal. Acest lucru este pur şi simplu imposibil prin natura realităţii – de exemplu, ţinând cont de faptul că poate cele mai periculoase emisii, boli contagioase, pot fi adesea transmise prin aer sau alte forme de viaţă în moduri pe care nu le putem detecta sau preveni.

În orice etapă dată de dezvoltare nu poate fi prevenită o anumită cantitate de deşeuri posibil dăunătoare. De exemplu, omul care a descoperit focul nu a putut să se protejeze pe sine sau pe vecinii săi de fumu. Ar fi trebuit să i se interzică folosirea focului? Evident nu, deoarece dreptul de a fi protejat împotriva poluării există într-un context în care dreptul de urmărire a vieţii este mai mare. Focul a fost mai util pentru sănătatea omului decât i-a dăunat, şi astfel a fost dreptul, alegerea sănătoasă de a-l folosi.

Energia este într-atât de valoroasă încât pe parcursul istoriei oamenii au fost dispuşi să tolereze ceea ce noi am considera poluare intolerabilă deoarece impactul energetic a fost pozitiv. Din fericire, în timp, tehnologia a făcut posibil să se realizeze tot mai puţine deşeuri dăunătoare şi de a trata mai bine deşeurile create. În măsura în care avem mai mulă bunăstare, energie şi cunoştinţe, putem avea standarde mai stricte de poluare şi chiar minimalizarea mai pronunţată a deşeurilor dăunătoare.

Rolul guvernului este de a trece legile bazate pe drepturile şi standarde individuale stabilite ştiinţific şi starea actuală a evoluţiei tehnologice. Rolul industriei este de a continua acea evoluţie.

Dacă guvernul îşi face treabă, realizează două mari rezultate: eliberarea şi creşterea producţiei energetice, şi reducerea progresivă a poluării şi pericolului. Istoric, aceasta este tendinţa – cu legi şi tehnologii mai bune aici şi în străinătate putem realiza mai multe.

Din păcate, noi suntem învăţaţi altfel.

Este o practică obişnuită de a ataca combustibilii fosili prin denaturare lor ca fundamental sau unic periculoase. Aceasta se află în spatele atacului actual al fracturării - fracturării hidraulice, parte a revoluţiei energiei din şisturi discutată în capitolul 3.

Există cel puţin patru aberaţii obişnuite pentru a descuraja modul de gândire în ansamblu şi pentru a genera opoziţia faţă de combustibilii fosili: aberaţii de utilizare-abuzivă, aberaţii de atribuie greşită, aberaţia lipsei unui prag şi aberaţia „artificială”.

Aceste lurcuri trebuie observate atunci când urmaţi o dezbatere culturală; există oriunde, şi toate cele patru sunt folosite pentru a ataca ceea ce ar putea fi cea mai importantă tehnologie a generaţiei noastre.

ABERAŢIA UTILIZĂRII ABUZIVE
Cea mai mare controversă de azi privind combustibilii fosili, pe lângă problema mai mare a schimbării climei, o consituie fracturarea – pe scurt pentru fracturare hidraulică – una din mai multe tehnologii-cheie pentru obţinerea petrolului şi gazelor din rocă densă de şisturi, resurse care există în cantităţi enorme dar au fost înainte inaccesibile la cost redus.

Fracturarii i s-a acordat atenţie, nu în primul rând datorită revoluţiei productivităţii pe care a creat-o, ci datorită preocupărilor cu privire la contaminara pânzei freatice. O sursă conducătoare a acestei vederi este aşa-zisul documentar Gasland al celebrului regizor Josh Fox peHBO. Modul în care aceste filme au afectat opnia publică constituie un exerciţiu instructiv.

