Conspiratia

Rachel învârti mostra în formă de disc în mână, plimbându-şi un de­get peste marginea unde se vedea o porţiune a crustei de fuziune. Înnegri­rea părea relativ proaspătă — cu siguranţă nu putea fi veche de trei secole —, deşi Corky îi explicase că meteoritul fusese ermetic sigilat în gheaţă şi evitase eroziunea atmosferică. Părea logic. Rachel văzuse programe la te­levizor în care se prezentau rămăşiţe umane scoase din gheaţă după patru mii de ani, iar pielea lor părea aproape intactă.

Studiind crusta de fuziune, un gând ciudat îi trecu prin minte — o a­numită informaţie importantă fusese omisă. Rachel se întrebă dacă fusese vorba doar despre o omisiune în datele care îi fuseseră livrate ei sau uitase cineva să îi menţioneze acest aspect.

Se întoarse brusc spre Corky:

— A datat cineva crusta de fuziune?

Corky privi nedumerit spre ea:

— Ce?

— A datat cineva arsura? Cu alte cuvinte, ştim cu siguranţă că arsura de pe rocă a apărut exact la data evenimentului Jungersol?

— Îmi pare rău, îi răspunse Corky, dar e imposibil de datat. Oxidarea şterge toţi markerii izotopici necesari. În plus, ratele de înjumătăţire ale ra­dioizotopilor sunt prea lente pentru a se măsura ceva sub cinci sute de ani.

Rachel se gândi câteva clipe, înţelegând acum de ce datarea surii nu făcea parte din date.

— Aşadar, din câte ştim, această rocă ar fi putut arde în Evul Mediu sau azi-noapte, corect?

Tolland chicoti:

— Nimeni nu a afirmat că ştiinţa are chiar toate răspunsurile.

Rachel îşi lăsă gândurile să rătăcească în voie:

— O crustă de fuziune este, în esenţă, doar o arsură extrem de severă. Din punct de vedere tehnologic, arsura de pe această piatră ar fi putut apărea oricând în ultima jumătate de secol, în moduri complet diferite.

— Greşit, o întrerupse Corky. Arsură în moduri complet diferite? Nu. Arsură într-un singur mod. Căderea prin atmosferă.

— Nu există altă posibilitate? Cum ar fi într-un furnal?

— Un furnal? se miră Corky. Aceste mostre au fost examinate sub lu­pa unui microscop electronic. Chiar şi cel mai curat furnal terestru ar fi lă­sat reziduuri combustibile pe piatră — nucleare, chimice, combustibil fosil. Uită de asta! Şi cum rămâne cu striaţiile de la trecerea prin atmosferă? As­tea nu se obţin într-un furnal.

Rachel uitase complet de striaţiile de pe meteorit. Acestea indicau cu adevărat o cădere prin atmosferă.

— Ce ziceţi de un vulcan? se aventură ea. Un produs al unei erupţii violente?

Corky clătină din cap:

— Arsura e mult prea curată.

Rachel privi spre Tolland. Oceanograful încuviinţă:

— Îmi pare rău, am avut ceva experienţe cu vulcani, atât deasupra, cât şi dedesubtul nivelului apelor. Corky are dreptate. Produsele de ejecţie vulcanică sunt pătrunse de zeci de toxine — dioxid de carbon, dioxid de sulf, sulfuri hidrogenate, acid clorhidric. Toate acestea ar fi fost detectate de mijloacele noastre electronice de scanare. Că ne place sau nu, acea crustă de fuziune este rezultatul unei arsuri curate de fricţiune atmosfe­rică.

Rachel oftă şi se uită din nou pe fereastră. "O arsură curată." Fraza o lovi în moalele capului. Se întoarse spre Tolland:

— Ce vrei să spui prin arsură curată?

Tolland ridică din umeri:

— Pur şi simplu că sub lupa unui microscop electronic nu am zărit resturi de elemente combustibile, aşa că ştim că încălzirea a fost provocată de energie cinetică şi de frecare, mai degrabă decât de elemente chimice sau nucleare.

