Considerente asupra geopoliticii ruse

1.

Strategia Rusiei pe termen scurt

Se pare că avansul Rusiei se accelerează, cel puţin în privinţa Ucrainei. La foarte scurt timp de la preluarea preşedinţiei de către Victor Ianukovici, politica şi economia ucraineană îşi cam predau atribuţiile Rusiei. Acelaşi lucru se petrece şi cu forţele armate şi serviciile secrete. Şeful de stat major al armatei Ivan Svida (instalat în administraţia lui Iushcenko) îşi dă demisia, aproape în acelaşi timp în care Ucraina anunţă că renunţă la obiectivul integrării în NATO, atât de disputat la summitul de la Bucureşti din aprilie 2008. Izgoniţi în decembrie 2009 de pe teritoriul Ucrainei, agenţii ruşi din FSB (fost KGB) revin primiţi cu braţele deschise la Sevastopol, unde îşi vor relua activitatea, mai ales că elemente ale scutului antirachetă NATO vor fi amplasate în apropiere, în România. Serviciul de securitate ucrainean a primit dispoziţii să nu interfereze în activitatea agenţilor FSB nici să-i urmărească sau să le monitorizeze activitatea.
Deşi previzibilă, această preluare a Ucrainei a surprins pe toată lumea, inclusiv cancelariile occidentale. Nu preluarea Ucrainei de către Rusia, ci viteza cu care se implementează aceasta. Şi cred că va continua.
Cred că este un record în materie, comparabil numai cu alte două posibile situaţii în relaţiile dintre state. O dată, o astfel de preluare rapidă a unui stat de către altul poate avea loc în cadrul unei înfrângeri militare zdrobitoare, urmată de o ocupaţie militară. Altă situaţie ar fi în cazul unei uniuni benevole, practic o unire prin absorbţia unuia dintre subiecţi, cum s-a întâmplat în cazul reunificării Germaniei.
În ritmul acesta, Ucraina va ajunge în scurt timp un nou subiect al Uniunii Rusia-Belarus, cu o semiindependenţă formală, menită în cazul Belarusului mai mult pentru a satisface orgoliul lui Lukashenko, căruia nu-i pică prea bine să se vadă redus din rangul de preşedinte de ţară la rolul de guvernator al unei provincii sau, mai rău, deputat în Duma rusă.
Deocamdată opoziţia stă în aşteptare şi îşi regrupează forţele, destul de disipate în obiectivele fiecăruia. După o înfrângere, pentru ele este o clipă de bilanţ. Ultima lor luptă împreună, naţionalişti şi provestici, în care s-au bătut inclusiv cu ouă în parlament, a fost cu ocazia semnării acordului privind închirierea Sevastopolului până în 2042. Învinşi, fiecare o va apuca pe propria cale, şi după un moment de refacere şi evaluare, îşi vor continua lupta, dar pentru obiective divergente. Iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei.
Între timp, Moscova se află în ofensivă diplomatică, chiar cu ocazia summitului bianual UE-Rusia. Presează pe toate canalele pentru acordarea unui orizont de timp în care cetăţenii ruşi vor putea călători în UE fără vize. Oficialii europeni, poate avizaţi de avansul Rusiei în Ucraina, au exprimat ideea conform căreia rezolvarea acestei chestiuni este o problemă pe termen lung. Prin vocea preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, UE i-a reamintit Rusiei motivele de îngrijorare vizavi de situaţia din Rusia: situaţia apărătorilor drepturilor omului şi jurnaliştilor din Rusia, situaţia din Cecenia şi din alte republici din Caucazul de Nord, retragerea trupelor din Georgia în poziţiile de dinaintea războiului din august 2008.
Simptomatic pentru situaţia din Rusia este şi faptul că în momentul în care delegaţii se aşezau la dineu la Rostov pe Don, la Moscova importante forţe de poliţie împrăştiau în forţă sute de demonstranţi ce manifestau cerând libertate de exprimare, arestând cam 170 dintre aceştia şi rănind serios câţiva.

O scurtă (dar necesară) incursiune în istoria Rusiei
Aici îl voi cita pe istoricul român Alexandru V. Boldur, care în cartea sa „Imperialismul sovietic şi România” ne dă o explicaţie asupra tendinţelor expansioniste ale Rusiei de-a lungul istoriei.
"... se naşte involuntar întrebarea, cum s-a putut realiza creşterea consecutivă, uneori vertiginoasă a teritoriului imperial?...
Condiţiile geografice şi evenimentele istorice au determinat caracterul cuceritor al statului moscovit, velicorus. El n-a devenit cuceritor prin excelenţă. Setea lui de cuceriri n-a fost satisfăcută niciodată. Din secol în secol s-au perpetuat achiziţiile sale teritoriale, încât pofta de cucerire a devenit o particularitate a caracterului velicorus. Cum s-a născut această predispoziţie velicorusă de a rezolva diferitele probleme de vecinătate prin aplicarea forţei?