Ambele filme Gasland urmează o formulă în trei părţi. Mai întâi Fox povesteşte o poveste tristă despre o familie care se confruntă cu probleme, de regulă cu apa lor potabilă. „Când deschidem robinetul, apa miroase a hirdocarburi şi substanţe chimice,” afirmă John Fenton din Pavillion, Wyoming. Apoi Fox dă vina pe folosirea fracturării în industria petrolului şi gazelor – fără explorarea oricăror explicaţii alternative, ca de exemplu faptul că metanul şi alte substanţe se infiltrează adesea în mod natural în pânza freatică. Aceasta este aberaţia fals-atribuită, pe care o voi discuta imediat.

Chiar dacă exemplul lui Fox ar fi fost adevărat, ar fi nejustificat ca el să concludă azi că cererea „fracktivists” (activiști împotriva fracturării hidraulice) – că fracturarea şi într-adevăr toată forarea pentru petrol şi gaze ar trebui să fie ilegală, ca o tehnologie care poate fi folosită necorespunzător să fie scoasă în afara legii.

Se poate face abuz de orice tehnologie. După cum am văzut, chiar acum mor oameni datorită practicilor neorespunzătoare în lanţul producerii turbinelor eoliene. Este iraţional să se spună că datorită faptului că se face abuz de o anumită tehnologie sau practică, nu ar trebui folosite.

Eu numesc acest lucru aberaţia folosirii abuzive. Este un plan de a se opune oricărei tehnologii. De exemplu Fox putea face Carland, care ar putea arăta accidente de maşină şi apoi să dea vina tot pe cei de la „Big auto”. Apoi putea argumenta că datorită faptului că sunt posibile accidente de maşină, noi nu avem nevoie de maşini. De fapt, Fox ar pute face un film mult mai alarmant decât Gasland pe baza tehnologiei solare şi eoliene presupuse fără riscuri. Imaginaţi-vă o scenă într-o mină de metale rare într-un film numit Wasteland.

Apărătorii fracturării subliniază adesea că „cei care abuzează” pe care îi citează Fox sunt atribuiri false, o altă aberaţie pe care o vom discuta. Dar modelul argumetnului ar fi greşit, chiar dacă Fox nu ar fi fabricat anumite abuzuri; abuzuri individuale nu dovedesc că o întreagă tehnologie nu ar trebui folosită – ele arată doar că nu trebuie abuzat de acestea.

Aberaţia utilizări abuzive este mortală deoarece poate fi folosită pentru a ataca orice la care se opune un grup. Ca şi cetăţeni, noi nu vrem să vedem nici măcar un accident de mină, o vărsare de lichide periculoase, un exemplu de corupţie în industrie, dar noi trebuie să folosim acel sentiment pentru a interveni pentru legi corespunzătoare şi cele mai bune practici, şi nu pentru a scoate în afara legii tehnologii cruciale.

ABERAŢIA ATRIBUIRII FALSE
Atribuirea falsă pretinde că un eveniment îl cauzează pe altul, fără dovadă. De exemplu, la Gasland, Josh Fox le-a arătat oamenilor aprinderea apei prin foc – un fenomen necunoscut multora, este un fenomen natural care îşi are aproape întotdeauna originea în prezenţa gazului metan (gas natural) în apă. Dar este atribuit în mod fals fracturării, aşa cum se întâmplă cu multe probleme ale apei freatice care, se cauzează de fapt contaminării naturale a puţurilor standard de apă.

Un studiu de expertiză geologică al SUA, condus între 1991 si 2004 a examinat calitatea apei din puţuri domestice şi a constatat: „Mai mult de unu din cinci (23 procente) de puţuri din care s-au prelevat probe au fost contaminate cu unu sau mai multe substanţe de contaminare la o concentraţie mai mare decât valoare de referință pentru sănătatea umană... Substanţele contaminante care s-au găsit adesea cu concentraţii mai mari decât jalonul pentru sănătatea umană au fost majoritatea substanţe chimice anorganice cu aproape toţi nitraţii derivaţi în primul rând din surse naturale. Cu alte cuvinte, mai mult de unul din cinci puţuri sunt natural contaminate conform standardelor noastre guvernamentale. Totuşi, noi suntem învăţaţi să tratăm apa „naturală” ca fiind curată şi să dăm vina pentru toată apa murdară pe industrie, în special pe industria combustibililor fosili.