— Păi dacă n-aţi descoperit elemente combustibile străine, atunci ce aţi descoperit? Mai exact, care a fost compoziţia crustei de fuziune?

— Am descoperit exact ceea ce ne aşteptam să descoperim, îi răspun­se Corky. Elemente atmosferice pure: azot, oxigen, hidrogen. Fără hidro­carburi. Fără sulfuri. Fără acizi vulcanici. Nimic aparte. Toate chestiile pe care le vedem la căderea meteoriţilor prin atmosferă.

Rachel se lăsă pe spate în scaun, cufundată în gânduri.

Corky se aplecă în faţă, ca să se uite mai atent la ea:

— Te rog să nu-mi spui că noua ta teorie e că NASA a dus o rocă fosi­lizată în spaţiu cu ajutorul navetei spaţiale şi a trimis-o învârtindu-se spre Terra sperând ca nimeni să nu observe mingea de foc, craterul masiv sau explozia!

Rachel nu se gândise la asta, deşi premisa părea interesantă. Nu prea fezabilă, dar era interesantă. Gândurile ei se îndreptau în direcţii mai rea­liste. "Toate sunt elemente atmosferice naturale. O arsură curată. Striaţii de la trecerea prin atmosferă." Undeva, într-un colţişor al minţii, i se aprin­se o luminiţă:

— Rapoartele dintre elementele atmosferice găsite, zise ea. Erau exact aceleaşi rapoarte ca în cazul oricărui alt meteorit cu o crustă de fuziune?

Corky păru să ezite uşor când auzi întrebarea:

— De ce întrebi?

Rachel îi observă ezitarea şi simţi că i se accelerează pulsul:

— Rapoartele erau diferite, nu-i aşa?

— Există o explicaţie ştiinţifică.

Inima lui Rachel începu brusc să bată cu putere:

— Aţi observat cumva un conţinut neobişnuit de ridicat al unui ele­ment anume?

Tolland şi Corky schimbară priviri surprinse:

— Da, răspunse Corky, dar...

— Era vorba cumva de hidrogen ionizat?

Astrofizicianul făcu ochii cât cepele:

— De unde ştiai asta???

Tolland părea şi el teribil de şocat.

Rachel se holbă la amândoi:

— De ce nu mi-a menţionat nimeni acest amănunt până acum?

— Pentru că există o explicaţie ştiinţifică perfect valabilă! declară Corky.

— Sunt numai urechi, îi zise Rachel.

— A existat un surplus de hidrogen ionizat, spuse Corky, deoarece meteoritul a traversat atmosfera în apropierea Polului Nord, unde câmpul magnetic terestru generează o concentraţie neobişnuit de ridicată în ioni de hidrogen.

Rachel se încruntă:

— Din păcate, eu am şi o altă explicaţie!

87
Etajul patru al sediului NASA părea mai puţin impresionant decât holul clădirii — coridoare lungi şi pustii cu uşi de birouri distanţate în mod egal de-a lungul pereţilor. Pe coridor nu era nimeni. Semne din metal laminat indicau în toate direcţiile.

<= LANDSAT 7

TERRA =>

<= ACRIMSAT

<= JASON 1

AQUA =>

PODS=>
Gabrielle urmă indicatorul PODS. După ce parcurse un şir întreg de coridoare lungi şi de intersecţii, ajunse în faţa unor uşi masive de oţel. Plăcuţa de pe uşi arăta:
"POLAR ORBITING DENSITY SCANNER (PODS)

Section Manager, Chris Harper"

Uşile erau închise şi securizate, atât prin fanta de acces cu cartelă, cât şi printr-o consolă de acces cu un cod PIN. Gabrielle îşi lipi urechea de uşa rece de metal. Pentru o clipă avu impresia că aude nişte voci. Se certau. Sau poate că nu. Se întrebă dacă n-ar fi fost bine să bată în uşă până când ar fi auzit-o cineva. Din nefericire, strategia ei de abordare a lui Chris Harper avea nevoie de ceva mai multă subtilitate decât bătutul în uşi. Privi în jur căutând o altă intrare, dar nu văzu nimic. Lângă uşă, se găsea o cămară a omului de serviciu. Gabrielle intră acolo, cercetând nişa prost luminată în căutarea cartelei de acces a omului de serviciu. Nimic. Doar mături şi teuri de şters pe jos.

