Conspiratia

— În orice caz, Mike, continuă vocea înregistrată, seara asta a fost in­credibilă. Genul de seară care te face mândru că eşti om de ştiinţă, nu? Toată lumea discută despre modul în care povestea asta ajută NASA. Eu zic la naiba cu NASA! Chestia asta dă chiar mai bine pentru noi! Probabil că audienţa lui Amazing Seas a crescut cu un milion de puncte în seara asta. Eşti o vedetă, omule! O vedetă adevărată! Felicitări! Excelentă treabă!

Pe linie, se auzi un zgomot de conversaţie înăbuşită, după care vocea reveni:

— Oh, da, că pomeneam de Xavia, ca să nu-ţi intre prea mulţi gărgă­uni în cap, vrea să te tragă de urechi în legătură cu o chestie. Ţi-o dau.

Pe linie se făcu auzită vocea ascuţită a Xaviei:

— Mike, aici e Xavia, eşti un zeu, yada yada! Şi, pentru că te iubesc atât de mult, am fost de acord să fac pe baby-sitter-ul cu epava asta ante­diluviană a ta. Ca să fiu sinceră, va fi nemaipomenit să stau un pic la dis­tanţă faţă de nebunii ăştia care se autointitulează oameni de ştiinţă. Ori­cum, în plus faţă de îngrijirea navei, echipajul m-a rugat, în calitatea mea de ticăloasă la bord, să fac tot ce îmi stă în puteri ca să te împiedic să devii un ticălos nesuferit, ceea ce, după noaptea asta, îmi dau seama că va fi foarte dificil, dar trebuia să fiu prima care să-ţi spună că ai dat o chifluţă în documentarul tău. Da, m-ai auzit bine. O atât de rară băşină cerebrală marca Michael Tolland. Nu-ţi face griji, poate doar vreo trei oameni de pe planeta asta îşi vor da seama, şi toţi trei sunt geologi marini cu un băţ în cur pe post de simţ al umorului. Aşa, cam ca mine. Dar ştii ce se spune despre noi, geologii — totdeauna căutăm faliile²¹! Xavia râse. Oricum, nu e nimic important, o chestie minoră legată de petrologia marină. Ţi-am spus despre asta ca să-ţi stric noaptea. S-ar putea să primeşti un telefon sau două în legătură cu povestea asta, aşa că mi-am zis că e mai bine să te a­vertizez, ca să nu cazi de fraier, aşa cum te ştim noi toţi aici.

Din nou râsete.

— În fine, cum eu nu prea sunt un animal petrecăreţ, am să rămân la bord. Nu te deranja să mă suni; a trebuit să activez robotul pentru că bles­temaţii ăia de ziarişti au sunat toată seara. Acum eşti o vedetă adevărată, în ciuda chiflei menţionate. Oricum, îţi spun mai multe când te întorci. Ciao.

Linia muri.

Michael Tolland se încruntă. "O greşeală în documentarul meu?"

Rachel Sexton stătea în toaleta avionului şi se privea în oglindă. Îşi spuse că arăta cam palidă la faţă şi mai obosită decât crezuse. Groaza din acea noapte o epuizase. Se întrebă cât va mai dura până când tremuratul din suflet avea să înceteze sau până când avea să se mai apropie de vreun ocean. Îşi scoase gluga cu însemnele submarinului U.S.S. Charlotte şi îşi lăsă părul desfăcut. "E mai bine", se felicită singură, simţindu-se deja mai aproape de ea însăşi.

Uitându-se în oglindă, Rachel sesiză îngrijorarea profundă din ochi. Tot acolo însă văzu şi rezolvarea. Era un dar primit de la mama ei. "Nimeni nu trebuie să-ţi spună ce să faci şi ce nu." Se întrebă dacă mama ei văzuse de acolo, de sus, ce se petrecuse în seara asta. "Cineva a încercat să mă omoare, mami. Cineva a încercat să ne omoare pe toţi..."

