Conspiratia

"Linişteşte-te, îşi spuse Ekstrom. Situaţia e sub control."

Inspiră adânc, amintindu-şi că întreaga omenire era entuziasmată acum de NASA şi de spaţiul cosmic. Viaţa extraterestră nu mai fusese un subiect de interes din vremea celebrului "Incident Roswell" din 1947 — presupusa prăbuşire a unei nave extraterestre lângă Roswell, New Mexico, care a devenit între timp un adevărat loc sfânt pentru milioane de adepţi ai conspiraţiei OZN, chiar şi în ziua de astăzi.

În vremea când lucra la Pentagon, Ekstrom aflase că incidentul Ros­well nu fusese altceva decât un accident militar petrecut în timpul desfă­şurării unei operaţiuni secrete numite Proiectul Mogul — zboruri de testa­re a unui balon-spion menit să supravegheze testele atomice ale ruşilor. În vreme ce era testat, un prototip ieşise de pe traiectorie şi se prăbuşise în deşertul din New Mexico. Din nefericire, un civil găsise epava înaintea ar­matei.

Nebănuind nimic, fermierul William Brazel se împiedicase în munca lui la câmp de resturi din neopren sintetizat şi metale uşoare, cum nu mai văzuse până atunci. Ca atare, omul îl chemase imediat pe şerif. În ziare apăruse povestea ciudatei epave, stârnind cu repeziciune interesul publi­cului. Intrigaţi de refuzul armatei de a recunoaşte că epava îi aparţinea, ziariştii se lansaseră în anchete, periclitând statutul de operaţiune secretă al Proiectului Mogul. Chiar atunci când se părea că povestea balonului-spion nu mai putea fi ţinută secretă, ceva minunat se petrecuse.

Mass-media trăsese o concluzie neaşteptată: ziarele deciseseră că ră­măşiţele substanţelor ciudate nu puteau proveni decât dintr-o sursă extra­terestră — mai precis aparţinând unor creaturi mai avansate decât oame­nii. Negarea incidentului de către armată nu putea conduce decât la un singur lucru — tăinuirea contactelor cu extratereştrii! Deşi uluite de noua ipoteză, forţele aeriene n-aveau de gând să caute la dinţi calul de dar. Pro­fitaseră de povestea cu extratereştrii şi merseseră pe varianta ei; bănuiala omenirii că străinii din alte lumi se apucaseră să viziteze New Mexico re­prezenta o ameninţare mult mai mică pentru siguranţa naţională decât dezvăluirea realităţii despre Proiectul Mogul.

Ca să alimenteze povestea cu extratereştri, comunitatea serviciilor secrete învăluiseră Incidentul Roswell într-o mantie de confidenţialitate şi începuseră să orchestreze "scurgeri de informaţii", sub forma unor şoapte aruncate în mod oportun şi cui trebuie despre contacte cu extratereştri, nave spaţiale recuperate şi chiar despre existenţa unui misterios "Hangar 18" în cadrul bazei aeriene Wright-Patterson din Dayton, unde guvernul păstra cadavrele de extratereştri la gheaţă. Omenirea înghiţise povestea, astfel încât febra Roswell ajunsese repede să cuprindă întreaga lume. Din acel moment, ori de câte ori un civil zărea din greşeală un aparat de zbor militar american mai avansat din punct de vedere tehnologic, comunitatea serviciilor secrete scotea de la naftalină vechea conspiraţie OZN.

"Nu a fost o aeronavă, a fost o navă spaţială a extratereştrilor!"

Ekstrom era uluit când se gândea cât de bine funcţiona şi în ziua de azi un astfel de truc ieftin. Îi venea să râdă de fiecare dată când mass-me­dia relata despre un val nou de reperări OZN. Probabil că vreun civil zărise lucind una dintre cele cincizeci şi şapte de aeronave NRO rapide, fără pilot, de recunoaştere, cunoscute sub numele de de Global Hawks²⁰.