Se întoarse la uşă şi îşi lipi din nou urechea de ea. De această dată, auzi clar nişte voci. Tot mai puternice. Şi sunete de paşi. Broasca se activă din interior.

Gabrielle nu avu timp să se ascundă. Sări într-o parte şi se făcu una cu zidul din spatele uşii, în vreme ce prin uşi trecu un grup de oameni care discutau zgomotos. Păreau mânioşi:

— Care naiba e problema lui Harper? Credeam că va fi în al nouălea cer!

— Într-o noapte ca asta, zise un alt individ, în timp ce grupul trecea pe lângă Gabrielle, el vrea să rămână singur? Ar trebui să sărbătorească!

În timp ce grupul se îndepărta, uşile grele începură să se închidă prin intermediul mecanismelor pneumatice, dezvăluind locaţia intrusei. Gabri­elle rămase locului, dar grupul îşi vedea de drum. Aşteptând până în ulti­ma clipă, până ce uşile mai erau deschise doar câţiva centimetri, Gabrielle sări înainte şi prinse de mâner. Rămase nemişcată până când grupul de oameni dispăru după colţ, pe coridor, prea prinşi în conversaţie ca să mai privească înapoi.

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Gabrielle deschise uşile şi păşi în încăperea slab luminată. Închise uşile, în linişte.

Spaţiul nu era decât o zonă mare şi deschisă de lucru, care îi amintea de un laborator de fizică din colegiu: computere, staţii de lucru izolate, echipament electronic. În vreme ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul, Gabrielle văzu desene şi scheme de calcul aruncate pretutindeni. Întreaga zonă era întunecată, cu excepţia unui birou din capătul laboratorului, un­de se vedea o lumina pe sub prag. Gabrielle se îndreptă într-acolo. Uşa era închisă, dar prin fereastră se vedea un bărbat care stătea în faţa unui computer. Recunoscu acelaşi bărbat care ţinuse conferinţa de presă de la NASA. Plăcuţa cu numele de pe uşă avea următoarea inscripţie:

"Chris Harper

Section Manager, PODS".

Reuşind să ajungă până în acest punct, Gabrielle avu brusc un senti­ment de îngrijorare, întrebându-se dacă într-adevăr avea să-i reuşească planul. Îşi aduse aminte cât de sigur era Sexton că Harper minţise. "Aş pu­tea pune pariu pe cariera mea", zisese senatorul. Păreau să existe şi alţii care simţeau la fel, aşteptând-o pe Gabrielle să dezvăluie adevărul, astfel încât ei să se poată repezi asupra NASA, încercând să recâştige oricât de puţin teren după evenimentele devastatoare din acea seară. Iar Gabrielle era extrem de motivată să îi ajute, mai ales după modul în care fusese tra­tată de Tench şi de administraţia Herney în acea după-amiază.

Gabrielle îşi ridică mâna să bată la uşă, dar se opri. În minte îi răsu­na vocea Yolandei: "Dacă Chris Harper a minţit întreaga lume în legătură cu PODS, ce te face să crezi că-ţi va spune ŢIE adevărul?