Atribuirea problemei apei, fracturării hidraulice este aproape întotdeauna necinstit. Aici găsim adevărul despre apa freatică. Fiecare tehnologie foloseşte materii prime care trebuie extrase din pământ, şi de fiecare dată când forăm, exploatăm sau excavăm în pământ poate fi compromisă apa freatică. Dintre toate lucrurile care se pot face subteran, fracturarea este cel mai puţin probabil să afecteze pânza freatică, deoarece are loc la distanţă de sute de metrii de aceasta. După cum a afirmat fostul administrator EPA al preşedintelui Obama, Lisa Jackson, „nu este nici-un caz dovedit unde procesul de fracturare ca atare a afectat apa…”

Dacă o companie petrolieră cauzează contaminarea la un puţ de petrol sau gaz fracturat, aproape sigur nu are nici-o legătură cu elementul de fracturare al procesului, ci mai degrabă cu ceva din pânza freatică, ca de exemplu o scurgere de petrol sau a unui lichid la suprafaţă. Aşa că, de ce să izolăm fracturarea? Deoarece atacurile asupra combustibuililor fosili cresc vertiginos către tehnofobie – teama de tehnologie nouă - care este exploatată prin folosirea termenilor nefamiliari, necunoscuţi ca fracturare. Dacă Fox s-ar fi opus forării, nu ar fi ajuns foarte departe, deoarece publicul ştie că, în timp ce pot apărea accidente la forare, forarea ca atare este o activitate umană vitală.

O versiune mai sofisticată de atribuire falsă foloseşte studii prestigioase pe baza unor modele speculative. Tot aşa cum discuţiile de azi privind clima sunt guvernate de modele speculative ale căror (in)validitate este rar specificată, la fel sunt şi discuţiile despre poluare. Aurorităţile de reglemetnare folosesc adesea modele care arată relaţii care nu se pot dovedi între cantităţile mici de emisii de particule şi probleme de sănătate.

Dovada ne este adusă prin”studii”, citate de media, de ştiri nerăbdătoare să arate titluri dramatice, „în cazul în care sângerează duce”. Singurul lucru de urmărit aici este o declaraţie de genul „ X cauzează Y” de ex. „cărbunele cauzează astm”. În cel mai bun caz aceasta este o supersimplificare; adesea este complet născocit. Este greu de dovedit cauza şi efectul. Aici avem o întrebare bună de pus atunci când ne confruntăm cu asemenea acuzaţii: „Puteţi să explicaţi cum dovediţi acest lucru - de unde ştiţi ca în special cărbunele cauzează astm în loc de orice altceva care ar putea să-l fi cauzat”.

Să vedem pe scurt acuzaţia că ar cauza cărbunele probleme de astm prin particulele emise de centrale electrice .

Astmul sau boala respiratorie cronică devine prevalentă în ţările vestice. Aceasta a declanşat o varietate de teorii cu privire la cauze. Acuzele despre calitatea în scădere a aerului sau expunerea mărită la toxine nu stă în picioare, deoarece răspândirea mărită pare a fi cea mai puternică în ţările cu mediul cel mai mult îmbunătăţit; de exemplu Germania de Vest mai bogată, mai curată a avut mai multe probleme legate de astm decât Germania de Est mai săracă şi mai murdară.

Altfel spus, ţările cu nivele mai ridicate de poluare au avut sistematic rate mai mici ale bolilor respiratorii ca astmul. Bolile ca astmul sunt o chestiune complexă, şi folosirea acesteia pentru a ataca cărbunele înseamnă de a ataca sănătatea tuturor.