Faptul că nenumăraţi turişti făceau încă pelerinaje în deşertul New Mexico, pentru a cerceta cerul nopţii înarmaţi cu diverse camere video, i se părea demn de milă lui Ekstrom. Din când în când, unul avea noroc şi prindea pe bandă "dovezi clare" ale apariţiei unui OZN — lumini strălu­ci­toare pâlpâind pe cer cu o viteză mai mare decât viteza vreunei aeronave construite de om. Ceea ce aceşti oameni nu înţelegeau, bineînţeles, era că exista o prăpastie de doisprezece ani între ceea ce putea construi guvernul şi ceea ce ştia publicul că e capabil guvernul să construiască. Aceşti căută­tori de OZN-uri zăreau pur şi simplu un licăr care aparţinea noilor modele de aeronave americane care erau dezvoltate în Zona 51 — dintre care mul­te reprezentau creaţia inginerilor NASA.

Bineînţeles că oficialităţile diferitelor agenţii guvernamentale nu încer­cau niciodată să corecteze asemenea interpretări greşite pentru că era pre­ferabil ca omenirea să afle de o nouă apariţie a OZN-urilor decât despre noile capacităţi de zbor ale aeronavelor militare ale Statelor Unite.

"Însă totul s-a schimbat acum", îşi zise Ekstrom. În decurs de câteva ore, mitul despre extratereştri avea să devină o realitate confirmată, pentru totdeauna.

— Domnule director administrativ?

Un tehnician NASA venea în grabă spre el:

— Un apel de urgenţă securizat în PSC.

Ekstrom oftă şi se întoarse spre individul respectiv. "Ce mama naibii s-a mai întâmplat?" Porni spre cabina de comunicaţii.

Tehnicianul goni pe lângă el.

— Tipii care observă radarul din PSC erau curioşi, domnule...

— Mda?

Ekstrom rămăsese cufundat în gândurile sale.

— În legătură cu submarinul imens care staţiona în zonă, lângă coastă. Ne întrebam de ce nu ne-aţi pomenit nimic despre el.

Ekstrom îşi ridică privirea:

— Ce zici?

— Submarinul, domnule? Puteaţi să le pomeniţi despre el măcar ti­pilor de la radar. Măsurile de securitate adiţionale pe mare sunt de înţeles, dar echipa de la radar a fost luată pe nepregătite.

Ekstrom se opri:

— Ce submarin?

Tehnicianul se opri şi el, neaşteptându-se ca directorul administrativ să fie surprins de ce-i spusese el:

— Nu face parte din operaţiunile noastre?

— Nu! Unde se află?

Tehnicianul simţi un nod în gât.

— La circa cinci kilometri, în larg. L-am prins pe radar din noroc. A ieşit la suprafaţa doar acum câteva minute. Un semnal al naibii de mare. O navă imensă. Ne-am imaginat că le-aţi cerut celor de la Marina S.U.A. să păzească operaţiunile fără ca noi să ştim.

Ekstrom făcu ochii mari:

— Cu siguranţă, nu!

Vocea tehnicianului începu să sune ezitant:

— Atunci, domnule, cred că ar trebui să vă informez că un submarin tocmai s-a întâlnit cu o aeronavă în largul coastei. Probabil, un schimb de oameni. De fapt, am fost cu toţii surprinşi să vedem că încearcă cineva aşa ceva pe un asemenea vânt.

Ekstrom înmărmuri. "Ce mama naibii caută un submarin chiar lângă coasta insulelor Ellesmere fără ca eu să ştiu?"

— Ai văzut în ce direcţie a pornit aeronava după întâlnire?

— Înapoi spre baza aeriană Thule. Presupun că pentru a-i duce rapid pe continent.

Ekstrom nu mai scoase nici o vorbă până ajunse la cabina de comuni­caţii. Când ajunse în încăperea întunecată, îl întâmpină o voce răguşită, dar cunoscută.