"Frica", îşi răspunse ea, mai ales după ce fusese cât pe ce să cadă vic­timă unui asemenea sentiment în acea după-amiază. Gabrielle avea un plan. Va folosi o tactică pe care o învăţase de la senator. El o aplica pentru a-i speria de moarte pe contracandidaţii săi, pentru ca aceştia să îi dezvă­luie anumite informaţii. Gabrielle învăţase multe sub tutela lui Sexton, şi nu tot ceea ce aflase era atractiv sau etic. Însă în noaptea asta avea nevoie de orice avantaj posibil. Dacă îl putea convinge pe Chris Harper să admită că minţise — indiferent de motiv —, Gabrielle ar fi reaprins o mică speran­ţă pentru campania electorală a senatorului. Dincolo de asta, Sexton era genul de bărbat care, dacă dispunea de un spaţiu de manevră de doar câţi­va centimetri, îşi putea crea un loc suficient de larg cât să câştige o bătălie.

Tactica prin care Gabrielle îl va aborda pe Harper era numită de Sex­ton "supraestimarea", o tehnică de interogare concepută de primele autori­tăţi ale Imperiului Roman pentru a obţine mărturisiri de la criminalii bă­nuiţi ca fiind mincinoşi. Metoda era îngrozitor de simplă.

Evaluează informaţia care trebuie mărturisită.

Apoi evaluează un scenariu mult mai avansat.

Dă-i adversarului şansa de a alege cea mai mică dintre două rele — în acest caz, adevărul.

Trucul întregii manevre consta în încrederea de sine, o calitate de ca­re, pe moment, Gabrielle nu era deloc sigură că o mai are. Inspiră adânc şi revăzu în minte scenariul, apoi ciocăni cu fermitate în uşa biroului.

— V-am spus că sunt ocupat! strigă Harper, cu obişnuitu-i accent en­glezesc.

Gabrielle ciocăni din nou. Mai tare de această dată.

— V-am spus că nu vreau să cobor!

Gabrielle bătu cu pumnul în uşă.

Harper se ridică de la locul lui şi veni să deschidă uşa enervat:

— Mama dracului, voi nu...

Se opri instantaneu, surprins să vadă un musafir nepoftit.

— Doctore Harper, zise Gabrielle, pe un ton ferm.

— Cum aţi ajuns aici?

Gabrielle îşi păstră calmul:

— Ştiţi cine sunt?

— Bineînţeles. Şeful dumitale îmi atacă proiectul de luni de zile. Cum aţi intrat?

— M-a trimis senatorul Sexton.

Harper cercetă cu privirea laboratorul din spatele lui Gabrielle.

— Unde vă sunt însoţitorii?

— Nu e treaba dumneavoastră. Senatorul mai are încă relaţii influ­ente.

— În clădirea asta?

Harper părea a se îndoi serios de asta:

— N-aţi fost cinstit, doctore Harper! Mă tem că senatorul a convocat o comisie senatorială de anchetă specială pentru a vă analiza minciunile.

Pe chipul lui Harper apăru o undă de teamă:

— Ce tot spuneţi acolo?

— Oamenii inteligenţi ca dumneavoastră, doctore Harper, nu-şi per­mit luxul de a o face pe proştii. Aţi dat de necaz, iar senatorul m-a trimis aici ca să vă ofere o înţelegere. Campania electorală a senatorului a primit o lovitură puternică în seara asta. El nu mai are nimic de pierdut, aşa că vă va lua cu dumnealui dacă se va scufunda.

— Ce naiba tot spuneţi acolo?

Gabrielle inspiră adânc şi trecu la atac:

— Aţi minţit în conferinţa de presă despre aplicaţia software PODS de detectare a anomaliilor. Ştim asta. Mulţi oameni o ştiu. Nu asta e prob­lema.

Înainte ca Harper să deschidă gura pentru a protesta, Gabrielle con­tinuă:

— Senatorul ar putea face publice minciunile dumneavoastră chiar acum, dar nu e interesat de aşa ceva. E interesat de un peşte mult mai mare. Cred că ştiţi la ce mă refer.

— Nu, eu...

— Uitaţi care este oferta senatorului: Îşi va ţine gura închisă, dacă îi daţi numele celui mai important factor de decizie NASA împreună cu care dumneavoastră deturnaţi fonduri.

Ochii lui Chris Harper părură să se încrucişeze o clipă.

— Ce? Eu nu deturnez fonduri!

