Conspiratia



Yüklə 2,19 Mb.
səhifə12/41
tarix30.07.2018
ölçüsü2,19 Mb.
#63705
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   41

Sudoarea îi curgea din nou pe frunte. "Calmează-te, Rachel! La urma urmei, cu asta te ocupi."

— Mă aflu în faţa dumneavoastră, în seara asta, cu mare onoare, mândrie şi... mai presus de toate, emoţie.

Priviri pierdute.

"La naiba", îşi zise ea, ştergându-şi sudoarea aproape cu furie. "Nu m-am angajat pentru o chestie ca asta." Rachel ştia ce ar fi spus mama ei da­că s-ar fi aflat acolo: "Dacă ai dubii, eliberează-te de tot ce ştii!" Vechiul proverb yankeu susţinea una dintre cele mai puternice credinţe ale mamei ei — că toate cumpenele din viaţă pot fi depăşite spunând adevărul, indife­rent sub ce formă este acesta rostit.

Inspirând adânc, Rachel se ridică puţin pe scaun şi privi drept spre camera video.

— Îmi cer scuze, oameni buni! Dacă vă întrebaţi cum de transpir în dreptul Cercului Arctic... e pentru că sunt un pic nervoasă.

Chipurile de pe ecran părură să tresară preţ de o clipă. Câteva râsete nervoase.

— În plus, continuă Rachel, şeful dumneavoastră m-a pus în temă cu circa zece secunde înainte de a-mi spune că voi da ochii cu întregul perso­nal. Genul ăsta de botez prin foc nu intra în vederile mele pentru o primă vizită în Biroul Oval.

Mai multe râsete de această dată.

— Şi, continuă ea, privind în josul ecranului, cu siguranţă nu mi-am imaginat că voi sta la biroul preşedintelui... cu atât mai puţin pe el!

Râsete din toată inima şi mai multe zâmbete largi. Rachel simţi cum încep să i se relaxeze muşchii. "Dă-le informaţia direct."

— Uitaţi cum stă situaţia!

Vocea lui Rachel revenise la normal. Limpede şi fermă:

— Preşedintele Herney a lipsit din mass-madia în ultima vreme nu pentru că nu ar fi interesat de campania politică, ci pentru că a fost impli­cat puternic în altă chestiune. O chestiune pe care el a socotit-o mult mai importantă.

Rachel se opri şi îşi fixă privirea asupra audienţei:

— A avut loc o descoperire ştiinţifică într-un loc numit Banchiza de Gheaţă Milne, în extremitatea Arcticii. Preşedintele va informa întreaga lu­me despre acest eveniment în cadrul unei conferinţe de presă, diseară, la ora opt. Descoperirea a fost făcută de un grup de americani dedicaţi, care au avut parte de multe ghinioane în ultima vreme şi care merită o pauză. Mă refer la NASA. Vă puteţi simţi mândri să aflaţi că preşedintele dumnea­voastră, manifestând o încredere aproape clarvăzătoare, a susţinut din răsputeri NASA în ultima vreme, şi la bine, şi la rău. Acum se pare că a­ceastă loialitate îi va fi răsplătită.

Rachel înţelese abia în acea clipă prin ce momente istorice trecea. În gât simţea un nod pe care ea se chinui din greu să-l înghită:

— Ca ofiţer de informaţii specializat în analiza şi verificarea datelor, mă număr printre cei câţiva oameni pe care preşedintele i-a chemat să examineze datele oferite de NASA. Le-am examinat personal şi am avut în­trevederi cu mai mulţi specialişti, atât guvernamentali cât şi civili, bărbaţi şi femei ale căror referinţe sunt mai presus de orice reproş şi a căror pozi­ţie este cu mult deasupra oricărei influenţe politice. Opinia mea profesio­nală este aceea că datele pe care vi le voi prezenta sunt faptice în originea lor şi nepărtinitoare în prezentare. Mai mult, este părerea mea personală că preşedintele, animat de buna-credinţă faţă de mandatul său şi faţă de poporul american, a dovedit o grijă şi o răbdare admirabile în amânarea unui anunţ despre care ştiu că ar fi vrut din toată inima să îl facă săptă­mâna trecută.