Să luăm de exemplu mercurul. Există o sumă de argumente specifice privind cărbunele şi mercurul: cărbunele conţine în mod natural mercur, o neurotoxină care poate afecta sistemul nervos, creierul şi alte organe. Când ardem cărbunele, mercurul este eliberat în atmosferă şi în final adus de ploi în ape. Aceasta conduce la nivele mai mari de mercur în peşte, ceea ce conduce la nivele mai ridicate de mercur în corpurile noastre când mâncăm peşte. Acele nivele sunt periculoase, în special pentru fetușii femeilor însărcinate, ai căror copii pot avea probleme de dezvoltare şi învăţare. De aceea cărbunele este o ameninţare masivă pentru sănătatea publică.

Dar aici avem întregul context.

Mercurul, un metal, există peste tot în lume, în special în oceane, care conţin estimativ 40 până la 200 milioane tone de mercur, cât şi în majoritatea plantelor şi animalelor. Mercurul este eliberat în atmsferă de vulcane, incendii de păduri şi în cantităţi mult mai mici, arderea cărbunelui. Cauzele naturale fac ca nivelul cel mai mare de mercur să fie în sud-vestul statelor Unite, în timp ce nivele mult mai mici se află în zonele cu mult cărbune din Virginia de Vest şi Kentucky.

Mercurul, ca orice substanţă este toxic în anumite forme şi doze, şi inofensiv în altele. Forma de mercur care afectează în mod special sănătatea umană este numit metilmercur (sau monometilmercur), o combinaţie de mercur, carbon şi hidrogen. Discuţiile despre „otrăvirea cu merecur” sunt greşite, deoarece metilul devine metilmercur doar în anumite condiţii, şi metilmercurul poate fi absorbit în cantităţi revante de corpul uman doar în anumite condiţii (de exemplu, elementul seleniu pare a preveni absorbţia metilmercurului).

Pentru a fi siguri, există o relaţie negativă de cauză-şi-efect între emisiile de combustibili fosili şi sănătatea umană – în anumite concentraţii şi în anumite contexte - dar aceasta nu pare a fi una dintre ele, ceea ce ne aduce la aberaţia lipsei pragului.

ABERAŢIA LIPSEI PRAGULUI
Toate lucrurile sunt otravă şi nimic [nu] este fără otravă; doar dozarea stabileşte dacă ceva nu este o otravă.

• 
  Paracelsus, secolul şaisprezece –
  

Lumea din jurul nostru şi corpurile noastre se compun din substanţe chimice. Toate dintre acestea, fără nicio excepţie, pot să fie otrăvitoare pentru noi dacă suntem expuşi la acestea într-o anumită concentraţie (care poate fi prea mare sau prea mică) sau într-o anumită formă.

Un simplu exemplu pentru aceasta este medicaţia. În concentraţia corectă, un hormon, metal greu, sau moleculă organică complexă poate salva viaţa sau poate trata unele simptome neplăcute ale unei boli. Antibioticele sunt în esenţă otrăvuri pentru microorganismele din interiorul corpului nostru. Dacă luăm prea multe dintr-un anumit medicament, murim imediat.

Acelaşi lucru este valabil pentru toate substanţele din corpul nostru. În interiorul ţesutului nostru osos, de exemplu, există un izotop radioactiv de potasiu la o joasă concentraţie. Chiar şi apa pură care este constituentul principal al corpului nostru este o posibilă ameninţare pentru corpul nostru. A bea prea multă apă distilată este periculos deoarece apa cu puţine minerale care pătrunde în organismul nostru cauzează un dezechilibru al mineralelor la nivel celular. Pe de altă parte, turnarea apei distilate, fără minerale, pe pielea noastră, nu este o ameninţare.