— Avem o problemă, îi zise Tench, tuşind în timp ce vorbea. E legată de Rachel Sexton.

70
Senatorul Sexton uitase de când se privea în gol când auzi bătăile. Când îşi dădu seama că zgomotele din urechi nu se datorau alcoolului, ci cuiva care bătea în uşa apartamentului său, se ridică de pe canapea şi porni împleticindu-se spre intrare.

— Cine e? strigă el, neavând chef de vizitatori.

Bodyguard-ul îi spuse identitatea musafirului. Sexton se trezi instan­taneu. "Da' ştiu că se mişcă repede." Sperase să nu fie nevoit să poarte o asemenea conversaţie până a doua zi.

Inspirând adânc şi îndreptându-şi părul, Sexton deschise uşa. Cu­noştea prea bine chipul din faţa lui — dur şi parcă de ceară, în ciuda celor şaptezeci şi ceva de ani ai omului. Sexton se întâlnise cu el de dimineaţă, în dubiţa albă Ford Windstar, în parcarea unui hotel. "Oare a fost azi-di­mineaţă?", se întrebă Sexton. Doamne, cât se mai schimbaseră lucrurile de atunci!

— Pot să intru? întrebă vizitatorul.

Sexton se dădu la o parte, permiţându-i şefului SFF să treacă.

— A mers bine întâlnirea? se interesă omul, după ce Sexton închise uşa.

"Dacă a mers bine?" Sexton se întrebă pe ce lume trăia individul.

— Treburile mergeau excelent până ce şi-a făcut apariţia preşedintele la televizor.

Bărbatul în vârstă dădu din cap, părând dezgustat:

— Da. O victorie incredibilă. Va dăuna mult cauzei noastre.

"Va dăuna mult cauzei?" Iată un optimist. Cu triumful obţinut de NASA în acea seară, tipul avea să fie de mult mort şi îngropat înainte ca SFF să-şi atingă ţelurile legate de privatizare.

— De ani de zile bănuiesc existenţa unor astfel de dovezi, continuă bătrânul. Nu ştiam când şi sub ce formă, dar mai devreme sau mai târziu trebuiau să apară.

Sexton era uluit:

— Nu sunteţi surprins?

— Matematica universului vorbeşte de la sine despre existenţa altor forme de viaţă, replică musafirul, în timp ce se îndrepta spre biroul lui Sexton. Această descoperire nu mă surprinde deloc. Din punct de vedere intelectual, sunt chiar emoţionat. Din punct de vedere spiritual, sunt ui­mit. Politic însă, mă simt profund deranjat. Momentul ales nu putea fi unul mai prost.

Sexton se întreba de ce mai venise individul. Cu siguranţă, nu pentru a-l încuraja.

— După cum ştiţi, rosti bătrânul, companiile membre ale SFF au cheltuit milioane de dolari încercând să deschidă frontiera spaţială cetă­ţenilor particulari. În ultima perioadă, o mare parte din acei bani au intrat în campania dumneavoastră electorală.

Sexton trecu brusc în defensivă:

— N-am avut nici un control asupra dezastrului din seara asta. Casa Albă m-a ademenit să atac NASA!

— Da. Preşedintele şi-a jucat bine cărţile. Şi totuşi s-ar putea să nu fie totul pierdut!

În ochii individului se citea un licăr ciudat de speranţă.

"E senil", gândi Sexton. Totul fusese pierdut, definitiv. Toate posturile de televiziune dezbăteau acum problema eşecului campaniei electorale a senatorului.

Bătrânul intră în birou, se aşeză pe canapea şi îşi fixă privirea-i obosi­tă asupra lui Sexton:

— Vă amintiţi, reluă el, de problemele pe care NASA le-a avut iniţial cu anomaliile aplicaţiilor software de la bordul sistemului de sateliţi PODS?

Sexton nu-şi putea imagina unde bătea individul. "Ce importanţă mai are acum? PODS a găsit un blestemat de meteorit cu fosile!"