— V-aş sugera să fiţi atent la ce vorbiţi, domnule. Comisia senatorială strânge dovezi de luni de zile. Chiar credeaţi că veţi scăpa nedepistat îm­preună cu partenerul dumneavoastră? Măsluirea documentelor PODS şi redirecţionarea fondurilor alocate NASA către conturi private? Minciuna şi delapidarea vă pot arunca în închisoare, doctore Harper.

— Nu am făcut aşa ceva!

— Vreţi să spuneţi că nu aţi minţit în legătură cu PODS?

— Nu, vreau să spun că n-am delapidat nici un fel de bani!

— Aşadar, afirmaţi că aţi minţit în legătură cu PODS?

Harper căscă ochii mari, în mod clar depăşit de situaţie.

— Să uităm de minciună, continuă Gabrielle, dând a lehamite din mână. Senatorul Sexton nu este interesat de minciunile dumneavoastră într-o conferinţă de presă. Ne-am obişnuit cu aşa ceva. Voi găsiţi un mete­orit şi nimănui nu-i pasă cum aţi reuşit. Chestiunea care îl interesează este deturnarea. Trebuie să dea jos pe cineva din fruntea NASA. Spuneţi-i cu cine lucraţi şi vă va scoate complet din anchetă. Puteţi alege soluţia uşoară şi ne spuneţi cine este cealaltă persoană sau alegeţi calea grea şi senatorul va începe să vorbească despre aplicaţii software de detectare a anomaliilor şi despre rezolvări trucate ale problemei.

— Jucaţi la cacealma! Nu există nici un fel de deturnări de fonduri.

— Minţiţi prost, doctore Harper! Am văzut documentele. Numele dumneavoastră apare pe toate actele incriminatoare. Pretutindeni.

— Jur că nu ştiu nimic despre nici o deturnare!

Gabrielle scoase un oftat de dezamăgire:

— Puneţi-vă o clipă în postura mea, doctore Harper. De aici nu pot trage decât două concluzii. Fie mă minţiţi, în acelaşi mod în care aţi minţit în conferinţa de presă, fie îmi spuneţi adevărul, şi atunci cineva cu putere din agenţie vă scoate drept ţap ispăşitor pentru "afacerile" lui.

Fraza păru să îl pună pe gânduri pe Harper.

Gabrielle se uită la ceas:

— Oferta senatorului este valabilă o oră. Vă puteţi salva dându-i nu­mele conducătorului NASA împreună cu care deturnaţi banii contribua­bililor. Senatorului nu-i pasă de dumneavoastră. El vrea peştele cel mare. Evident că individul în cauză deţine ceva putere în cadrul NASA. El sau ea a reuşit să-şi păstreze identitatea ascunsă, lăsându-vă pe dumneavoastră să plătiţi pentru oalele sparte.

Harper clătină din cap:

— Minţiţi!

— Aţi afirma aşa ceva la proces?

— Categoric. Aş nega totul.

— Sub jurământ?

Gabrielle îşi ţuguie buzele, dezgustată.

— Putem presupune că veţi nega şi că aţi minţit în legătură cu rezol­varea problemei software a sistemului PODS?

Inima îi bătea cu putere, în vreme ce îl privea pe individ drept în ochi:

— Gândiţi-vă bine la opţiunile dumneavoastră, doctore Harper. Închi­sorile americane nu sunt un loc chiar plăcut!

Harper o privi mânios. Gabrielle îi ură în gând să înceapă să vorbeas­că. O clipă crezu că zăreşte în ochii lui semnele predării dar când Harper vorbi, vocea lui era de oţel:

— Domnişoară Ashe, declară el, cu o mânie cu greu stăpânită, încer­caţi marea cu degetul! Amândoi ştim că nu are loc nici o deturnare de fon­duri la NASA. Singurul mincinos din această încăpere sunteţi dumnea­voastră.