O otravă sau un poluant este întotdeauna o combinaţie de substanţe şi doze. Dacă cineva menţionează o substanţă pentru a vă speria, independent de context sau doză, aceasta v-a furnizat o informaţie fără semnificaţie, falsă. Aceasta persoană presupune sau aşteaptă ca dumneavoastră să presupuneţi că dacă o substanţă este periculoasă într-o anumită doză, este periculoasă în orice doză. O variantă a acestui argument folosita pentru a ataca energia din şisturi este reclamaţia că fracturarea cauzează cutremure. Această afirmaţie este adevărată în măsura în care fracturarea cauzează o cantitate de activitate subterană, care mişcă pământul, dar în aproape toate cazurile este complet fără consecinţe şi nici măcar perceptibilă la suprafaţă. Un cutremur care poate fi cauzat de fracturare hidraulică este -2 pe scara Richter, un „cutremur” care nu este perceput la suprafaţă, nu cauzează daune, şi poate fi măsurat doar adânc subteran. Asemenea cutremure apar peste tot în lume în mod continuu, cu sau fără fracturare.

Dar în legătură cu cel mai rău scenariu? Mulţi afimă că este între 3 şi 4 pe scara Richter, ceea ce înseamnă că puteţi simţi curemurul dar e puţin probabil să fie suficient de puternic pentru a cauza daune. Şi acesta este un scenariu foarte puţin probabil. Şi pentru aceasta să interzicem toată fracturarea?

Chiar dacă fracturarea ar avea în unele locuri un risc ridicat de cutremur într-adevăr periculos – pentru că se află lângă o zonă seismic vulnerabilă – acesta este un argument împotriva fracturării într-un anumit loc, nu un argument împortiva fracturării ca atare.

Când cineva tratează ceva ca ortăvitor indifeernt de dozare, acesta neagă existenţa unui prag la care o substanţă trece de la benign la malign. Dacă negaţi un prag, puteţi face un caz din interzicerea a orice.

Aberaţia lipsei pragului a fost folosită în special insidios pentru a se opune energiei nucleare. Oamenii au spus că ar trebui să avem zero toleranţă la radiaţii – neştiind aparent că potasiul din ţesutul lor osos emite radiaţii încât a dormi cu partenerul vă dă aproape la fel de multe radiaţii ca atunci când staţi chiar în faţa unei centrale nucleare. Ambele activităţi nu sunt dăunătoare.

„Fără prag” şi „atribuire falsă” înseamnă o combinaţie periculoasă în mâna activiştilor şi a autorităţilor de reglementare. Aceştia pot pretinde că nimic nu este suficient de curat şi continuă să treacă legi care reglementează scoaterea unor tehnologii vitale, ca de ex. cărbunele. Ca întotdeauna, fie că discutăm despre o substanţă naturală sau o substanţă făcută de om, standardul nostru trebuie să fie viaţa umană. Aceasta stabileşte pragul de pericol.

ABERAŢIA „ARTIFICIALĂ”
O acuză mare împotriva fracturării este că „foloseşte substanţe chimice”. Acesta este un mod ciudat de a pune problema. Toată lumea foloseşte substanţe chimice, deoarece lumea noastră este făcută din elemente chimice.

Acuzaţia implică faptul că fracturarea foloseşte substanţe chimice „artificiale” sau făcute de om, şi acuzaţia presupune, şi aşteaptă ca noi să presupunem, că făcut de om înseamnă periculos.

Dar este pur şi simplu neadevărat că „natural” este sigur şi făcut de om nu este sigur. De exemplu combustibilii fosili sunt naturali, organici, combustibili pe bază de plante a căror poluare îşi are originea din ingrediente naturale ca sulf şi azot şi metale grele. Arsenic şi cianuri sunt substanţe naturale şi multe plante sunt otrăvitoare.

Faptul că nu am făcut ceva, nu ar trebui să ne facă să ne simţim siguri, şi faptul ce ceva este făcut în laborator n-ar trebui să ne sperie. La fiecare substanţă noi ar trebui să privim la natura şi dozarea acesteia în contextul vieţii umane.