— Dacă vă amintiţi, aplicaţiile software de la bordul sateliţilor nu au funcţionat cum trebuie la început. Chiar dumneavoastră aţi făcut mare tam-tam în presă pe tema asta!

— Aşa şi trebuia! izbucni Sexton, aşezându-se în faţa lui. Era un nou eşec înregistrat de NASA!

Bărbatul încuviinţă:

— De acord. Însă la puţin timp după aceea, NASA a ţinut o conferinţă de presă în care a anunţat că a găsit o cale de evitare a problemelor — un fel de "petic" pentru lipsurile din aplicaţia software.

Sexton nu văzuse acea conferinţă de presă, dar auzise că fusese scur­tă, ternă şi cu greu demnă de vreo noutate — liderul proiectului PODS descriind în termeni tehnici plicticoşi cum reuşise NASA să depăşească o eroare minoră în software-ul PODS de detectare a anomaliilor, astfel încât totul devenise perfect operaţional.

— Am urmărit proiectul PODS cu interes de când a eşuat îi zise omul, după care scoase o casetă video şi se îndreptă spre televizorul lui Sexton.

Puse caseta în aparatul de redare şi continuă:

— Asta ar trebui să vă intereseze.

Caseta începu să ruleze. Se vedea sala de conferinţă a NASA a sediu­lui din Washington al agenţiei. Un bărbat bine îmbrăcat se afla pe podium şi saluta audienţa. Sub podium se vedea o etichetă pe care scria:

"CHRIS HARPER, Section Manager

Polar Orbiting Density Scanner Satellite (PODS)".

— Chris Harper era un bărbat înalt, rafinat, care vorbea cu demnita­tea discretă a unui american de origine europeană care încă mai ţinea la rădăcinile lui. Avea un accent şlefuit şi erudit. Se adresa presei cu încre­dere, oferindu-i veştile proaste despre PODS:

— Deşi PODS este pe orbită şi funcţionează bine, avem o problemă minoră cu computerele de la bord. E vorba despre o eroare minoră de pro­gramare pentru care îmi asum întreaga responsabilitate. Mai exact, filtrul FIR are un index voxel greşit, ceea ce înseamnă că aplicaţia software de detectare a anomaliilor nu funcţionează la parametri normali. Lucrăm a­cum la rezolvarea acestei probleme.

Mulţimea oftă, părând obişnuită cu eşecurile înregistrate de NASA.

— Ce înseamnă asta pentru eficacitatea curentă a satelitului? îl în­trebă cineva.

Harper îi răspunse ca un profesionist. Cu încredere şi pragmatism:

— Imaginaţi-vă o pereche de ochi perfecţi fără un creier funcţional. În esenţă, satelitul observă totul, dar habar n-are la ce anume se uită. Scopul misiunii PODS este de a observa pungi de gheaţă topită în calota polară arctică, dar, fără un computer care să analizeze datele primite de la scane­rele de densitate, satelitul nu poate discerne care sunt punctele de interes. Ar trebui să avem situaţia rezolvată după ce următoarea mişune a navetei spaţiale va face nişte reglaje la computerul de bord.

În încăpere izbucni un geamăt de dezamăgire.

Bătrânul îl fixă cu privirea pe Sexton:

— Ştie să prezinte bine veştile proaste, nu?

— E de la NASA, mormăi Sexton. E specialist în chestii de genul ăsta.

Banda rulă în gol câteva clipe, apoi le oferi imagini de la o altă confe­rinţă de presă NASA.

— Această a doua conferinţă de presă, zise bătrânul, s-a ţinut cu doar câteva săptămâni în urmă. Noaptea, destul de târziu. Puţini oameni au vă­zut-o. De această dată, doctorul Harper anunţă veşti bune.

Materialul înregistrat porni să ruleze. Acum Chris Harper părea îngri­jorat şi neglijent.