Rachel urmări cum oamenii de pe ecran schimbau priviri nedumerite. Se întoarseră cu toţii spre ea şi atunci îşi dădu seama că le captivase com­plet atenţia.

— Doamnelor şi domnilor, veţi auzi acum ceea ce eu personal sunt convinsă că veţi considera a fi una dintre cele mai emoţionante informaţii dezvăluite vreodată în acest birou!

35
Imaginea transmisă către Delta Force de microbotul care se mişca în cercuri în interiorul habisferei ar fi câştigat cu siguranţă un concurs de film de avangardă — luminile slabe, gaura de extracţie lucind şi asiaticul bine îmbrăcat întins pe gheaţă, cu haina din păr de cămilă împrăştiată în jurul lui ca o pereche de aripi imense.

— Trebuie să-l oprim, zise Delta Three.

Delta One încuviinţă. Pe gheţarul Milne existau secrete pe care echipa lui era autorizată să le protejeze folosind forţa.

— Cum îl oprim? întrebă Delta Two, continuând să manevreze joy­stick-ul. Microboţii ăştia nu sunt echipaţi pentru aşa ceva.

Delta One se încruntă. Microbotul care se învârtea prin habisferă era un model de recunoaştere, golit de alte echipamente, şi nu avea autonomie de zbor mai îndelungată. Era la fel de periculos ca o muscă.

— Ar trebui să îl informăm pe controlor, afirmă Delta Three.

Delta One privi intens imaginea singuraticului Ming, întins precar pe marginea puţului de extracţie. Nimeni nu se găsea în apropierea lui — iar apa rece ca gheaţa dispunea de ciudata capacitate de a amortiza orice strigăte de ajutor.

— Dă-mi controalele, zise el cu hotărâre.

— Ce vrei să faci? se interesă soldatul cu joystick-ul.

— Ceea ce am fost învăţat să fac, îi răspunse Delta One, preluând unealta. Să improvizez.

36
Wailee Ming zăcea întins pe burtă lângă gaura de extracţie, cu braţul drept întins peste margine în încercarea de a obţine o mostră de apă. Cu siguranţă ochii nu îi jucaseră feste; aflat cu faţa la mai puţin de un metru de oglinda apei, putea vedea totul perfect acum.

"Este incredibil!"

Întinzându-se şi mai mult, Ming îşi potrivi eprubeta între degete, în­cercând să atingă suprafaţa apei. Nu mai avea nevoie decât de vreo zece centimetri.

Incapabil să îşi întindă braţul mai mult, Ming se mişcă puţin şi ajun­se mai aproape de puţ. Îşi apăsă vârfurile bocancilor de gheaţă şi încercă să îşi fixeze mai bine mâna stângă de margine. Întinse din nou braţul drept cât putu de mult. "Aproape am ajuns." Se apropie şi mai mult. "Da!" Marginea eprubetei atinse suprafaţa apei. În vreme ce apa începea să curgă în recipient, Ming se uita şi nu îi venea să-şi creadă ochilor.

Atunci, fără nici un fel de avertisment, se întâmplă ceva cu totul inex­plicabil. O aşchie de metal se ivi zburând din beznă, ca un glonţ scăpat dintr-o armă. Ming mai avu timp să o zărească o fracţiune de secundă, înainte ca acesta să îi intre în ochiul drept.

Ming tresări violent. Instinctul de conservare fusese mai puternic de­cât mintea, cea care îl avertiza că orice mişcare bruscă îi poate distruge echilibrul precar. O tresărire cauzată mai mult de surpriză decât o reacţie în faţa durerii. Mâna stângă, cea mai apropiată de faţă, se duse instinctiv în ajutorul ochiului lovit. Ming îşi dădu seama că făcuse o greşeală chiar din clipa în care mâna îi zbură prin aer. Cu toată greutatea corpului lăsată în faţă, şi lipsit de sprijinul de până atunci, Wailee Ming începu să alune­ce. Îşi reveni prea târziu. Lăsând eprubeta în plata Domnului şi încercând să se prindă cumva de gheaţa dură pentru" a împiedica plonjonul, Ming alunecă — şi căzu cu totul în gaura întunecată.