Ascendenţa Moscovei începe după secolul al XIII-lea, când s-a format un mic centru velicorus, de la care a pornit ulterior fenomenul de expansiune. Solul Moscovei a fost şi este sărăcăcios. Pământul fertil (bogat în cernoziom) se află la sud de zona Moscovei.... În aceste regiuni (ale Moscovei), solul nu era fertil şi ca urmare, velicoruşii s-au dedat la cuceriri de teritorii, începute încă de principii kieveni.
... Faptul că Velicorusia nu avea cernoziom şi suferea de lipsa de cereale aruncă o lumină vie asupra politicii ei de cucerire a teritoriilor vecine şi ne dezleagă enigma de ce Moscova era nevoită la început să facă mereu cuceriri şi de ce s-a născut propulsia velicorusă, pofta Moscovei de acaparare a popoarelor vecine. Factorul geografic a împins Moscova la întrebuinţarea forţei. Ea cucerea pentru a exploata. De aici a pornit şi construirea drumurilor de cale ferată şi a magistralelor îndreptate spre popoarele subjugate. Însă, dacă la început expansiunea avea ca substrat insuficienţa calitativă a solului şi nevoia de a folosi bogăţia altor popoare, ulterior cucerirea a devenit o obişnuinţă...
De la începutul existenţei sale, principatul Moscovei acea tendinţe expansioniste. Cu fiecare cucerire sporea nu numai teritoriul, ci şi potenţialul său militar prin creşterea numerică a populaţiei subjugate. La început au fost înglobate treptat diferite seminţii finice, apoi tătarii. În sângele şi caracterul etnic moscovit velicorus a intrat ingredientul finic şi mai ales cel tătăresc. Având în componenţa sa diferite formaţiuni politice tătăreşti (Kazan, Astrahan, Nohai, Hoarda Mare şi Crimeea), Moscova îi primea pe tătari în slujbele statului, se înrudea cu ei prin căsătorii şi, odată cu aceasta, împrumuta şi mentalitatea tătărească.
Din neamul tătăresc au provenit unii ţari moscoviţi. În 1533-1538, în Scaunul Moscovei se afla în calitate de regentă pentru nevârstnicul său fiu, Elena Glinski, de origine tătărească. Fiul ei, Ivan al IV-lea (cel Groaznic), care i-a urmat la tron, s-a caracterizat printr-o mare cruzime. De provenienţă tătărască era şi familia Godunov. Sunt cunoscuţi doi ţari (Boris şi fiul său Feodor) şi 14 boieri, descendenţi din neamul tătarilor.
Moscova nu putea face cuceririle sale, decât instituind o putere absolută în interiorul statului, atât de caracteristică regimului social-politic tătărăsc..."
Închei această scurtă incursiune cu un aforism francez din secolul al XIX-lea: „Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul”.

Scurtă incursiune în istoria strategiei militare
În toată istoria, orice stat sau imperiu, orice putere politică a încercat să evite momentele dificile ce ar fi putut să parvină din posibilitatea de a lupta pe două fronturi, împotriva unor forţe importante care l-ar fi putut provoca pe două direcţii divergente. Acest lucru ar fi implicat divizarea forţelor şi ale eforturilor militare, ducând la purtarea a două războaie concomitent, fără putinţa de a te concentra asupra unuia. Au fost cazuri, în care forţele oponente divergente erau de tărie diferită, şi un bun general a putut să se descurce bine, menţinând unul dintre fronturi şi atacând decisiv pe celălalt. Dar astfel de cazuri sunt rare, iar problema strategică în momentul în care eşti pus într-o astfel de situaţie este greu de surmontat.
Germania a fost nevoită să lupte pe două fronturi în două războaie mondiale şi a pierdut. În primele faze, când s-a concentrat pe un singur front, a avut succes, dar ulterior, neobţinând decizia pe cel principal, a pierdut în cele din urmă. Planul Schlieffen, al fostului ministru de război german prevedea un atac rapid şi decisiv prin Belgia împotriva francezilor, cu majoritatea forţelor, vizând scoaterea din luptă a Franţei înainte ca Rusia să poată interveni, ea fiind mai înceată din cauza greutăţilor în mobilizare şi concentrare a forţelor. Dar Helmuth von Moltke cel tânăr, nepotul marelui Moltke din timpul lui Bismark, speriat de îndrăzneala unui asemenea plan, alocă mai puţine forţe împotriva Franţei, ţinând pe loc trupe suplimentare împotriva Rusiei, care încă nu era capabilă de un atac decisiv. Rezultatul a fost prima bătălie de pe Marna, pierdută de germani, iar chiar dacă ulterior îi înving pe ruşi la Tannenberg, situaţia nu a mai putut fi schimbată, Germania era prinsă într-un război de durată pe două fronturi, în care nu prea avea sorţi de izbândă. În al doilea război mondial, Hitler a reuşit să învingă doar atunci când a luptat pe un singur front, dar când a fost amestecat în Africa de Nord, Italia şi ulterior Franţa, a fost clar că nu mai avea cum să câştige. Oricum, ambele războaie mondiale au mult mai multe componente strategice şi militare, dar nu este locul aici să le discutăm.