— Sunt bucuros să vă anunţ, începu el, părând oricum numai bucu­ros nu, că NASA a găsit o modalitate de a evita problemele cauzate de ano­malia din aplicaţia software a sistemului PODS.

Omul începu să explice ce însemna acea modalitate de evitare, cău­tându-şi cuvintele — ceva legat de redirecţionarea informaţiilor datelor brute de la satelit şi trimiterea lor prin intermediul computerelor direct pe Terra, în loc de folosirea computerului de bord pentru analiză. Toată lumea părea impresionată. Totul suna plauzibil şi încurajator. După ce Harper termină, sala izbucni în aplauze entuziaste.

— Deci ne putem aştepta în curând la ceva date? întrebă cineva din audienţă.

Harper încuviinţă, transpirând:

— În câteva săptămâni.

Alte aplauze. Mâini ridicate din toate părţile.

— Asta e tot ce vă pot spune acum, concluzionă Harper, părând de-a dreptul bolnav, în vreme ce îşi strângea hârtiile. PODS stă bine pe orbită şi funcţionează. O să avem şi date în curând!

Omul o luă practic la goană de pe scenă.

Sexton se strâmbă. Ceea ce văzuse era extrem de ciudat. De ce păruse Chris Harper atât de degajat când furnizase veştile proaste şi atât de stin­gher când le dăduse pe cele bune? Ar fi trebuit să fie exact pe dos. Sexton nu urmărise acea conferinţă de presă atunci când a fost transmisă în di­rect, deşi citise despre rezolvarea problemei software. La acea dată, rezol­varea păruse o măsură neconcludentă de salvare in extremis a NASA; per­cepţia publică nu fusese influenţată cu nimic — PODS însemna doar un alt proiect NASA care dădea rateuri şi era peticit în grabă printr-o soluţie departe de perfecţiune.

Bătrânul închise televizorul:

— NASA a pretins că doctorul Harper nu se simţea prea bine în acea seară.

Făcu o pauză:

— Din întâmplare, eu cred că Harper a minţit.

"A minţit?" Sexton făcu ochii mari, incapabil să pună cap la cap ele­mentele necesare unui raţionament logic pentru care Harper ar fi minţit. Cu toate astea, Sexton însuşi spusese destule minciuni în viaţa lui ca să recunoască un mincinos jalnic, atunci când vedea unul. Trebuia să admită că, din acest punct de vedere, doctorul Harper dădea de bănuit.

— Oare nu vă daţi seama? întrebă bătrânul. Acest mic anunţ pe care tocmai l-aţi auzit din partea lui Chris Harper reprezintă cea mai importan­tă conferinţă de presă din istoria NASA.

Făcu o pauză:

— Acea rezolvare a problemei software este cea care a permis PODS să descopere meteoritul.

Sexton era în ceaţă. "Şi tu crezi că a minţit în această privinţă?"

— Dar, dacă Harper a minţit, iar software-ul PODS nu funcţionează, de fapt, atunci cum naiba a descoperit NASA meteoritul?

Bătrânul zâmbi.

— Chiar aşa.

77
Aviaţia militară americană rechiziţionase în timpul arestărilor marilor traficanţi de droguri peste zece supersonice private, inclusiv trei aparate G4 recondiţionate şi folosite pentru transportul VIP-urilor militare. Cu o jumătate de oră înainte, unul dintre aceste aparate decolase de pe pista bazei Thule, străbătuse furtuna şi acum traversa noaptea canadiană în drum spre Washington. La bord, Rachel Sexton, Michael Tolland şi Corky Marlinson împărţeau cabina de opt locuri. Păreau o echipă sportivă ciuda­tă, aşa cum erau îmbrăcaţi în costumele albastre de scafandru primite pe submarin.