Nu se scufundă mai mult de un metru şi ceva. Cu toate astea, când atinse apa rece, mai întâi cu capul, Ming avu senzaţia că se lovise cu faţa de un asfalt dur cu o viteză ameţitoare. Lichidul care îi înconjură chipul era atât de rece încât părea acid coroziv. Ming simţi instantaneu un junghi de panică.

Cu faţa în jos, în beznă, Ming fu pe moment dezorientat, neştiind în­cotro să o ia spre suprafaţă. Haina din păr de cămilă ţinea frigul departe de trup — dar numai pentru câteva secunde. Reuşi în cele din urmă să se îndrepte şi ieşi la suprafaţă căutând aerul cu disperare, chiar în clipa în care apa găsi calea de a-i ataca spatele şi pieptul, cuprinzându-i întregul trup într-un val de gheaţă.

— Ajjjuutoor, icni el.

Însă Ming abia reuşise să tragă în plămâni suficient aer cât să scoată un scâncet. Se simţea de parcă tot corpul îi fusese golit complet de sub­stanţă.

— Ajutooorr!

Era incapabil să-şi audă propriile ţipete. Ming se trase către marginea puţului de extracţie şi încercă să se caţere afară. Numai că peretele din fa­ţa lui era format din gheaţă. Nu se putea prinde de nimic. Sub apă, bocan­cii izbiră peretele, căutând o găurică în care să se prindă. Nimic. Se întinse cât putu în sus, căutând marginea. Era la doar treizeci de centimetri dis­tanţă.

Deja muşchii nu mai răspundeau la comenzile date de creier. Lovi mai tare din picioare, încercând să se ridice pe perete suficient de sus ca să prindă marginea cu degetele. Îşi simţea corpul ca de plumb, iar plămânii păreau goliţi complet, ca şi cum ar fi fost striviţi de un piton uriaş. Haina groasă de protecţie se îngreuna cu fiecare secundă şi îl trăgea în jos. Ming încercă să se descotorosească de ea, dar ţesătura grea era mult prea îmbi­bată cu apă.

— Ajutaţi-mă!

Frica îl copleşea în aceste momente.

Ming citise odată că moartea prin înec era cea mai îngrozitoare cu putinţă. Nu-şi imaginase niciodată că avea să experimenteze aşa ceva. Muşchii refuzau deja să mai coopereze cu mintea. Ajunsese să se lupte doar ca să-şi menţină capul deasupra apei. Hainele grele îl trăgeau în jos, în vreme ce degetele amorţite zgâriau înfrigurate marginea puţului.

De-acum ţipetele lui se petreceau doar în gând.

Şi atunci, se întâmplă.

Ming se scufundă. Nu-şi închipuise niciodată că va trece prin groaza cumplită de a conştientiza moartea, iminenţa ei. Şi totuşi, el era acolo... se scufunda încet de-a lungul peretelui de gheaţă într-o gaură adâncă de şai­zeci de metri. Prin faţa ochilor îi trecură o mulţime de imagini. Momente din copilărie. Cariera. Se întrebă dacă avea să-l descopere cineva acolo, jos. Sau se va scufunda, pur şi simplu, până la fund şi va îngheţa... încas­trat în gheţar pentru veşnicie.

Plămânii îi urlau după oxigen. Îşi ţinu respiraţia, încercând în conti­nuare să încerce să ajungă la suprafaţă. "Respiră!" Se luptă cu gestul re­flex, lipindu-şi buzele una de alta. "Respiră!" Încercă în zadar să înoate ca să se ridice la suprafaţă. "Respiră!" În aceeaşi clipă, într-o bătălie mortală a reflexelor contra raţiunii, instinctul întrecu abilitatea lui Ming de a-şi menţine buzele lipite.

Wailee Ming inhală.