Importantă este ideea conform căreia orice strateg de succes evită să fie prins într-un război pe două fronturi. În cazul în care poziţia sa este de asemenea natură încât să fie predispus unei asemenea situaţii, încearcă să o amelioreze, utilizând alte strategii, cum ar fi cea a diplomaţiei, sau de altă natură. Deoarece nu are cum să aloce suficiente resurse militare pentru a obţine succese pe două fronturi.
Ca exemplu poate fi dat cel mai mare imperiu existent în istorie, cel mongol. Precursorii săi, popoarele nomade din centrul Asiei, timp de secole îşi dirijau raidurile spre sud, spre tărâmul bogat al Chinei, împărţit în stătuleţe de putere medie. Când împăratul Quin le-a unit şi a început construcţia marelui zid chinezesc ca să-şi protejeze teritoriul, migratorii au fost nevoiţi să se îndrepte spre vest, ajungând în Europa. Imperiul mongol, în culmea ascensiunii sale, avea o dilemă, în ce direcţie să-şi extindă cuceririle. La un moment dat, în 1241, atacă spre vest, sub conducerea lui Subotai. Armatele lor, conduse de Batu-Han (nepot al lui Gengis-Han), zdrobesc cnezatele ruseşti, Polonia şi Ungaria, ajungând până pe teritoriul actual al Austriei şi în Dalmaţia, dar marele han moare, din fericire pentru Europa, şi armatele se întorc pentru a alege un alt han, care va prefera alte direcţii de atac, mai cunoscute şi mai la îndemână, spre sud şi spre Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. China este ocupată de Kublai-Han, iar Timur Lenk îl zdrobeşte pe Baiazid în 1402 la Ankara. Pur şi simplu, Europa a scăpat prin alegerea unui alt front. Chiar şi imensul imperiu mongol nu avea cum să ducă războiul pe mai multe fronturi, la asemenea distanţe.
Stalin cunoştea bine această axiomă strategică, de a nu se lăsa prins într-un război pe două fronturi. Şi-a ţinut diviziile în Extremul Orient în timp ce era atacat de germani, şi nu le-a transferat pe front decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, că Japonia a învăţat lecţia de la Halhin Gol, în Mongolia, în 1939. Ulterior, a atacat Japonia în Manciuria numai după capitularea Germaniei.
Deci, orice bun strateg evită războiul pe două fronturi divergente. Iar Rusia are la conducere buni strategi.

Strategia actuală a Rusiei
Vorbeam despre dilema strategică a Rusiei. Acum am exemplificat cazul referitor la al doilea război mondial, când Stalin nu şi-a putut retrage trupele din Extremul Orient, deşi ar fi avut mare nevoie de ele împotriva lui Hitler, decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, aceasta fiind deja în drum spre Pearl Harbour, spre cucerirea Asiei de Sud-Est şi a Filipinelor, creând Marea Zonă de Coprosperitate a Asiei. Japonia nu dorea un alt front împotriva URSS, la fel cum nici aceasta nu dorea un front contra Japoniei. Fiind asigurat din această privinţă, Stalin şi-a retras trupele siberiene împotriva lui Hitler, acestea intrând în luptă tocmai la timp, direct de pe trenuri, în Bătălia Moscovei, cu rezultate deja cunoscute.
Se vede de aici importanţa de a nu duce un război pe două fronturi, sau de nu te concentra simultan pe două direcţii divergente. Pentru a acţiona pe o direcţie, trebuie să te asiguri pe cealaltă. Orice bun strateg face asta, iar, cum am mai spus, Rusia are parte la conducere de buni strategi.
Dilema strategică a Rusiei stă în faptul că, în ciuda imensităţii teritoriului, sau poate tocmai de aceea, are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. Şi nici din punct de vedere intern nu stă prea bine.
21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari. Sporul natural negativ, în ciuda ordinului dat femeilor de fostul preşedinte Putin de a face mai mulţi copii, speranţa scăzută de viaţă, corupţia generalizată, alcoolismul ridicat, un sistem de sănătate precar, lipsa de condiţii esenţiale pentru o mare parte a populaţiei, mafia, toate sunt elemente care erodează fundamentul societăţii ruse la temelie. Totuşi, conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. O idee inoculată în conştiinţa maselor, o revenire la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern, prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă poporul să se dezvolte liber. Acelaşi lucru ca şi în ţările arabe, unde liderii învinuiesc pe oricine din exterior pentru eşecurile lor, mai puţin pe ei înşişi.