O notă suplimentară: nu are nici-un sens să ne împotrivim lucrurilor făcute de om deoarece sunt făcute în mod deliberat de către mintea umană, de regulă pentru a promova viaţa umană. În timp ce lucrurile făcute de om pot fi rele, este greşit să izolăm lucrurile făcute de om ca fiind rele ca atare. Faptul de a fi împotriva unor lucruri făcute de om înseamnă a fi împotriva a ceva făcut de mintea umană, a cărui scop este de a incerca transformarea mediului nostru încât să satisfacă nevoile noastre.

VIZIUNEA MEDIULUI CONCENTRATĂ ASUPRA OMULUI
Dezvoltarea instalaţiilor pe combustibili fosili este cel mai mare binefăcător pe care l-a cunoscut vreodată mediul nostru. Acest lucru trebuie menţionat în discuţiile noasre privind mediul şi, aşa-zisele grupuri ecologiste trebuie luate la rost pentru omiterea acestui lucru. Singurul mod în care combustibilii fosili constituie un minus pentru „mediu” este prin „mediul” care ne înconjoară nu din perspectiva noastră, ci din perspective neumană. Din perspectiva organismelor pe care noi trebuie să le ucidem sau să le folosim pentru supravieţuire, ca paraziţi, ţânţarii de malaria, animale periculoase sau pomii pe care îi eliminăm pentru a construi un drum, noi suntem negativi pentru mediu. În acelaşi timp suntem pozitivi pentru multe alte specii. Dar în măsura în care se extinde mediul nostru, nu există calitatea mediului fără dezvoltare. Nu există dezvoltare globală fără energia combustibililor fosili.

După cum am văzut, prin folosirea combustibililor fosili pentru a ne îmbunătăţi vieţile, inclusiv mediul nostru, noi creăm noi probleme de mediu de rezolvat – mult mai puţine decât acelea ale naturii subdezvoltate dar cu toate acestea, reale şi importante. Este un fapt real că noile tehnologii vor aduce probleme care, prin definiţie nu ar exsita dacă nu ar exista tehnologia. Nu au existat probleme legate de computere înainte de a exista computere. Şi după cum putem folosi computere pentru a ajuta la rezolvarea problemelor computerelor – aşa putem folosi combustibilii fosili pentru a ajuta la rezolvarea problemelor cu combustibiliI fosili – de a transforma reziduurile de la o formă mai periculoasă într-o formă mai puţin periculoasă, sau chiar benefică, prin folosirea energiei şi ingeniozităţii. Energia pe care o primim de la combustibilii fosili ne permite să îmbunătăţim mediul nostru – inclusiv reducerea sau negarea contribuţiilor noastre negative.

Acest punct aparţine de faţa şi centrul fiecărei discuţii privind combustibilii fosili şi mediu. Toate discuţiile privind chestiuni de mediu trebuie să recunoscă fenomenul îmbunătăţirii mediului prin dezvoltare.

Din păcate, dezvoltara a devenit o ţintă conducătoare a atacurilor de mediu. În timp ce o anumită stare de dezvoltare poate fi rea, de exemplu, daca cineva calcă în picioare proprietatea dumneavoastră pentru propriul său proiect – scopul de bază al dezvoltării este de a îmbunătăţi mediul nostru uman.

Aceasta include să ne bucurăm de natură. Doar cu o societate dezvoltată la un anumit punct de prosperitatre – inclusiv sisteme de transport ce străbat ţara în lung şi-n lat, apă şi aer în jurul globului – noi putem să ne bucurăm de cele mai frumoase părţi ale naturii şi cele mai fascinante părţi ale civilizaţiei.