Apa care îi intră în plămâni îi atacă ţesutul gingaş cu forţa uleiului încins. Avea senzaţia că arde, din exterior spre interior. Ca o cruzime, apa nu ucide imediat. Ming petrecu şapte secunde groaznice inhalând apa re­ce, fiecare inhalare mai dureroasă decât precedenta, nici una dintre ele ne­oferindu-i însă trupului lucrul de care avea atât de mare nevoie.

În cele din urmă, în vreme ce continua să alunece spre fundul gropii, Ming deveni aproape inconştient. Binecuvântă scăparea din chinuri. De jur împrejurul lui, în apă, văzu mici scântei de lumină. Era cel mai frumos lu­cru pe care îl văzuse vreodată.


37
Poarta East Appointment de la Casa Albă este situată pe East Execu­tive Avenue, între Treasure Departament şi East Lawn. Gardurile întărite şi pilonii de ciment instalaţi după atacul puşcaşilor marini din Beirut îi conferă acestei intrări un aer de orice natură, numai de bun venit nu.

În faţa porţii, Gabrielle Ashe se uită din nou la ceas, simţindu-se tot mai nervoasă. Era 4.45 P.M. şi nimeni nu venise încă să o contacteze.

"EAST APPOINTMENT GATE, 4.30 P.M. VINO SINGURĂ."

"Uite-mă, îşi zise ea. Tu unde eşti?"

Gabrielle cercetă chipurile turiştilor din jur, căutând pe cineva care să se uite la ea. Câţiva bărbaţi o priviră, după care îşi văzură de drum. Gabri­elle începu să se întrebe dacă aceasta fusese o mişcare deşteaptă. Îşi dădu seama că individul de la Serviciile Secrete care stătea de pază o ochise de­ja. Gabrielle îşi spuse că informatorului ei i se făcuse frică. Privind pentru ultima dată prin gard spre Casa Albă, oftă şi se întoarse, vrând să plece.

— Gabrielle Ashe? întrebă individul de la Serviciile Secrete cu voce tare.

Gabrielle se răsuci pe călcâie, cu inima cât un purice:

— Da!?!

Omul din cabina de pază îi făcu semn cu mâna. Era un tip subţirel, cu o faţă lipsită de orice expresie şi fără pic de umor:



— Interlocutorul dumneavoastră e gata să vă vadă acum.

Tipul îi deschise poarta principală şi îi făcu semn să intre.

Picioarele fetei refuzară să se mişte:

— Trebuie să intru?

Paznicul încuviinţă:

— Mi s-a spus să vă cer scuze ca aţi fost lăsată să aşteptaţi.

Gabrielle privi poarta deschisă, dar încă îşi simţea picioarele de plumb. "Ce naiba se petrece?" Nu se aşteptase deloc la aşa ceva.

— Sunteţi Gabrielle Ashe sau nu? insistă paznicul, părând de-acum nerăbdător.

— Da, domnule, dar...

— Atunci vă sfătuiesc cu căldură să mă urmaţi.

Picioarele i se puseră în mişcare. După ce trecu, ezitind, de prag, poarta se închise cu zgomot în urma ei.

38
Două zile în care nu văzuse lumina soarelui îi modificaseră ceasul biologic lui Michael Tolland. Deşi ceasul de la mână arăta ora unei după-amieze târzii, corpul îi spunea că era miezul nopţii. Terminând ultimele retuşuri la documentar, Tolland descărcase întregul fişier video pe un CD şi îşi croia drum prin zona întunecată a domului. Ajungând în zona lumi­nată a presei, livră CD-ul tehnicianului NASA care se ocupa cu transmisi­ile media şi care răspundea de prezentare.

— Mersi, Mike, rosti omul, făcându-i cu ochiul în vreme ce lua CD-ul. Schimbă din temelii definiţia televiziunii, nu?

Tolland replică obosit:

— Sper să-i placă şi preşedintelui.

— Fără îndoială. În orice caz, munca ta s-a încheiat. Stai jos undeva şi bucură-te de spectacol!

— Mersi.