Rusia se concentrează pe recuperarea trecutului, cu revenirea ei ca mare putere pe eşichierul mondial. Pentru asta, a trebuit să-şi asigure un flanc, pentru a presa pe celălalt. Dilema strategică a Rusiei este că trebuie să facă faţă, dată fiind întinderea ei imensă şi lipsa unei populaţii care să poată menţine frontierele, unei posibile presiuni pe mai multe linii. Una este cea vestică, care ne interesează în primul rând, alta cea sudică, şi alta cea estică, aici incluzând şi componenta sud-estică, mă refer la apropierea de China.
Ce a făcut Rusia în ultimii ani ne poate da indicii asupra direcţiei în care se va concentra efortul ei în următorii ani, respectiv pe termen scurt.
Şi-a asigurat zona estică, fostul preşedinte Vladimir Putin făcând vizite în Japonia şi dând de înţeles că este deschis pentru negocieri în privinţa Insulelor Kurile, ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în dauna Japoniei. Mai multe proiecte au fost lăsate către public, unul dintre ele menţionând posibilitatea ca Rusia să păstreze două dintre insule, iar Japonia să recapete cele două insule sudice. Din experienţa istorică, pot spune că este vorba doar de tărăgănări care vor ţine opinia publică din Japonia ocupată, din moment ce niciodată Rusia nu a lăsat de la sine, de bună voie, un teritoriu ocupat în prealabil. Când a lăsat din mână un teritoriu a fost doar atunci când nu l-a putut menţine. Spre sud-vest, cu China a intrat într-o strânsă alianţă, concretizată prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO), o organizaţie interguvernamentală de securitate mutuală ce reuneşte în prezent China, Rusia, Kirghistan, Kazastan, Tadjikistan şi Uzbekistan, cu India, Iran, Mongolia şi Pakistan ca şi observatori. Dintr-un foc, Rusia se asigură şi spre China, şi spre alte republici foste sovietice din Asia Centrală, preponderent islamice. Cu acestea din urmă încheiase deja multiple acorduri comerciale şi de securitate, fac parte din CSI, iar un acord de supraveghere comună a frontierei exterioare era deja în vigoare, conform căruia trupele ruse împreună cu cele ale republicilor central-asiatice aveau rolul de a supraveghea frontiera externă a CSI. În cazul în care încearcă să iasă de sub tutela rusească, sunt aduse înapoi la ascultare, prin represiune, cum a fost cazul în cazul revoltelor din Uzbekistan şi Kirghistan. Singura excepţie o constituie Georgia, dar în cazul ei se declanşează o campanie militară preemtivă fulger, în august 2008, care poate fi văzută şi prin prisma unui avertisment. Cu China, multiple contracte comerciale, inclusiv referitoare la vânzarea de armament sunt în vigoare, chiar posibilităţi de construire a avioanelor de luptă ruseşti sub licenţă chineză. Se pare că Rusia închide ochii spre ameninţarea chineză, cea cu privirile spre Siberia subpopulată şi bogată în resurse, ce ar putea deveni în următoarele decenii o supapă pentru suprapopulaţia chineză şi economia ei avidă de materii prime. Dar se pare că ruşii consideră această ameninţare mai îndepărtată decât cea văzută de ei cea principală, de la vest.
Mai rămâne vestul zona care ne interesează în primul rând. Asigurându-se spre est şi sud, Rusia se concentrează spre vest cu toate forţele şi resursele. Primul pas a fost făcut în Ucraina, şi am văzut deja cum. Urmează altele.

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”George Orwell, 1984

Cred că este important acest citat din romanul lui George Orwell, publicat în 1948. Deoarece reprezintă sinteza a ceea ce traversează Rusia la ora actuală. În ideea că Rusia, în tot decursul istoriei sale, a fost un stat prin excelenţă expansionist. Iar moştenirea trecutului nu poate fi ştearsă aşa de uşor. Permanent, Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar tentaţia imperială continuă să fie deosebit de puternică. Astăzi, ne este mai clar ca niciodată, conducerea Rusiei a renunţat la ideea modernizării societăţii, revine la mentalitatea cetăţii asediate, prin care învinuieşte factorii externi de eşecurile proprii în încercarea de a transforma Rusia într-un stat modern. Astfel, transformarea Rusiei într-o autocraţie devine justificată în urma presiunii externe a duşmanilor tradiţionali, în speţă Vestul şi nu în ultimul rând, toţi cei ce sunt non-ruşi.