Opunerea faţă de dezvoltare ca antiecologic reflectă o viziune care egalează mediul cu sălbăticia, ş.a. o vedere neumană asupra mediului, ceea ce conduce la un mediu care este dăunător pentru fiinţele umane deoarece nu protejează suficient de mult împotriva pericolelor naturale sau produce resursele necesare pentru depăşirea sărăciei naturale. Adevărul este: cu cât există mai multă dezvoltare, în special în ţările subdezvoltate, prin folosirea combustibililor fosili, cu atât putem aştepta o creştere rapidă a calităţii mediului în jurul lumii.

A fi împotriva poluării nu are nici-o legătură cu a fi împotriva dezvoltării. De fapt, cele două sunt incompatibile, noi avem nevoie de dezvoltare masivă pentru a depăşi poluarea letală a naturii. A fi pro-dezvoltare, pro-combustibili-fosili corespunde exact altor valori care au fost însuşite de opozanţii combustibilor fosili: aprecierea naturii.
CONSERVAREA NATURII SPRE BENEFICIUL VIEŢII UMANE
Parţial datorită multor grupuri anti-combustibili-fosili, ca de ex. Clubul Sierra, ce sărbătoresc plăcerea de a petrece timp în părţi mai puţin locuite ale lumii, se crede adesea că susţinerea energiei din combustibilii fosili şi industria combustibililor fosili se opune în oarecare măsură plăcerii de a se bucura de natură. (Punctul terminologiei: consider civilizaţia umană la fel de naturală ca orice habitat al animalelor, dar noi vom folosi natura in acest context pentru semnificaţia de „natura neumana”.)

Este de mare preţ să te gândeşti la capacitatea de a te bucura de natură ca o resursă, ceve ce putem avea, dar nu avem automat. Dacă gândim în acel mod, noi vedem ca la orice resursă, că este extinsă de energie.

Voi folosi propria mea experienţă pentru ilustrare. Am avut norocul să mă bucur de experienţa unei varietăţi de locuri scenice, minunate în viaţa mea. Unele dintre momentele mele preferate sunt de a fi singur în natură. Să mă dau cu snowboard-ul la sfârşitul zilei când nu este nimeni pe munte. Să mă plimb peste lava de pe Insula Mare din Hawaii. Să stau sub cascada izolată din Grand Canyon. Ca majorităţii oamenilor, câteodată îmi place să plec departe de tot, inclusv de toate utilajele complexe.

Este grozav atâta timp cât nu uit ceea ce m-a adus aici: utilaje complexe.

Tocmai când am învăţat să gândim despre natură că este sigură şi curată, aşa suntem învăţaţi să gândim despre natură că este pitorească. Dar devine pitorească pentru noi abia când avem acces la o varietate de scene frumoase.

Există multe asemenea scene, dar pentru majoritatea istoriei, nu s-au putut bucura mulţi de acestea datorită lipsei instrumentului suprem pentru a te bucura de natură – mobilitatea. Le-a lipsit si cealaltă unealtă crucială: adaptabilitatea, inclusiv medicina. Noi acum gândim despre campare ca la o aventura. În trecut era o aventură letală.

Dacă privim natura ca pe o altă resură de a ne bucura şi a păstra ceva atunci când ni se pare deosebit de frumoas sau semnificativ pentru noi, atunci vom îmbrăţişa combustibilii fosili. Energia din combustibilii fosili ne dă mobilitatea de a ajunge acolo, adaptabilitatea de a fi siguri acolo, şi timpul de a ne bucura de aceasta.

Când vorbim despre resurse, trebuie să reţinem că singura resursă care nu poate fi recreată, sursa reală pentru a ne apăra de gelozie, este timpul – acesta este de neînlocuit şi irepetabil. Noi putem produce mai mult plastic, dar nu putem aduce timpul înapoi. Şi timpul este cel care ne permite să ne bucurăm de natură. Cu cât suntem mai productivi, cu atât avem mai mult timp pentru odihnă. (Dacă oamenii beneficiază de această odihnă, este oaltă problemă.)