Gabrielle simţi că paralizează. Privirea omului era ascuţită ca un brici şi furioasă. Vru să se întoarcă şi să o ia la fugă. "Ai încercat să păcăleşti un savant în rachete spaţiale. La ce naiba te aşteptai?" Se forţă să îşi ţină capul sus.

— Tot ce ştiu, rosti ea, mimând încrederea şi indiferenţa faţă de pozi­ţia lui, este că am văzut documentele incriminatorii. Dovezi concludente că dumneavoastră şi altă persoană deturnaţi fonduri NASA. Senatorul doar m-a rugat să vin aici în noaptea asta şi să vă ofer posibilitatea de a vă des­părţi de partenerul dumneavoastră, în loc să înfruntaţi singur un proces. Îi voi spune senatorului că preferaţi să vă apăraţi şansele în faţa unui jude­cător. Puteţi povesti instanţei ceea ce mi-aţi povestit şi mie, anume că nu deturnaţi fonduri şi că nu aţi minţit în legătură cu aplicaţia software PODS.

Îi zâmbi trist:

— Dar după acea conferinţă de presă jalnică pe care aţi ţinut-o acum două săptămâni, ceva mă face să mă îndoiesc de şansele dumneavoastră.

Gabrielle se răsuci pe călcâie şi porni de-a lungul laboratorului întu­necat. Se întrebă dacă nu cumva ea o să fie cea care o să vadă cum e inte­riorul unei închisori, în locul doctorului Harper.

Îşi ţinea capul sus în vreme ce se îndepărta, aşteptând ca Harper să o strige. Tăcere. Îşi croi drum printre uşile metalice şi ajunse pe coridor, spe­rând ca lifturile la acest nivel să nu mai aibă nevoie de cartelă de acces ca la parter. Pierduse. Chiar dacă îşi dăduse toată silinţa, Harper nu muşcase momeala. "Poate că a spus adevărul în conferinţa de presă", îşi spuse Ga­brielle.

Uşile metalice din spatele ei răsunară cu zgomot.

— Domnişoară Ashe, o strigă Harper. Jur că nu ştiu nimic despre nici o deturnare. Sunt un om cinstit!

Gabrielle avu remuşcări pentru câteva clipe. Se forţă să meargă îna­inte. Ridică indiferentă din umeri şi îi strigă înapoi peste umăr:

— — Şi totuşi, aţi minţit în conferinţa de presă!

Tăcere. Gabrielle continuă să meargă pe coridor.

— Staţi aşa! strigă Harper.

Omul veni alergând lângă ea; avea chipul alb ca varul.

— Chestia asta cu deturnarea, zise el, coborându-şi vocea. Cred că ştiu cine mi-a tras clapa!

Gabrielle se opri, întrebându-se dacă îl auzise bine. Se întoarse cât putu de încet şi de impasibilă putea fi ea în acele momente.

— Vreţi ca eu să cred că vă trage cineva clapa?

Harper oftă:

— Jur că nu ştiu nimic despre vreo deturnare. Dar dacă sunt dovezi contra mea...

— O mulţime.

Omul oftă din nou:

— Atunci totul e o înscenare. Ca să fiu discreditat, dacă va fi nevoie. O singură persoană ar fi putut face aşa ceva.

— Cine?

Harper o privi drept în ochi:

— Lawrence Ekstrom mă urăşte.

Gabrielle era uluită.

— Directorul administrativ al NASA?

Harper dădu amărât din cap:

— El e cel care m-a forţat să mint în conferinţa aceea de presă.

88
Chiar şi cu sistemul de propulsie prin pânză de metan al aeronavei Aurora la jumătate din capacitate, echipa Delta Force gonea prin noapte cu o viteză de trei ori mai mare decât cea a sunetului — peste trei mii de kilometri pe oră. Vibraţia monotonă a motoarelor cu undă de detonare în pulsuri din spatele avionului îi conferea zborului un ritm aproape hipnotic. La treizeci de metri dedesubt, oceanul se zbătea sălbatic, biciuit de fluidele din eşapamentul aeronavei, care ridicau două cozi de apă, ca nişte cozi de cocoş lungi şi paralele, la cincisprezece metri deasupra nivelului apei.