La fel ca în urmă cu câteva ore, Rachel se gândi la o listă cu nume posibile.

"Lawrence Ekstrom... Marjorie Tench... Preşedintele Zach Herney." Toţi aveau motive. Mai înfiorător, toţi dispuneau de mijloace necesare să o facă. "Preşedintele nu e implicat", căută Rachel să se convingă, agăţân­du se de speranţa că preşedintele pe care îl respecta mai mult decât pe propriul tată nu era decât un personaj nevinovat. În tot acest incident misterios.

"Încă nu ştim nimic."

"Nici cine... nici dacă... nici de ce."

Şi-ar fi dorit să aibă nişte răspunsuri pentru William Pickering, dar până acum nu reuşise decât să ridice şi mai multe semne de întrebare.

După ce părăsi toaleta, Rachel constată cu surprindere că Michael Tolland nu se găsea pe scaunul lui. Corky aţipise. În vreme ce Rachel privi în jur, Mike deschise uşa cabinei, lăsând-o pe Rachel să vadă cum pilotul atârnă radiofonul de la bord în furca lui. În ochii lui Tolland se citea îngri­jorarea.

— Ce s-a întâmplat? se interesă Rachel.

Tolland îi relată cu o voce tulburată mesajul primit.

"O greşeală în prezentarea lui?" Rachel îşi zise că Tolland exagerează.

— Probabil că nu e nimic. Nu ţi-a explicat clar care este greşeala?

— Ceva care are legătură cu petrologia meteoritică.

— Structura rocii?

— Mda. A zis că singurii oameni care ar observa eroarea ar fi doar o mână de alţi geologi. Se pare că această eroare pe care am făcut-o se leagă de compoziţia meteoritului.

Rachel trase scurt aer în piept. Acum înţelegea.

— Condrulele?

— Nu ştiu, dar coincidenţa pare prea mare.

Rachel fu de acord. Condrulele reprezentau ultimele dovezi care spriji­neau clar pretenţia NASA legată de autenticitatea meteoritului.

Lângă ei apăru Corky, frecându-se la ochi:

— Ce se întâmplă?

Tolland îl puse la curent.

Corky se strâmbă şi clătină din cap:

— Condrulele nu sunt o problemă, Mike. N-au cum. Toate informaţiile pe care le-ai avut au venit de la NASA. Şi de la mine. Erau extrem de corec­te.

— Ce altă eroare petrologică puteam comite?

— Cine naiba poate şti? În plus, ce cunosc petrologii marini despre condrule?

— Habar n-am, dar Xavia e o tipă extrem de deşteaptă.

— Având în vedere circumstanţele, interveni Rachel, eu cred că ar tre­bui să discutăm cu această femeie înainte de a vorbi cu directorul Picker­ing.

Tolland ridică din umeri:

— Am sunat-o de patru ori şi mi-a răspuns robotul. Probabil că e în hidrolab şi, oricum, nu aude nimic. Nu va primi mesajele mele decât cel mai devreme mâine dimineaţă.

Se opri şi se uită la ceas.

— Deşi...

— Deşi ce?

Tolland o privi fix pe Rachel:

— Cât de important crezi că este să discutăm cu Xavia înainte de a vorbi cu şeful tău?

— Dacă are ceva de zis legat de condrule? Eu aş zice că situaţia e cri­tică. Mike, momentan noi dispunem de tot felul de date contradictorii. William Pickering este genul de om obişnuit cu răspunsuri clare. Când îl vom întâlni, mi-ar plăcea tare mult să am nişte elemente clare pe baza cărora să purtăm discuţia.

— Atunci ar trebui să facem o oprire.

Rachel simţi un junghi:

— Pe nava ta?

— E aproape de coastă, lângă New Jersey. Aproape chiar pe drumul nostru înspre Washington. Putem discuta cu Xavia şi astfel aflu ce ştie ea. Corky are încă la el mostra de meteorit, iar dacă Xavia vrea să-i facă nişte teste, nava este bine dotată cu echipamente de laborator. Nu-mi imaginez că ne va lua mai mult de o oră ca să obţinem nişte răspunsuri concluden­te.