În ciuda uruitului puternic al motoarelor Grumman, Corky Marlinson moţăia în spate. Tolland stătea în faţă şi privea, epuizat, pe fereastra avio­nului înspre apele oceanului. Lângă el şedea Rachel, care ar fi vrut să doarmă, dar îi era imposibil. Mintea ei întorcea pe toate părţile misterul meteoritului şi, mai nou, conversaţia cu Pickering din camera moartă. Îna­inte de a închide, Pickering îi mai dăduse lui Rachel două veşti tulburătoa­re.

Mai întâi, Marjorie Tench pretindea că deţine o înregistrare video a de­poziţiei pe care o făcuse Rachel personalului de la Casa Albă. Femeia ame­ninţa că va folosi înregistrarea dacă Rachel retracta cele afirmate despre meteorit. Vestea era tulburătoare, pentru că Rachel îi explicase clar lui Zach Herney că prezentarea argumentelor pentru personalul administraţiei putea fi folosită doar pentru uz intern. Iar Zach Herney părea să fi ignorat acea cerere.

A doua veste avea legătură cu o dezbatere, care avusese loc la CNN, la care participase tatăl ei în acea după-amiază. Marjorie Tench folosise oca­zia pentru a apărea în public şi îl atrăsese cu dibăcie pe tatăl ei în capcana adoptării unei poziţii extrem de clare împotriva NASA. Mai exact, Tench îl forţase pe senator să îşi proclame cu tărie scepticismul în privinţa posibilei descoperiri a vreunei urme de viaţă extraterestră.

"Să-şi mănânce pălăria?" Pickering afirmase că asta se oferise tatăl ei să facă în caz că NASA ar fi descoperit vreodată viaţă extraterestră. Rachel se întreba acum cum reuşise Tench să scoată o asemenea promisiune de la tatăl ei. În mod clar, Casa Albă pregătise scena cu grijă — aliniind fără milă toate piesele dominoului în vederea colapsului răsunător al lui Sex­ton. Lucrând ca un soi de duo expert în wrestling politic, preşedintele şi Marjorie Tench uneltiseră perfect pentru a-şi ucide prada. În vreme ce pre­şedintele rămăsese cu o aparentă demnitate în afara ringului, Tench se urcase în el, se apucase să se tot învârtească şi îl înghesuise cu dibăcie pe senator într-un colţ, de unde acestuia i se administrase lovitura de graţie.

Preşedintele o informase pe Rachel că le ceruse celor de la NASA să amâne anunţarea descoperirii pentru a avea timp să verifice exactitatea datelor. Rachel îşi dădea seama acum că aşteptarea adusese şi alte avan­taje. Timpul câştigat dăduse Casei Albe răgazul necesar pentru a-i oferi senatorului suficientă frânghie cât să se spânzure singur cu ea.

Rachel nu nutrea nici un fel de simpatie pentru tatăl ei. Cu toate as­tea, înţelegea acum că sub aparenta căldură umană a preşedintelui Zach Herney se ascundea un rechin viclean. Nu ajungeai cel mai puternic om din lume fără să ai instinct de ucigaş. Întrebarea era acum dacă acest re­chin fusese un martor nevinovat sau un jucător activ în tot acest scenariu.

Rachel se ridică, simţind nevoia să-şi întindă picioarele. În timp ce se plimba în spaţiul liber dintre scaune, simţi frustrarea cauzată de neputinţa de a pune cap la cap piesele atât de contradictorii ale şaradei. Folosindu-se doar de o logică impecabilă, Pickering trăsese concluzia că meteoritul era un fals. În schimb, folosindu-se de rezultatele ştiinţifice, Tolland şi Corky insistaseră că meteoritul era autentic. Rachel ştia doar că văzuse o rocă în­negrită şi plină de fosile care fusese extrasă din gheaţă.

Trecând pe lângă Corky, Rachel se uită la astrofizicianul serios rănit în urma bătăliilor purtate pe gheaţă. Umflătura de pe obraz începea să se retragă, iar copcile arătau bine. Omul dormea, sforăind, strângând cu pu­tere în mâini mostra de meteorit în formă de disc, ca pe un obiect de mare preţ.