"Ăsta e motivul pentru care a fost casat SR-71 Blackbird", îşi spuse Delta One.

Aurora era unul dintre acele avioane despre care nimeni n-ar fi trebu­it să ştie nimic, dar despre care toată lumea avea habar. Chiar şi canalul de televiziune Discovery abordase subiectul Aurora şi testele care se efec­tuaseră cu aeronava la Groom Lake în Nevada. Nimeni nu ştia dacă breşa de securitate se datorase bârfelor repetate auzite până în Los Angeles, martorilor oculari nefericiţi care forau un puţ de petrol în Marea Nordului sau unei gafe administrative prin care apăruse o descriere a Aurorei într-o copie pentru public a bugetului Pentagonului. Oricum nu mai conta. Lu­mea aflase despre el. Armata Statelor Unite dispunea de un avion capabil să zboare cu o viteză de 6 Mach, o aeronavă care trecuse de mult de faza de proiectare şi intrase în folosinţă. Avionul putea fi deja zărit pe cer.

Construită de Lockheed, Aurora semăna cu o minge de fotbal ameri­can, aplatizată. Era lungă de treizeci de metri, lată de optsprezece, iar fu­zelajul era placat cu ceramică termică, asemănător navetei spaţiale. Viteza rezulta în mare parte dintr-un nou sistem de propulsie, care folosea o pân­ză de hidrogen curat drept combustibil şi lăsa un jet albicios în urmă. Din acest motiv, avionul zbura doar noaptea.

În seara asta, profitând din plin de viteza astronomică, echipa Delta Force se îndrepta spre casă deasupra oceanului. Chiar şi aşa, aveau să ajungă mai devreme decât estimaseră. La o asemenea viteză, echipa ar fi ajuns la locul de aterizare în mai puţin de o oră, cu două ore înaintea pră­zii. Avuseseră loc discuţii de depistare şi doborâre a avionului ţintă, dar controlorul se temuse că radarele ar fi putut observa incidentul sau că epava rezultată ar fi putut declanşa o investigaţie serioasă. Cel mai bine era ca ţinta să aterizeze conform programului. De îndată ce devenea clar unde va ateriza prada, echipa Delta Force putea interveni.

Acum, în vreme ce Aurora zbura pe deasupra Mării Labradorului pus­tie şi ostilă, dispozitivul de comunicaţii al lui Delta One indică un apel. Omul răspunse.

— Planul s-a schimbat, îi informă vocea robotului. Aveţi o altă ţintă până la aterizarea lui Rachel Sexton şi a oamenilor de ştiinţă.

"O altă ţintă." Delta One aproape că intuia despre ce era vorba. Lucru­rile evoluau cu repeziciune. Controlorul descoperise o nouă fisură şi trebu­ia să o peticească în cel mai scurt timp posibil. "Nu se va produce nici o fisură, îşi aminti Delta One, dacă ne vom îndeplini obiectivele cu succes pe gheţarul Milne". Delta One ştia prea bine că acum îşi curăţa propriile gu­noaie, rezultatele eşecurilor.

— S-a ivit o a patra parte, zise controlorul.

— Cine?

Controlorul făcu o pauză, apoi le oferi un nume.

Cei trei soldaţi schimbară priviri uluite. Era un nume care le era foarte cunoscut.

"Nu-i de mirare ezitarea controlorului!", îşi zise Delta One. Pentru o operaţie concepută drept o misiune fără victime, numărătoarea cadavrelor şi scara ierarhică a importanţei ţintelor se schimbau cu repeziciune. Omul îşi simţi sinusurile întărindu-i-se, în vreme ce controlorul se pregătea să-i informeze exact cum şi unde aveau să îl elimine din ecuaţie pe individ.

— Miza a crescut în mod considerabil, rosti controlorul. Ascultaţi cu atenţie! Nu vă voi da instrucţiunile decât o singură dată.

89