Starea societăţii ruse de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991 seamănă extrem de mult cu cea a celei germane de la 1918. Învinsă în primul război mondial, dar fără a-i fi teritoriul ocupat, germanii se simţeau frustraţi de faptul că, în ciuda propagandei active până ieri, aflau astăzi, în noiembrie 1918, că au fost învinşi, chiar dacă au suportat mari lipsuri tocmai în ideea că astfel vor contribui la victorie. N-au simţit povara supremă a învinsului, să vadă trupele inamice biruitoare defilând prin oraşele ei, instituind un regim de ocupaţie cu toate rigorile sale. De aici, ei s-au simţit păcăliţi de politicieni, şi-au inoculat ideea conform căreia ei şi forţele armate au fost trădaţi de politicienii fricoşi sau vânduţi. Prin această perspectivă putem înţelege mai uşor frământările societăţii germane interbelice, detronarea kaiserului şi republica de la Weimar, precum şi fulminanta ascensiune ulterioară a unei forţe politice aproape inexistente în primii ani condusă de un lider cvasinecunoscut, dar care le-a promis revenirea la gloria de odinioară. Acest lider se numea Adolf Hitler.
La fel, ruşii au aflat de disoluţia Uniunii Sovietice, cu toate problemele ei, dar fără un război şi fără vreo ocupaţie militară. Greutăţile unei tranziţii prost gestionate i-au aruncat pe majoritatea spre ideea de a vota spre lideri care promiteau ordine, stabilitate şi revenirea la gloria de odinioară. Ideea ciclului de douăzeci de ani menţionată într-un articol precedent îşi găseşte aplicarea şi aici. Deziluzionaţi de eşecul modernizării Rusiei, chiar dacă vânzările de resurse energetice şi materii prime au un curs ascendent, dar cetăţeanul de rând nu simte asta, ruşii revin la ideea imperială, conform căreia, chiar dacă o ducem greu, suntem temuţi şi respectaţi. Iar conducerea actuală a Rusiei simte asta, şi dă poporului ce îşi doreşte. Oricum, ar fi fost greu de crezut că o mentalitate imperială, cuceritoare, prezentă timp de mai bine de trei sute de ani poate dispărea în douăzeci de ani.
Şi pentru a satisface această tendinţă, Rusia şi-a asigurat pe termen scurt două flancuri, urmând să preseze pe cel de-al treilea, cel vestic.
Mai fac o analogie istorică cu Germania interbelică. Şi Hitler s-a străduit să se asigure spre est, înainte de a-şi arunca trupele spre vest. A încheiat pactul de neagresiune cu Stalin la 23 august 1939, apoi germanii şi sovieticii au ocupat împreună Polonia. Stalin a avut mână liberă să atace Finlanda, să ocupe ţările baltice şi Basarabia de la România. Hitler şi-a dus nestingherit războiul în vest. În tot acest timp, lucru mai puţin amintit în istorie, colaborarea dintre cele două regimuri totalitare, între Hitler şi Stalin, era perfectă. Uniunea Sovietică era principalul furnizor de materii prime pentru Germania, în schimb, instructori germani antrenau trupele sovietice şi le dotau cu armament performant. Hitler a atacat vestul doar când a putut fi sigur de bunăvoinţa şi alianţa altor puteri, ca şi Uniunea Sovietică, Italia aliată şi Spania recunoscătoare.

Din nou despre strategia actuală a Rusiei
Am văzut că după ce şi-a securizat flancul estic şi cel sudic, Rusia s-a îndreptat cu toate forţele spre vest. Ucraina s-a predat fără luptă, iar acum Rusia îşi mută pionii mai departe. Nu trebuie să vedem neapărat această expansiune sub componenta ei strict militară. De altfel, Ucraina s-a predat fără să se fi tras un singur foc de armă. Cu toate acestea, Rusia a obţinut aproape la fel de mult ca şi cum ar fi ocupat militar Ucraina. Baza navală de la Sevastopol, o mulţime de contracte economice, revenirea FSB-ului (fostul KGB) pe teritoriul ucrainean, în vecinătatea României şi a NATO, sunt victorii majore ale Rusiei, din nou, fără a trage vreun foc de armă. Sun Tzu spunea că un bun strateg este cel ce învinge inamicul pe câmpul de luptă, dar cel mai bun strateg este cel care obţine victoria fără luptă. Din acest punct de vedere, ruşii s-au dovedit cei mai buni strategi. Iar acest lucru nu poate fi decât un impuls de a merge mai departe.
Iar acum, Rusia o face metodic, cu răbdare, folosindu-şi toate atuurile. Lenin spunea „capitaliştii ne vor oferi spre vânzare tocmai funia cu care îi vom spânzura”. A avut mare dreptate. Ca de obicei, vestul închide ochii asupra pericolului potenţial doar pentru unele avantaje economice sau pentru câţiva metri cubi de gaz în plus în conducte.