Rachel se aplecă şi luă cu blândeţe mostra din mâinile lui. Ridică piatra şi studie din nou fosilele. "Renunţă la orice presupuneri, îşi spuse ea, chinuindu-se să-şi pună ordine în gânduri. Restabileşte lanţul de de­ducţii logice". Era un vechi truc folosit de NRO. Reconstruirea unei dovezi de la zero era un proces cunoscut drept "start nul", practicat de toţi analiş­tii atunci când informaţiile nu se legau.

"Reasamblează dovada."

Începu din nou să se plimbe.

"Reprezintă această piatră o dovadă a vieţii extraterestre?

Rachel ştia prea bine că o dovadă însemna o concluzie construită pe o piramidă de fapte, adică pe o bază largă de informaţii acceptate, din care rezultau aserţiuni mai speciale.

Îndepărtează toate presupunerile de bază. Începe din nou."

"Ce anume avem?"

"O piatră."

Cântări informaţia preţ de câteva clipe. "O piatră. O piatră cu creaturi fosilizate." Înapoindu-se în partea din faţă a avionului, se aşeză la locul ei, lângă Michael Tolland.

— Mike, hai să facem un joc.

Tolland se întoarse de la fereastră. Părea distant şi cufundat în gân­duri:

— Un joc?

Rachel îi dădu mostra:

— Să presupunem că vezi această rocă fosilizată pentru prima dată. Nu ţi-am spus de unde provine sau cum a fost descoperită. Ce mi-ai spune că este?

Tolland oftă disperat:

— Ce ciudat că mă întrebi aşa ceva. Tocmai mi-a trecut prin minte un gând tare ciudat...

La sute de kilometri în urma lui Rachel şi a lui Tolland, un avion cu aspect bizar zbura la înălţime joasă în timp ce se îndrepta spre sud străbă­tând oceanul pustiu. La bordul aeronavei, echipa Delta Force păstra tăce­rea. Membrii echipei mai fuseseră scoşi din unele locaţii în grabă, dar niciodată atât de repede ca acum.

Controlorul era furios la culme.

Ceva mai devreme, Delta One îl informase pe controlor că anumite evenimente neaşteptate petrecute pe gheţar nu îi oferiseră echipei sale altă variantă decât cea a folosirii forţei. O forţă care însemnase uciderea a pa­tru oameni de ştiinţă civili, iar aceste crime necesare îi induseseră pe Ra­chel Sexton şi pe Michael Tolland.

Controlorul păruse şocat. Chiar dacă reprezenta ultima opţiune auto­rizată, asasinatul nu făcuse parte din planul iniţial.

Ulterior, dezgustul controlorului se transformase într-o furie necon­trolată când află vestea că asasinatele eşuaseră.

— Echipa ta a dat greş! îi şuierase acesta în dispozitivul de comuni­caţie, tonul robotizat abia reuşind să-i mascheze furia. Trei dintre cele patru ţinte sunt încă în viaţă!

"Imposibil!", îşi spusese Delta One.

— Dar am fost martorii...

— Au intrat în legătură cu un submarin şi acum sunt în drum spre Washington.

— Ce???

Vocea controlorului devenise sumbră:

— Ascultă-mă cu atenţie. Sunt pe cale de a-ţi da noi ordine. Iar de aceasta dată nu vei mai greşi!

78
Senatorul Sexton îşi conduse, însufleţit iarăşi de speranţă, oaspetele neaşteptat înapoi la lift. Şeful SFF nu venise să îl răstignească pentru eşec, ci să îl consoleze şi să-l anunţe că bătălia nu se încheiase.

O posibilă fisură în armura NASA.

Înregistrarea video a ciudatei conferinţe de presă NASA îl convinsese pe Sexton că bătrânul avea dreptate — Chris Harper, directorul misiunii PODS, minţise. "Dar de ce? Iar dacă NASA nu rezolvase problema cu soft­ware-ul satelitului, cum descoperise meteoritul?"