Tolland rămase în zona intens luminată a presei şi cercetă cu privirea angajaţii NASA care toastau fericiţi cu bere în cinstea meteoritului. Chiar dacă ar fi vrut şi el să sărbătorească, Tolland se simţea epuizat şi stors emoţional. Se uită în jur după Rachel Sexton, însă ea părea încă prinsă în discuţie cu preşedintele.

"Vrea ca ea să vorbească în direct", îşi zise el. Nu că i-ar fi înnuit de ceva; Rachel ar fi fost un surplus perfect la gama şi aşa largă de vorbitori despre meteorit. În afară de aspectul atrăgător, Rachel mai avea nişte atu­uri: inspira încredere în propriile forţe şi părea accesibilă — calităţi pe care Tolland rareori le găsea la femeile cu care se întâlnea. Şi totuşi, cele mai multe femei pe care le cunoscuse Tolland făceau parte din lumea televizi­unii — şi erau fie deţinătoare nemiloase de poziţii de putere, fie superbe vedete cărora tocmai personalitatea le lipsea.

În timp ce se îndepărta de mulţimea gălăgioasă a angajaţilor de la NASA, Tolland îşi croi drum aiurea prin dom, întrebându-se unde dispăru­seră ceilalţi oameni de ştiinţă civili. Dacă şi ei se simţeau doar pe jumătate la fel de storşi de puteri pe cât se simţea el, probabil că se găseau în zona de campare, trăgând un pui de somn înainte de marele moment. În faţa lui, la distanţă, Tolland văzu cercul de piloni OARG în jurul puţului de ex­tracţie acum pustiu. Spaţiul gol de deasupra părea să se afle în rezonanţă cu vocile slabe ale unor amintiri îndepărtate. Tolland încercă să nu se gân­dească la asta.

"Uită fantomele", îşi impuse. Adesea, gândurile îl bântuiau în astfel de momente, când era obosit sau singur — clipe de triumf sau de sărbătoare. "Ar trebui ca ea să fie cu tine acum", şopti vocea din străfundul minţii. Singur în întuneric, simţi cum alunecă înapoi înspre vremurile pe care în­cerca să le uite.

Celia Birch fusese iubita lui încă din şcoala generală. Într-o zi de Sfântul Valentin, Tolland o dusese la restaurantul ei favorit. Când chelne­rul le aduse desertul, Celia văzuse că era vorba de un singur trandafir şi de un inel cu diamant. Cu lacrimi în ochi, rostise singurul cuvânt care îl făcea pe Michael Tolland mai fericit decât orice pe lumea asta:

— Da.

Plini de speranţe, cumpăraseră o căsuţă lângă Pasadena, unde Celia obţinuse o slujbă de profesoară de ştiinţe. Deşi salariul era modest, era, totuşi, un început. Totodată, locaţia se găsea în apropierea Institutului de Oceanografie Scripps din San Diego, unde Tolland îşi găsise slujba pe care o visase mereu, la bordul unei nave de cercetare geologică. Munca lui pre­supunea plecarea în perioade de trei sau patru zile, consecutive, însă reîn­tâlnirile cu Celia erau întotdeauna pline de pasiune şi de emoţie.



În vreme ce se găsea pe apele mărilor, Tolland începu să filmeze câte­va dintre aventuri pentru Celia, minidocumentare ale muncii de la bordul vasului. La sfârşitul unei călătorii se întorsese cu un filmuleţ pe care îl re­alizase de la fereastra unui submersibil de apă adâncă — primele imagini luate vreodată unei bizare moluşte chemotropice despre care nimeni n-a­vea habar că ar exista. În vreme ce însoţea imaginile cu un comentariu, Tolland practic părea gata să se arunce din submarin de entuziasm.

"În aceste adâncuri trăiesc neîndoielnic mii de specii încă nedescope­rite!, comentase el năvalnic. Noi abia dacă am zgâriat suprafaţa! Aici jos există mistere pe care nici unul dintre noi nu şi le poate imagina!"