Gemania încheie un acord cu Rusia, sub un consorţiu condus de fostul cancelar Gerhard Schroeder, pentru construirea unei conducte de gaz prin Marea Baltică, Nordth Stream, destinate să ocolească Polonia şi ţările baltice, viitoarea ţintă de expansiune a Rusiei. Franţa furnizează Rusiei porthelicoptere de clasa Mistral, practic funia cu care vestul poate fi spânzurat. De fapt, nu neapărat vestul mai îndepărtat, ci noua Europă, ţările Europei Centrale, tocmai cele care abia s-au desprins de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Unde vor fi plasate cele patru porthelicoptere? În Marea Neagră şi în Marea Baltică, o permanentă ameninţare spre România, Moldova, Bulgaria, Georgia, Polonia şi ţările baltice. Credem că spiritul Ialtei a trecut? Se pare că nu.
Revin puţin la istorie, pentru a explica spiritul duplicitar al Franţei, deoarece nu este o premieră. În secolul XVI, când toată Europa tremura de spaima Imperiului Otoman ajuns la apogeu sub conducerea lui Soliman Magnificul, când se cerea mai mult ca şi oricând unirea eforturilor vestului împotriva ameninţării otomane, Franţa, prinsă în luptele împotriva Spaniei şi a Habsburgilor, face ceva nemaivăzut. Încheie o alianţă cu Soliman Magnificul, cu duşmanul creştinătăţii, fapt care aduce flota turcă, fără luptă, tocmai la Marsilia. Ca o paranteză, în acea perioadă de apogeu a otomanilor, când Ungaria era desfiinţată în urma bătăliei de la Mohacs, la 1526, domnul muntean Radu de la Afumaţi lupta de unul singur contra imensului imperiu, ducând douăzeci de bătălii în scurta sa domnie. Mai târziu, la 1683, când Viena era asediată de turci, Franţa a refuzat să-i vină în ajutor, sperând că turcii îi vor rezolva problema rivalităţii cu habsburgii, dar pierzând din vedere pericolul ce-l reprezentau turcii prin instalarea lor în centrul Europei. A fost nevoie de intervenţia Poloniei, prin Jan Sobieski, să salveze Europa. Cu toate acestea, o sută de ani mai târziu, Austria salvată de polonezi participa bucuroasă alături de Rusia şi Prusia la a treia împărţire a Poloniei (1795) care va şterge de hartă acest stat până în 1918. Învăţătura şi recunoştinţa istoriei. Iar astăzi, Franţa, furnizează armament performant Rusiei, precum şi transfer de tehnologie NATO de vârf unui potenţial inamic, Rusia, care nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea faţă de NATO, ba chiar la trecut ca şi ameninţare principală în noua sa doctrină de securitate.
În fine, Rusia se asigură în privinţa principalelor forţe economice şi politice din UE, membre NATO. O face şi cu Italia, prin acorduri energetice, dar şi profitând de caracterul premierului Berlusconi, un politician care pare că îmbrăţişează modelul rusesc, insistând pentru o lege care pedepseşte cu închisoarea publicarea în presă a interceptărilor telefonice, din moment ce tocmai aceste interceptări l-au pus în posturi delicate. O lege pentru a proteja un om, un lider de moment, un pas spre autocraţie.
După ce a legat prin interese principalele puteri din UE, Rusia are câmp liber de acţiune în zona considerată de ea de interes. Aceste puteri nu vor interveni, sau o vor face cu o jumătate de gură, lăsând Rusiei ceea ce doreşte, câmp liber de acţiune. Dublat de penetrarea economică, va fi cu atât mai uşor. Celor ce vor clătina din cap neîncrezători când vor citi aceste rânduri, le pot aminti exemplul Georgiei din 2008. Ce au făcut ţările UE, înafara unor proteste formale? Preşedintele francez Szarkozy s-a agitat mai mult, a fost la Moscova, doar era preşedintele în exerciţiu al UE. Dar dacă Franţa ar fi fost legată atunci de contractele comerciale de acum, iar dacă forţa rusească de atac ar fi plecat de pe porthelicopterele de fabricaţie franceză, credeţi că Szarkozy ar fi fost la fel de vocal? Mă îndoiesc. Referitor la scopul la care vor fi folosite porthelicopterele, să-l ascultăm pe un general din Statul Major Rus, care spunea că dacă Rusia ar fi fost dotată cu astfel de porthelicoptere, conflictul cu Georgia din 2008 ar fi durat doar 40 de minute. Poate n-ar fi avut atunci ocazia să piardă patru avioane de luptă. Declaraţia generalului poate fi hazardată, dar dă o indicaţie asupra scopului achiziţionării de către Rusia a acestor porthelicoptere, pe care Franţa, în goana după profit se vor grăbi să le vândă, împreună cu tehnologia lor de fabricaţie.