În plus, deoarece energia din combustibilii fosili este atât de densă şi necesită aşa puţin teren dar nu plante vii, ne oferă nouă bunăstarea şi abilitatea fizică a conserva aproape fiecare bucată de natură pe care o dorim. Şi chiar şi în cazurile în care frumuseţea de neînlocuit a unei persoane este resursa de energie necesară altei persoane, noi vorbim despre o instalaţie care, dacă este nevoie, are o durată de viaţă finită şi care poate fi transformată într-o pădure luxuriantă. Ceea ce nu înseamnă că instalaţiile de foraj sunt urâte – cred că ar trebui să considerăm şi civilizaţia industrială frumoasă.

Priviţi acele locuri ale lumii unde „pădurile tropicale” (jungla) este secerată în moduri aparent lipsite de prevedere. Sunt acelea locuri bogate? Nu, acelea sunt locuri cu agricultură şi industrie primitivă.

Lumea dezvoltată de acum a fost odată aşa în vremuri preindustriale. În timp ce am fost învăţaţi că ţara a fost odată un peisaj luxuriant, de fapt, înainte de cărbune, petrol şi energie naturală, ţara noastră şi altele au supravieţuit prin dezvoltarea peisajului. După cum a scris geograful Pierre Desrochers:
Combustibilii cu carbon au făcut posibilă extinderea paravanului de pădure în diferite moduri. Prin dezvoltarea mai multor tehnologii sofisticate de ardere, cărbunele, ţiţeiul şi gazele naturale s-au dovedit alternative mult superioare faţă de lemul de foc şi cărbunele de lemn. Prin rolul lor de combustibil pentru mare distanţă pe uscat şi mare, cărbunele şi mai apoi combustibilii pe bază de ţiţei (combustibili diesel şi de buncăre marine) au încurajat specializarea agriculturii în cele mai productive zone ale planetei, procesul făcând terenul agricol marginal inutil.
Dacă vă place să vă bucuraţi de natură, at trebui să vă placă combustibilii fosili.

Aceeaşi logică de bază se aplică şi unor preocupări mai abstracte privind „biodiversitatea” şi extincţia speciilor. Există dezbateri uriaşe privind ceea ce se

întâmplă sau nu se înâmplă cu o anumită specie, şi eu nu le-am studiat suficient de mult pentru a lua partea uneia dintre ele, dar pot spune dintr-o persepectivă energetică, în măsura în care are noimă conservarea unei anumite specii sau aranjament biologoc – şi asemenea decizii ar trebui luate în conformitate cu standardul uman de valoare, nu unul ne-uman - energia ieftină, abundentă, sigură ne asigură mijloacele pentru aceasta, la fel cum putem conserva o pădure sau un parc dorit. Este doar dacă noi într-adevăr trăim de pe urma restului de natură pe care noi trebuie să înhăţăm tot ce putem.

Conservarea sau nu a speciilor ar trebui făcută cu referire la standardul uman de valoare. Mare parte din domeniul ecologic se leagă de standardul non-impact, care tratează extincţia unei alte specii ca intrinsec greşită. Dar fiinţele umane au dreptul să favorizeze unele specii faţă de altele. De exemplu, porcii, vitele şi puii nu sunt în pericol de extincţie deoarece beneficiile lor pentru om sunt imediat vizibile, astfel încât le facem unele din cele mai abundente forme de viaţă de pe pământ. Pe de altă parte lupii şi urşii şi insectele purtătoare de boli au fost ameninţări pe care le distrugem în multe regiuni. Nu există nici-un motiv inerent pentru care să credem că extincţia unei anumite plante sau animal este rea pentru oameni. Noi ar trebui să ne concentrăm asupra maximizării beneficiilor noastre. Aceasta poate fi eliminarea unui pericol direct, ca de exemplu eliminarea urşilor unde copiii merg la şcoală, sau conservarea speciilor care vrem să supravieţuiască, ca de exemplu panda, chiar dacă nu avem strict nevoie de acestea pentru supravieţuirea noastră.