Celia fusese copleşită de entuziasmul soţului şi de explicaţiile lui şti­inţifice concise. Dintr-o toană, arătase caseta la clasa ei de ştiinţe natura­le, şi aceasta deveni instantaneu un punct de atracţie. Alţi profesori îşi ex­primaseră dorinţa de a o împrumuta. Părinţii voiau să o copieze. Părea că toată lumea aşteaptă cu nerăbdare următoarea lovitura a lui Michael. Celi­a o sunase pe o prietenă care lucra pentru reţeaua NBC şi îi trimisese ca­seta.

Două luni mai târziu, Michael Tolland venise la soţia lui şi o rugase să îl însoţească într-o plimbare până la Kingman Beach. Era locul lor, unde îşi împărtăşiseră dintotdeauna speranţele şi visele.

— Vreau să-ţi spun ceva, îi zisese el.

Celia se oprise şi îl luase de mână pe soţul ei, în vreme ce apa le şiroia la picioare.

— Ce e?

Tolland explodase:



— Am primit un telefon de la reţeaua de televiziune NBC săptămâna trecută. Ei cred că aş putea fi gazda unei serii de documentare despre via­ţa oceanică. E perfect. Vor să fac un episod pilot anul viitor! Îţi vine să crezi?

Celia îl sărutase, extrem de încântată:

— Te cred. Vei fi nemaipomenit!

Şase luni mai târziu, Celia şi Tolland navigau în apropiere de Catali­na, când ea începu să se plângă de dureri într-o parte. Ignorară durerile câteva săptămâni, însă acestea deveniră într-un târziu prea chinuitoare. Celia se dusese la doctor.

Într-o clipă, viaţa de vis pe care o ducea Tolland se transformase în­tr un coşmar. Celia era bolnavă. Grav bolnavă.

— E un limfom în stare avansată, le explicaseră doctorii. Se manifestă rar la oamenii de vârsta ei, dar cu siguranţă nu e boală total necunoscută.

Celia şi Tolland se prezentaseră la nenumărate clinici şi spitale con­sultându-se cu tot felul de specialişti. Răspunsul fusese peste tot acelaşi: "Boală incurabilă".

"Nu voi accepta aşa ceva!", se încăpăţânase el. Îşi dăduse imediat de­misia de la Institutul Scripps, lăsase baltă documentarul NBC şi îşi con­centrase întreaga energie şi dragoste asupra efortului de a o face bine pe Celia. Şi ea se luptase cu îndârjire, purtând durerea cu o graţie care îl fă­cea pe el s-o iubească şi mai mult. O luă în plimbări lungi pe plaja lor, îi găti mese sănătoase şi îi spuse tot felul de poveşti despre lucrurile pe care aveau să le facă împreună după însănătoşire.

N-a fost să fie.

Trecuseră doar şapte luni când Michael Tolland se trezi stând pe un pat de spital lângă soţia lui muribundă. Nu-i mai recunoştea chipul. Cruzi­mea cancerului nu era echivalată decât de brutalitatea chemoterapiei. Din ea nu rămăsese decât un schelet chinuit. Ultimele ore au fost şi cele mai grele.

— Michael, rostise ea, cu voce răguşită. E timpul să plec.

— Nu pot să te las!

Ochii îi erau scăldaţi de lacrimi.

— Eşti un supravieţuitor, îl încurajase ea. Trebuie să fii. Promite-mi că îţi vei găsi o altă iubire.

— Nu voi vrea niciodată alta!

Tolland rostise vorbele hotărât să se ţină de jurământ.

— Va trebui să înveţi.

Celia murise în dimineaţa unei duminici de iunie, senină precum cleştarul. Tolland se simţi ca un vas rupt de chei şi aruncat în largul unei mări furibunde şi fără nici o busolă. Săptămâni de zile se învârtise în loc, rupt de realitate. Prietenii încercaseră să îl ajute, dar era prea mândru ca să le accepte mila.

"Trebuie să alegi, îşi spusese el într-un târziu. Trebuie să munceşti sau mori."