Revenind, gândiţi-vă la situaţia existentă în următorii trei-cinci ani, poate chiar mai devreme. Europa Occidentală, legată de Rusia prin contracte comerciale şi de furnizare gaze, chiar şi de armament, cum am văzut cazul Franţei. Europa de Est, sub presiunea Rusiei, presiune la care nu vor putea face faţă, iar Europa Occidentală nu va interveni în nici un fel pentru ele.
Nu mă refer aici neapărat la presiune militară, ci la presiune politică. Este vorba de un nou război rece, dar mai subtil, şi dus doar între Rusia şi Europa de Est, cu o Europă de Vest indiferentă şi cu SUA orientată spre parteneriat cu Rusia, cel puţin sub administraţia Obama. Dacă credeţi că exagerez, îl citez pe Teodor Baconsky, ministrul român de externe, într-un interviu din 15 iunie 2010, după revenirea de la Washington: „Din discuţiile pe care le-am avut cu diverşi oficiali americani, a rezultat reconfigurarea concepţiei politice globale a SUA. Am înţeles de pilda că noua administraţie doreşte să antreneze Federaţia Rusă într-o relaţie constructivă, pe termen lung. Americanii vor rămâne prezenţi în Europa, dar, în locul tradiţionalei abordări axate pe „încercuirea" Rusiei, apare jocul de interes reciproc, bazat pe temele comune sub raport strategic, dar şi economic.” Despre temele comune sub raport strategic, şi la Ialta se poate spune că s-au discutat tot genul acesta de teme.
Deci, vor începe presiunile asupra ţărilor baltice, ţinând cont de importantele minorităţi ruse de pe teritoriul lor, dar şi asupra Moldovei, ea fiind ţinută ostatică de Transnistria, în plus faţă de minoritatea rusofonă. Scopul acestor presiuni este instalarea de puteri prietene sau favorabile Moscovei. Odată acestea instalate, vor trebui consolidate, întreaga clasă politică urmând să fie prinsă într-o ţesătură de mreje şi interese ale Moscovei. Vă mai amintiţi actualele scandaluri de spionaj în favoarea Rusiei printre politicienii baltici? Sau de atacurile informatice asupra Estoniei, după mutarea monumentului de la Talinn? Oricum, Rusia nu se va opri aici. După ce va obţine guverne favorabile în ţările baltice şi un acces mai sigur spre Marea Baltică, sau concomitent, va pune presiune pe Polonia, aceasta din urmă prinsă din nou între Rusia şi o Germanie favorabilă Rusiei. Cu o mare parte din elita politică dispărută în urma tragediei aviatice de la Smolensk, se poate ca Polonia să-şi găsească mai greu lideri suficient de puternici care să reziste cu succes. Reamintesc faptul că Polonia a blocat multe iniţiative ale UE referitoare la Rusia, iar în schimb Rusia a interzis importurile de carne de porc din Polonia pe motiv că nu îndeplinesc standardele de calitate pentru piaţa rusească, deşi le îndeplinesc pe cele UE. Asemănător cu interdicţia importului de vinuri din Republica Moldova, sancţiuni economice pentru cedări politice. Exemple sunt nenumărate, ca şi cele referitoare la oprirea gazelor în plină iarnă, pentru a disciplina Ucraina.
Aceasta este situaţia în zona de nord, spre Marea Baltică, unde ar putea fi plasate unul sau două dintre porthelicopterele franceze Mistral. Dar zona mai complexă este alta, unde suntem vizaţi direct.

Ofensiva rusă în Marea Neagră
Nordul Mării Negre este asigurat în totalitate prin cedarea Ucrainei şi subordonarea ei completă, Crimeea devenind vârful de lance înfipt în mijlocul mării, iar portul Sevastopol, cedat Rusiei cu acte în regulă până în 2042, vârful de lance. Dar aici interesele Rusiei se întâlnesc cu cele ale unei alte puteri importante cu tendinţe de supremaţie regională. Este vorba de Turcia.
Ascensiunea Turciei a început deja să se manifeste deschis. Cu o populaţie şi o economie în creştere, Turcia se simte frustrată de repetatele amânări în privinţa aderării la UE, a cărei perspectivă devine parcă tot mai îndepărtată. Conducerea politică a Turciei, seculară prin constituţia dată de Mustafa Kemal Ataturk, al cărei garant rămâne armata, devine tot mai oscilantă, iar în ultima vreme tot mai deschisă către un fundamentalism încă moderat, urmând trendul preferinţelor populaţiei. Turcia a fost secole de-a rândul un imperiu, iar această moştenire nu se uită uşor. Frustrată de amânările UE, Turcia caută un paliativ, cel mai la îndemână fiind tendinţele hegemonice zonale, mai ales prin faptul că acest deziderat pare deosebit de accesibil.
Ani de-a rândul, între Turcia şi Israel a fost o alianţă militară cimentată de interese comune, cum ar fi menţinerea sub control a tendinţelor hegemonice ale Siriei, Irakului şi Iranului. Paradoxal, Turcia avea relaţii bune tocmai cu aceste state într-o privinţă de importanţă capitală pentru cele patru state: menţinerea sub control a populaţiei kurde grupate masiv în zona de graniţă a celor patru state. Irakul a dispărut ca şi ameninţare majoră, în urma invaziei americane din 2003, (cu toate că au refuzat deschiderea unui front de nord prin Turcia tocmai de teama posibilităţii de emancipare a kurzilor, în schimb parlamentul acceptând posibilitatea ca armata turcă să execute raiduri împotriva kurzilor de dincolo de graniţa irakiană), dar Turcia s-a trezit cu o minoritate kurdă autonomă cu capitala la Mossul. De aici interesele comune cu Siria şi Iranul au crescut în importanţă. Dublate de creşterea tendinţelor fundamentaliste din societate, relaţiile turco-israeliene s-au cam răcit şi au trecut în altă fază, de confruntare. Turcia încearcă să ocupe locul de lider al mişcării musulmane din regiune, fapt care ar face ca întreaga lume islamică să graviteze în jurul ei. Aici poate fi găsită şi explicaţia sprijinului pentru convoiul spre fâşia Gaza, care a iritat aşa de mult Israelul.
Aici se deschide un al doilea front al confruntării ruso-turce, cel al Asiei Centrale. Locuite în majoritate de populaţii turcice, ascensiunea acesteia le atrage spre Istambul, în detrimentul Moscovei, şi intrând în coliziune cu interesele altor puteri infiltrate mai nou în zonă, cum ar fi SUA şi China. În sudul Caucazului, Azerbaidjanul s-a orientat deja spre Turcia, frustrată de pierderea regiunii Nagorno-Karabah, un conflict îngheţat de pe vremea Uniunii Sovietice. În contrapartidă, Armenia se orientează spre Rusia, prinzând Georgia slăbită la mijloc. Dar nici Rusia nu stă prea bine la graniţa cu Georgia. Deşi stăpâneşte Abhazia şi Osetia de Sud, mai la nord, între propriile graniţe, are dificultăţi cu Cecenia, Daghestanul, Inguşeţia, cu sub 5% etnici ruşi, chiar şi Osetia de Nord, cu 23% etnici ruşi. Iar dintre aceste popoare, unele sunt musulmane, cu tendinţa de a se îndrepta spre Turcia, iar acest lucru i-ar pune în dificultate pe ruşi, deoarece dacă pierd aceste republici, pierd Caucazul, iar de aici calea este deschisă în interiorul Rusiei. Este ceea ce spuneam şi despre zona vulnerabilă din est, din Siberia, la penetrarea chineză.
Ruşii presează acum spre vest, dar trebuie să se grăbească, deoarece în curând vor trebui să se întoarcă spre est. Iar până atunci doresc un cordon sanitar, de genul celui din Războiul Rece, cu state satelit, şi mai mult, cu Germania, Franţa şi Italia prietene sau neutre, şi cu SUA binevoitoare sau neutră, dacă nu chiar parteneră.
Deci presiunea va creşte rapid spre zona noastră. Problema României este că ea este legată din multe puncte de vedere cu Moldova, iar presiunile asupra Moldovei vor trezi, vrând-nevrând, reacţii şi sentimente în România. Aceste presiuni vor deveni vizibile cu apropierea referendumului şi alegerilor din ţara vecină. Mai este puţin până atunci.
Pentru noi, cea mai bună mişcare diplomatică ar fi întărirea parteneriatului cu Polonia, precum şi un parteneriat cu Turcia, pe multiple planuri, inclusiv militar . În fine, trebuie să rezistăm, împreună cu aliaţii est-europeni, deoarece, din fericire, Rusia nu are capacitatea unui efort maxim îndelungat, întins pe mai mulţi ani. Odată, undeva, o supapă va răbufni, fie că va fi vorba de Cecenia sau altceva, iar puterea rusă va intra într-o fază descendentă, lăsând şi Ucraina, sau o parte a ei. Sau, cazul cel mai nefericit, confruntată cu o situaţie internă şi în criză de timp, Rusia va recurge la ultima soluţie, dublând presiunile politice cu cele militare. Iar atunci va fi nevoie de o coaliţie care să se poată opune, precum şi de sprijinul vesticilor. Iar această situaţie are enorm de multe necunoscute.

NOTA 2.