Rachel simţi cum o cuprinde anxietatea. O neliniştea profund gândul că va avea de-a face iarăşi cu oceanul, atât de repede. "Răspunsuri conclu­dente, îşi spuse ea, tentată de şansa ivită. Pickering va dori, cu siguranţă, nişte răspunsuri."

92
Delta One se bucura că a ajuns din nou la nivelul solului.

Chiar dacă zburase doar la jumătate din capacitate şi o luase pe o ru­tă ocolitoare peste ocean, aeronava Aurora îşi terminase călătoria în mai puţin de două ore, permiţând echipei Delta Force să obţină un avantaj se­rios în luarea de poziţii şi pregătirea misiunii suplimentare de lichidare ce­rute de controlor.

Aflată acum pe o pistă militară privată în afara oraşului Washington, echipa lăsă aeronava în urmă şi se urcă la bordul noului ei mijloc de transport — un elicopter OH-58D Kiowa Warrior care deja îşi încălzea mo­toarele.

"Controlorul ne-a pus la dispoziţie ce e mai bun", îşi spuse Delta One.

Proiectat iniţial drept elicopter de observare, Kiowa Warrior fusese "extins şi îmbunătăţit", astfel creându-se cea mai nouă ramură de elicop­tere militare de atac. Kiowa se lăuda cu posibilitatea de vedere termală în infraroşu, care îi permisese proiectantului să-l înzestreze cu arme de pre­cizie ghidate prin laser precum rachetele aer-aer Stinger şi sistemul de ra­chete AGM-l148 Hellfire. Un microprocesor cu semnal digital de înaltă vite­ză permitea urmărirea simultană multiţintă — până la şase ţinte. Puţini erau inamicii care zăriseră un Kiowa de aproape şi supravieţuiseră ca să mai apuce şi să povestească.

Urcându-se pe scaunul pilotului şi punându-şi centura de siguranţă, Delta One simţi un fior cunoscut în vene. Se antrenase pe acest elicopter şi zburase cu el în trei operaţiuni secrete. Bineînţeles că niciodată până a­cum nu doborâse cu ajutorul lui o oficialitate proeminentă americană. Tre­buia să admită că elicopterul Kiowa reprezenta aeronava perfectă pentru o asemenea misiune. Motorul Rolls-Royce şi palele gemene rigide "turau si­lenţios", ceea ce în esenţă însemna că o ţintă aflată pe sol nu auzea elicop­terul decât atunci când acesta era chiar deasupra ei. Iar pentru că dispu­nea de capacitatea de a zbura fără lumini şi era vopsită în negru, fără nu­mere reflectorizante pictate pe fuzelaj, aeronava era invizibilă, cu excepţia cazului în care ţinta avea radar.

"Elicoptere negre, tăcute."

Susţinătorii teoriei conspiraţiei înnebuniseră de-a dreptul. Unii pre­tindeau că invazia tăcutelor elicoptere negre reprezenta o dovadă a existen­ţei "trupelor Noii Ordini Mondiale", aflate sub autoritatea Naţiunilor Unite. Alţii susţineau că aceste obiecte erau sonde extraterestre tăcute. Mai erau şi unii care zăriseră elicopterele Kiowa zburând în formaţie noaptea şi care fuseseră păcăliţi să creadă că vedeau luminile fixe ale unei aeronave mult mai mari — o farfurie zburătoare singuratică, aparent capabilă de zbor vertical.

O nouă farsă. Însă armatei îi plăcea această diversiune.

În timpul unei recente operaţiuni secrete, Delta One pilotase un Kio­wa înarmat cu cea mai nouă şi secretă tehnologie militară americană — o armă holografică ingenioasă poreclită S&M. În ciuda asocierii numelui cu termenul larg folosit pentru sado-masochism, S&M însemna smoke and mirrors²² — imagini holografice "proiectate" pe cer deasupra teritoriului inamic. Kiowa folosise tehnologia S&M pentru a proiecta holograme ale aeronavei americane deasupra unei instalaţii inamice antiaeriene. Panicaţi, artileriştii trăseseră înnebuniţi asupra fantomelor care le dădeau târcoale. După ce muniţia li se terminase, Statele Unite trimiseseră în luptă armele adevărate.

Ridicându-se împreună cu ceilalţi doi camarazi ai lui de pe pistă, Del­ta One auzi din nou în minte cuvintele controlorului: "Aveţi o altă ţintă". Părea un termen de-a dreptul obscen având în vedere identitatea noii vic­time. Delta One îşi reaminti însă că rolul lui nu era acela de a pune la în­doială ordinele. Echipei sale i se ceruse ceva, iar ei aveau să ducă acea ce­rinţă la îndeplinire, folosind exact metoda indicată, indiferent cât de şocan­tă era acea metodă.

"Sper, la naiba, că acest controlor e convins că aceasta este mutarea corectă."

După ce Kiowa se ridică de pe pistă, Delta One îl îndreptă spre sud-vest. Mai văzuse FDR Memorial de două ori, dar în noaptea asta avea să-l vadă pentru prima dată din aer.

93
— Meteoritul ăsta a fost descoperit mai întâi de un geolog canadian?

Gabrielle Ashe îl privea uluită pe tânărul programator:

— Iar acest canadian este acum mort?

Harper dădu trist din cap:

— De cât timp ştiţi?

— De câteva săptămâni. După ce Marjorie Tench şi Ekstrom m-au forţat să depun mărturie falsă în conferinţa de presă, şi-au dat seama că nu pot reveni asupra vorbelor rostite. Atunci, mi-au povestit modul real în care a fost descoperit meteoritul.

"PODS n-are nici o legătură cu descoperirea meteoritului!" Gabrielle habar n-avea ce puteau declanşa aceste informaţii, dar ele erau, desigur, scandaloase. Veşti proaste pentru Tench, însă grozave pentru senator.

— Aşa cum am mai spus, reluă Harper, părând cât se poate de sobru acum, meteoritul a fost descoperit într-adevăr prin intermediul unei trans­misii radio interceptate. Aveţi idee despre un program intitulat INSPIRE? Interactive NASA Space Physics Ionosphere Radio Experiment²³.

Gabrielle auzise undeva denumirea.

— În esenţă, începu Harper să îi explice, este vorba despre un şir de receptoare radio de foarte joasă frecvenţă aflate în apropierea Polului Nord, care ascultă sunetele Pământului — emisii de unde plasmatice ale aurore­lor boreale, pulsurile de bandă largă emise de furtunile cu trăsnete, genul ăsta de lucruri.

— Bine.

— Cu câteva săptămâni în urmă, unul dintre receptoarele radio IN­SPIRE a interceptat o transmisie ciudată din insula Ellesmere. Un geolog canadian cerea ajutor pe o frecvenţă excepţional de joasă.

Harper făcu o pauză.

— De fapt, frecvenţa era atât de joasă încât nimeni cu excepţia recep­toarelor de frecvenţă foarte joasă ale NASA nu ar fi putut-o auzi. Am pre­supus că acel canadian semnaliza pe lungime.

— Pardon?

— Transmitea cu cea mai joasă frecvenţă posibilă ca să poată fi auzit pe o distanţă maximală. Amintiţi-vă că se găsea în plină pustietate; o transmisie pe frecvenţă standard nu s-ar fi propagat suficient de departe pentru a fi auzită.

— Ce spunea mesajul lui?

— Transmisia a fost scurtă. Canadianul spunea că lua mostre din gheaţa gheţarului Milne, că detectase o anomalie superdensă îngropată în gheaţă, că bănuia că era vorba de un meteorit gigant şi că fusese prins în vârtejul unei furtuni în vreme ce lua mostre. Îşi dădea coordonatele şi ce­rea ajutor. După aceea a închis transmisia. Postul de ascultare NASA a tri­mis un avion de la baza Thule pentru a-l salva. Căutările au durat ore în şir. În cele din urmă, omul a fost găsit mort, la kilometri distanţă de locul anunţat, în fundul unei crevase, împreună cu sania şi cu câinii lui. Se pa­re că încercase să fugă din calea furtunii, fusese orbit, ieşise de pe traseu şi căzuse în crevasă.

Gabrielle medită, intrigată, la informaţiile primite:

— Aşa că brusc NASA a aflat despre un meteorit despre care n-avea nimeni habar?

— Exact. Ca o ironie, dacă aplicaţia mea software ar fi funcţionat cum trebuie, satelitul PODS ar fi detectat acelaşi meteorit, cu o săptămână îna­intea canadianului.

Coincidenţa o determină pe Gabrielle să facă o pauză:

— Un meteorit îngropat timp de trei sute de ani aproape că a fost descoperit de două ori în aceeaşi săptămână?

— Da, ştiu. Sună cam bizar, dar ştiinţa poate genera aşa ceva. Ospăţ sau foamete. Important aici este faptul că Ekstrom a simţit că meteoritul ar fi trebuit să reprezinte descoperirea noastră oricum, dacă eu mi-aş fi în­deplinit îndatoririle cum trebuie. Mi-a spus că, deoarece acel canadian murise, nimeni nu s-ar fi supărat dacă eu aş fi redirecţionat pur şi simplu satelitul pe coordonatele transmise de canadian în mesajul S.O.S. Apoi puteam pretinde că eu descoperisem meteoritul şi astfel recâştigam ceva respect după eşecurile anunţate.

— Şi dumneavoastră exact asta aţi făcut.

— Aşa cum am mai spus, n-am avut de ales. Dezamăgisem pe toată lumea implicată în misiune.

Harper făcu o pauză.

— Cu toate astea, în seara asta, când am auzit conferinţa de presă a preşedintelui şi am aflat că meteoritul presupus a fi fost descoperit de mi­ne conţinea fosile...

— Aţi fost şocat.

— Mai exact, ţintuit locului!

— Credeţi că directorul administrativ al NASA ştia de fosilele din me­teorit înainte de a vă cere să pretindeţi că PODS l-a descoperit?

— Nu-mi pot imagina cum. Acel meteorit a fost îngropat şi a rămas neatins până la sosirea primei echipe NASA la faţa locului. Bănuiala mea este că NASA habar n-a avut peste ce a dat până ce nu a trimis o echipă acolo care să ia mostre şi să radiografieze roca. Mi-au cerut să mint în pri­vinţa PODS, gândindu-se că vor repurta o victorie moderată cu un meteorit gigant. Când au ajuns la faţa locului însă, şi-au dat seama cât de impor­tantă era victoria.

De emoţie, Gabrielle respira sacadat.

— Doctore Harper, veţi depune mărturie că NASA şi Casa Albă v-au forţat să minţiţi în legătură cu aplicaţia software PODS?

— Nu ştiu.

Harper părea înspăimântat:

— Nu-mi imaginez ce dezastru ar provoca asta agenţiei... — şi desco­peririi.

— Doctore Harper, ştiţi la fel de bine ca mine că această descoperire rămâne extraordinară, indiferent de modul în care a fost făcută. Ideea aici este că dumneavoastră aţi minţit poporul american. Acesta are dreptul să afle că PODS nu este în întregime ceea ce susţine NASA că este.

— Nu ştiu. Îl dispreţuiesc pe directorul administrativ, dar colegii mei ... sunt oameni buni.

— Şi tocmai de aceea merită să afle că au fost înşelaţi.

— Şi dovezile împotriva mea despre care mi-aţi vorbit mai devreme?

— Le puteţi şterge dintre preocupări, rosti Gabrielle, aproape uitând ceea ce spusese la început. Îi voi spune senatorului că nu ştiţi nimic des­pre vreo deturnare de fonduri. E pur şi simplu vorba de o înscenare — o poliţă de asigurare pusă la cale de directorul administrativ ca să vă facă să vă ţineţi gura închisă în legătură cu PODS.

— Mă poate proteja senatorul?

— În întregime. N-aţi comis nici o ilegalitate. Aţi urmat pur şi simplu ordinele. În plus, cu informaţiile pe care tocmai mi le-aţi dat despre acest geolog canadian, nu-mi imaginez de ce senatorul ar mai vrea să aducă în discuţie chestiunea deturnării de fonduri. Ne putem concentra în întregime asupra dezinformării NASA legate de PODS şi de meteorit. După ce senato­rul va face publică informaţia despre canadian, administratorul nu va mai putea să încerce discreditarea dumneavoastră folosind minciuna.

Harper continua să pară indecis. Tăcu, părând să-şi calculeze opţiu­ni­le. Gabrielle îl lăsă în pace câteva clipe. Ceva mai devreme realizase că povestea mai conţinea un amănunt tulburător. N-avea de gând să vor­beas­că despre asta, dar vedea cu ochii ei că doctorul Harper avea nevoie de un ultim imbold.

— Aveţi câini, doctore Harper?

Harper înălţă privirea:

— Ce-aţi spus?

— Tocmai mi-am spus că e ciudat. Mi-aţi povestit că la scurtă vreme după ce acest geolog canadian a transmis coordonatele sale radio, sania lui trasă de câini a căzut orbeşte într-o crevasă?

— Era furtuna. Au ieşit de pe traseu.

Gabrielle înălţă din umeri, lăsând să i se vadă scepticismul

— Mda... În regulă.

Harper sesiză ezitarea ei:

— Ce vreţi să spuneţi?

— Nu ştiu. Pur şi simplu sunt prea multe coincidenţe în jurul acestei descoperiri. Un geolog canadian transmite coordonatele meteoritului pe o frecvenţă pe care doar NASA o poate auzi... câinii lui de sanie se aruncă orbeşte într-o prăpastie...

Făcu o pauză.

— Sunt convinsă că înţelegeţi foarte bine că moartea acestui geolog a pavat drumul către tot acest triumf NASA.

Harper se albi la faţă:

— Dumneavoastră credeţi că Ekstrom ar fi în stare să ucidă pentru acest meteorit.

"Politică la nivel înalt. Mulţi bani în joc", îşi spuse Gabrielle.

— Lăsaţi-mă să discut cu senatorul şi ţinem legătura. Există vreo ie­şire de rezervă de aici?

Gabrielle Ashe îl lăsă pe Chris Harper livid la faţă şi cobori pe o scară de incendiu într-o alee pustie din spatele NASA. Făcu semn unui taxi care tocmai adusese alţi angajaţi NASA dornici să sărbătorească.

— Westbrooke Place Luxury Apartments, îi ceru ea taximetristului.

Era pe punctul de a-l face pe senator un om fericit.

94
Întrebându-se la ce anume îşi dăduse ea mai precis acordul, Rachel stătea lângă intrarea în carlinga avionului G4 şi întindea un cablu de transceiver radio în interior, astfel încât să poată apela persoane fără ca pilotul să audă conversaţia. Corky şi Tolland o supravegheau. Deşi Rachel şi William Pickering plănuiseră să menţină tăcerea până la aterizarea ei la baza aeriană Bollings de lângă Washington, Rachel dispunea acum de in­formaţii pe care Pickering ar fi vrut cu siguranţă să le audă imediat. Toc­mai îl sunase pe telefonul lui celular, pe care directorul îl purta întotdeau­na la el.

Pickering răspunse la apel cu o voce lipsită de inflexiuni:

— Vorbeşte cu grijă, te rog. Nu pot garanta această conexiune.

Rachel înţelese. Ca majoritatea telefoanelor de teren NRO, celularul lui Pickering dispunea de un indicator care detecta apelurile nesecurizate. Deoarece Rachel vorbea de la un radiofon, una dintre cele mai nesecuri­zate căi de comunicaţii, detectorul îl avertizase pe director. Conversaţia trebuia să fie una la modul general. Fără nume. Fără locaţii.

— Vocea mea este identitatea mea, zise Rachel, folosind formula stan­dard de salut în astfel de situaţii.

Se aşteptase la o reacţie nu prea bună din partea şefului ei din cauza riscurilor pe care şi le asuma prin contactarea pe o asemenea cale, dar răspunsul lui Pickering nu părea deloc cel aşteptat:

— Da, tocmai voiam eu să te contactez. Trebuie să vă schimbăm des­tinaţia. Sunt îngrijorat că s-ar putea să ai parte de o petrecere de bun ve­nit.

Rachel simţi un fior. "Cineva ne urmăreşte." Simţea pericolul din vo­cea directorului. "Să schimbăm destinaţia." Probabil că şeful ei ar fi fost mulţumit să afle că ea sunase cu exact acelaşi scop, chiar dacă din motive cu totul diferite.

— Povestea aia cu autenticitatea, rosti Rachel. Am discutat despre ea. S-ar putea să existe o cale de a o confirma sau nega în mod categoric.

— Excelent. Lucrurile au evoluat şi cel puţin atunci aş avea un teren solid pe care să acţionez.

— Dovada implică oprirea noastră undeva pentru o scurtă perioadă. Unul dintre noi are acces la un laborator din...

— Fără locaţii exacte, te rog. Pentru siguranţa ta.

Rachel n-avea nici o intenţie să îşi transmită planurile printr-o aseme­nea linie de comunicaţii.

— Ne puteţi acorda permisiunea de a ateriza la GAS-AC?

Pickering rămase tăcut câteva clipe. Rachel îşi dădu seama că încerca să proceseze informaţia. GAS-AC reprezenta o prescurtare NRO obscură pentru Staţia Aeriană a Grupului de Pază de Coastă din Atlantic City. Ra­chel spera ca directorul să o cunoască.

— Da, rosti el într-un târziu. Pot face aranjamente. Este destinaţia voastră finală?

— Nu. De acolo avem nevoie de un elicopter.

— Vă va aştepta o aeronavă.

— Mulţumesc.

— Îţi recomand prudenţă extremă până ce vom afla mai multe. Nu vorbi cu nimeni. Bănuielile tale au atras îngrijorarea profundă a unor per­soane puternice.

"Tench", îşi spuse Rachel, dorindu-şi să fi reuşit contactul direct cu preşedintele.

— Acum mă aflu în maşina mea, în drum spre întâlnirea cu femeia în discuţie. Mi-a cerut o întâlnire privată într-o locaţie neutră. Multe ar trebui să se lămurească.

"Pickering se duce să se întâlnească undeva cu Tench?" Dacă femeia refuzase să discute cu el la telefon însemna că era vorba de ceva foarte im­portant.

Pickering reluă:

— Nu discuta cu nimeni coordonatele finale. Şi fără contacte radio. S a înţeles?

— Da, domnule. Vom ajunge la GAS-AC peste o oră.

— Transportul va fi asigurat. Când ajungi la destinaţia finală, mă poţi contacta pe canale mai sigure.

Făcu o pauză.

— Nu pot sublinia îndeajuns importanţa confidenţialităţii pentru securitatea ta. În seara asta, te-ai ales cu duşmani puternici. Fii foarte prudentă!

Pickering închise.

Întorcându-se spre Tolland şi spre Corky, Rachel se simţi extrem de încordată.

— Vreo schimbare de destinaţie? întrebă Tolland, aşteptând cu nerăb­dare răspunsul.

Rachel dădu ezitând din cap:

— Spre Goya.

Corky oftă şi se uită la mostra de meteorit din palmă.

— Eu tot nu-mi pot imagina că NASA putea să...

Lăsă vorbele să se piardă în aer, părând tot mai îngrijorat cu fiecare clipă.

"Vom afla destul de curând", îi explică Rachel în gând.