Alegând în cele din urmă, Tolland se aruncase orbeşte în documenta­rul Amazing Seas. Programul îi salvase, la propriu, viaţa. În cei patru ani care urmaseră, emisiunea lui Tolland ajunsese pe culmi. În ciuda eforturi­lor de peţitori ale prietenilor lui, Tolland se dusese doar la câteva dintre în­tâlnirile fixate. Toate fuseseră eşecuri sau dezamăgiri reciproce, astfel încât Tolland renunţase în cele din urmă şi găsise ca scuză pentru lipsa de viaţă socială programul de călătorii încărcat. Prietenii lui cei mai buni ştiau însă foarte bine care era cauza; Michael Tolland pur şi simplu nu era pregătit pentru aşa ceva.

Puţul de extracţie al meteoritului se găsea acum chiar în faţa lui Tol­land, trezindu-l din dureroasa lui reverie. Se scutură de fiorul amintirilor şi se apropie de deschizătură. În domul întunecat, gheaţa topită căpătase o frumuseţe magică, aproape ireală. Suprafaţa bazinului sclipea ca un iaz luminat de razele lunii. Privirea lui Tolland fu atrasă de licăririle luminoase din stratul de sus al apei, ca şi cum cineva ar fi împrăştiat nişte scântei verzui-albăstrii pe suprafaţă. Privi lung licăririle.

Ceva de acolo părea cu totul deosebit.

La prima impresie, crezu că apa lucitoare pur şi simplu reflecta licărul luminilor din cealaltă parte a domului, dar apoi îşi dădu seama că nu pu­tea fi vorba de aşa ceva. Licăririle aveau o nuanţă verzuie şi păreau să pul­seze într-un anumit ritm, de parcă suprafaţa apei era vie şi se lumina din interior.

Neliniştit, Tolland păşi în spatele pilonilor pentru a privi mai îndea­proape.

În partea opusă a habisferei, Rachel Sexton ieşi din cabina mobilă de transmisie, direct în întuneric. Se opri o clipă, dezorientată de umbrele imense care o înconjurau. Habisfera semăna acum cu o peşteră imensă, luminată doar de razele emise la distanţă de reflectoarele de televiziune de lângă peretele nordic. Descumpănită de bezna din jur, porni instinctiv spre zona luminată.

Se simţea mulţumită de rezultatul informării ei asupra personalului Casei Albe. După ce îşi revenise din surpriza provocată de noutatea aflată, transmisese mai departe tot ceea ce ştia despre meteorit. Pe măsură ce vorbea, urmărise cum expresiile de pe chipurile oamenilor din stafful pre­şedintelui trec de la şoc la credinţă şi speranţă şi, în cele din urmă, la ac­ceptare uimită.

— Viaţă extraterestră? auzise ea o voce exclamând. Ştiţi ce înseamnă asta?

— Da, îi răspunse altă voce. Înseamnă că o să câştigăm aceste alegeri.

În timp ce se apropia de zona presei, Rachel îşi imagină anunţul şo­cant al preşedintelui şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă tatăl ei chiar merita complotul prezidenţial care avea să se îndrepte asupra lui, spulberându-i întreaga campanie electorală dintr-o singură lovitură.

Răspunsul era, bineînţeles, da.

Oricând o încercau sentimente mai bune faţă de tatăl ei, nu trebuia decât să şi-o amintească pe mama ei. Katherine Sexton. Durerea şi ruşinea pe care Sedgewick Sexton i le provocase erau de neiertat... venirea acasă târziu în fiecare noapte, felul în care îi vorbea întotdeauna, pe un ton supe­rior, şi mirosul de parfum. Evlavia mimată de el — în timp ce minţea şi în­şela, ştiind prea bine că pe el Katherine n-avea să-l părăsească niciodată.

"Da, îşi spuse ea, senatorul Sexton e pe punctul de a primi exact ceea ce merită".

Mulţimea din zona rezervată presei jubila. Toţi toastau cu bere. Ra­chel străbătu acea mulţime simţindu-se ca un intrus la o petrecere de fa­milie. Se întrebă unde dispăruse Michael Tolland.


Yüklə 2,19 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin