Conspiratia



Yüklə 2,19 Mb.
səhifə3/41
tarix30.07.2018
ölçüsü2,19 Mb.
#63705
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   41

În timp ce urca scara, Rachel îl simţi pe individul de la Serviciile Se­crete chiar în spatele ei, grăbind-o să urce mai repede. Undeva sus, uşa cabinei stătea deschisă precum o mică rană pe corpul unei balene argintii, de dimensiuni fantastice. Rachel se apropie de uşa întunecoasă şi simţi cum încrederea în sine începe să i se clatine.

"Uşurel, Rachel. E doar un avion."

Ajunşi pe palier, omul de la Serviciile Secrete o luă politicos de braţ şi o pofti spre un coridor surprinzător de îngust. O cotiră spre dreapta, par­curseră încă o mică distanţă, apoi intrară într-o cabină spaţioasă şi luxoa­să. Rachel o recunoscu imediat după fotografiile pe care le văzuse.

— Aşteptaţi aici, rosti însoţitorul ei, după care se făcu nevăzut.

Rachel rămase singură în faimoasa cabină în lambriu din Air Force One. Aceasta era încăperea destinată întâlnirilor, pentru distrarea demni­tarilor de stat şi, posibil, sperierea de moarte a pasagerilor care se aflau pentru prima dată acolo. Camera se întindea pe toată lăţimea aeronavei, la fel ca toate covoarele groase de pe podea. Mobila era impecabilă din punc­tul de vedere al calităţii — fotolii din piele fină în jurul unei mese rotunde din arţar folosite pentru întâlniri, lampioane de podea lângă un divan imens şi sticlărie de cristal fabricat manual pe tejgheaua unui bar din mahon.

Proiectanţii Boeingului realizaseră cu mare atenţie planul acestei ca­bine pentru a le oferi pasagerilor un sentiment de "ordine şi relaxare în acelaşi timp". Oricum, relaxarea constituia ultimul sentiment din lume pe care îl nutrea Rachel acum. Nu se putea gândi decât la numărul de lideri care stătuseră chiar în acea încăpere şi luaseră decizii care influenţau cursul istoriei.

Totul în acea cameră vorbea despre putere, de la vaga aromă de tutun fin de pipă la imensul sigiliu prezidenţial. Vulturul care ţinea în gheare să­geţile şi ramurile de măslin era brodat pe perne, era încastrat pe frapiera de gheaţă şi era chiar imprimat pe tirbuşoanele de pe bar. Rachel luă un tirbuşon şi îl examină.

— Deja furaţi suvenire? se auzi o voce profundă în spatele ei.

Uluită, Rachel se răsuci pe călcâie şi scăpă tirbuşonul pe podea. Înge­nunche stângace ca să îl ridice. Apucând tirbuşonul, se întoarse şi îl văzu pe preşedintele Statelor Unite privind-o cu zâmbetul pe buze.

— Nu sunt un membru al familiei regale, domnişoară Sexton. Nu era nevoie să îngenuncheaţi!

7
Senatorul Sedgewick Sexton savura intimitatea limuzinei Lincoln în vreme ce aceasta se strecura către birou prin traficul infernal de dimineaţă din Washington. Pe bancheta din faţa lui, Gabrielle Ashe, asistenta perso­nală în vârstă de 24 de ani, îi citea programul din acea zi. Sexton abia da­că auzea ceva.

"Iubesc Washington-ul", îşi zise el, admirându-i formele perfecte as­cunse sub puloverul de caşmir. "Puterea este cel mai bun afrodiziac din câte există... şi ea atrage femeile ca aceasta pe care o am în faţă în D.C. precum mierea."

Gabrielle era o newyorkeză tipică, visând să devină ea însăşi senator al Statelor Unite într-o bună zi. "Şi chiar ar putea reuşi", îşi zise Sexton. Arăta incredibil de bine şi era ascuţită la minte. Mai presus de toate, în­ţelegea perfect regulile jocului.

Gabrielle Ashe era negresă, dar pielea ei avea mai degrabă o culoare arămie, între scorţişoară şi mahon, acea confortabilă nuanţă intermediară pe care Sexton ştia că "albii" fanatici o puteau accepta fără a avea senzaţia că fac un compromis. Amicilor lui, Sexton o descria pe Gabrielle ca pe un amestec între Halle Berry ca înfăţişare şi Hillary Clinton ca ambiţie şi cre­ier, deşi uneori el însuşi credea că o asemenea descriere însemna o subes­timare.

De când o promovase în poziţia de asistent personal, cu trei luni în urmă, Gabrielle devenise un bun de nepreţuit pentru campania lui. Şi, colac peste pupăză, femeia lucra şi pe gratis. Răsplata pentru zilele de lucru de şaisprezece ore o constituia învăţarea tuturor jocurilor de culise de la un expert într-ale politicii.

"Bineînţeles, îşi aminti Sexton cu plăcere, că am convins-o să se ocu­pe şi de altceva, în afară de muncă." După ce o promovase, Sexton o invi­tase la o "şedinţă de orientare" noaptea târziu în biroul lui. Aşa cum era de aşteptat, tânăra asistenta sosise gata să se apuce de treabă şi dornică de a-i mulţumi. Cu o răbdare şlefuită în decenii de "practică", Sexton îşi "des­făşura" magia... consolidând astfel încrederea lui Gabrielle, îndepărtându-i cu grijă inhibiţiile, exercitând un control înşelător şi, în cele din urmă, se­ducând-o chiar acolo, în birou.

Sexton era convins că întâlnirea fusese una dintre cele mai plăcute experienţe sexuale din viaţa tinerei femei, cu toate că, a doua zi, Gabrielle regretase escapada. Ruşinată, îşi depusese demisia. Sexton însă nu i-a ac­ceptat-o. Gabrielle rămăsese în echipă, dar îşi exprimase foarte clar inten­ţiile. Din acel moment, relaţia lor fusese strict una de afaceri.

Buzele cărnoase ale fetei continuau să se mişte:

— ... N-aş vrea să vă duceţi complet nepregătit la această dezbatere de după-amiază de la CNN. Încă nu ştim pe cine va trimite Casa Albă. Poate că vreţi să parcurgeţi notiţele pe care vi le-am pregătit.

Îi înmână un dosar.

Sexton îl luă, savurând aroma parfumului ei amestecat cu mirosul scaunelor de piele.

— Nu mă ascultaţi, zise ea.

— Ba da.


Sexton îi zâmbi:

— Lasă dezbaterea CNN. În cel mai rău caz, Casa Albă îmi dă cu tifla trimiţând vreun pălmaş de campanie de doi bani. În cel mai bun caz, trimit un mahăr, iar eu o să-l mănânc de viu.

Gabrielle se încruntă:

— Bine. Am inclus între notiţe o listă cu cele mai ostile subiecte cu putinţă.

— Fără îndoială cele deja cunoscute!

— E şi unul nou. Cred că aţi putea fi atacat de către comunitatea homosexualilor pentru comentariile de azi-noapte din emisiunea lui Larry King.

Sexton ridică din umeri, abia catadicsind să o asculte:

— Mda. Chestia cu căsătoria între aceleaşi sexe.

Gabrielle îl privi dezaprobator:

Chiar aţi luat poziţie împotriva ei.

"Căsătorie între aceleaşi sexe, se gândi Sexton dezgustat. Dacă ar fi după mine, poponarii n-ar avea nici măcar drept de vot."

— Bine, o s-o las ceva mai moale!

— În regulă. Aţi cam insistat pe astfel de subiecte fierbinţi în ultima vreme. Să nu deveniţi prea încrezut. Alegătorii îşi pot modifica preferinţele într-o secundă. Acum sunteţi în câştig şi urcaţi pe creasta valului. Rămâ­neţi acolo. Azi nu e cazul să vă aventuraţi prea mult. Mulţumiţi-vă să ju­caţi cu mult calm.

— Vreo veste de la Casa Albă?

Gabrielle păru surprinsă plăcut:

— O tăcere continuă. Acum a devenit oficial — contracandidatul dum­neavoastră s-a transformat în "omul invizibil".

Lui Sexton abia dacă îi venea să creadă cât noroc avusese în ultima vreme. Luni de zile preşedintele lucrase din greu la pregătirea campaniei proprii. Apoi, brusc, cu o săptămână în urmă, se închisese în Biroul Oval şi de atunci nimeni nu îl mai văzuse sau nu mai auzise de el. De parcă, pur şi simplu, nu mai putea suporta creşterea sprijinului electoral înregis­trat de Sexton.

Gabrielle îşi trecu o mână prin părul ei negru şi drept:

— Am auzit că personalul de campanie de la Casa Albă e la fel de ne­dumerit ca noi. Preşedintele nu a oferit nici o explicaţie pentru dispariţia sa şi toată lumea de acolo e furioasă.

— Ceva ipoteze? se interesă Sexton.

Gabrielle îl privi peste rama ochelarilor săi de formă clasică:

— Azi-dimineaţă am primit nişte date interesante de la un cunoscut de la Casa Albă.

Sexton îi recunoscu privirea. Gabrielle Ashe făcuse rost din nou de nişte informaţii confidenţiale. Sexton se întreba dacă, în schimbul secrete­lor de campanie electorala, ea nu oferea cumva şedinţe generoase de felaţie pe bancheta din spate a maşinii vreunui asistent prezidenţial. Nu că i-ar fi păsat... câtă vreme informaţiile continuau să curgă.

— Se zvoneşte, începu asistenta, coborându-şi tonul vocii, că purtarea bizară a preşedintelui a început săptămâna trecută după o întâlnire priva­tă de urgenţă cu directorul administrativ NASA. Se pare că preşedintele a ieşit destul de ameţit. Imediat după aceea şi-a anulat toate celelalte întâl­niri şi din acel moment a rămas în contact permanent doar cu NASA.

Lui Sexton îi plăcea cum sună informaţia.

— Crezi că NASA i-ar fi putut livra alte veşti proaste?

— Pare a fi o explicaţie logică, zise Gabrielle. Deşi trebuia ca lucrurile care s-au petrecut să fie extrem de grave pentru ca preşedintele să lase to­tul baltă.

Sexton se gândi la posibilităţi. Evident, orice s-ar fi întâmplat în legă­tură cu NASA trebuia să fie ceva destul de serios. "Altfel preşedintele mi-ar fi dat cu tifla chiar în faţă." În ultima vreme, Sexton îl atacase destul de dur pe preşedinte în legătură cu fondurile alocate pentru NASA. Şirul re­cent de misiuni eşuate şi depăşirile groteşti de buget ale NASA atrăseseră agenţiei onoarea îndoielnică de a deveni portdrapelul neoficial al campaniei lui Sexton contra imenselor şi ineficientelor cheltuieli guvernamentale. În mod normal, atacarea NASA, unul dintre cele mai proeminente simboluri ale mândriei americane, nu reprezenta o cale la care politicienii să se gân­dească serios pentru a câştiga voturi, însă Sexton dispunea de o armă pe care puţini politicieni o aveau — Gabrielle Ashe şi instinctele ei extraordi­nare.

Tânăra cea isteaţă intrase în atenţia lui Sexton cu câteva luni în ur­mă, când lucra pe poziţia de coordonator în biroul de campanie din Wash­ington. Văzând că Sexton e situat destul de rău în primele sondaje şi că mesajul lui referitor la cheltuielile guvernamentale exagerate se loveşte pretutindeni doar de urechi astupate, Gabrielle Ashe întocmise o notă in­ternă sugerând un nou unghi de abordare, radical diferit de precedentul. Îi explicase senatorului că ar fi trebuit să atace depăşirile exorbitante de bu­get ale NASA şi permanentele manevre evazioniste ale Casei Albe ca pe un exemplu tipic pentru politica bugetară neglijentă a preşedintelui Herney.

"NASA îi costă pe americani o avere", îi scrisese Gabrielle în notă, incluzând o listă cu toate costurile operaţiunilor, misiuni eşuate şi mane­vre de eschivare. "Alegătorii habar n-au. Dacă ar şti, ar fi oripilaţi. Cred că ar trebui să faceţi din NASA o chestiune politică de prim rang."

Sexton râsese de naivitatea ei atunci când citise nota. "Da, şi dacă tot sar la gâtul celor de la NASA, aş putea la fel de bine să mă opun intonării imnului naţional la meciurile de baseball", îşi zisese.

În săptămânile care urmaseră, Gabrielle continuase să îi trimită infor­maţii despre NASA. Cu cât citea mai mult, cu atât senatorul Sexton îşi dă­dea seama că această tânără Gabrielle Ashe ştia ceva. NASA era un sac fără fund, chiar şi după propriile standarde ale acestei agenţii guverna­mentale — scumpă, ineficientă şi, în ultimii ani, de o incompetenţă crasă.

Într-o după-amiază, Sexton era intervievat în direct în legătură cu probleme legate de educaţie. Gazda emisiunii insista să afle de unde va găsi Sexton fondurile necesare îndeplinirii promisiunilor legate de revizui­rea sistemului şcolar. Ca răspuns, Sexton hotărâse să testeze teoria lui Gabrielle legată de NASA, mai mult în glumă decât în serios.

— Bani pentru educaţie? făcuse el pe miratul. Poate că aş reduce bu­getul programului spaţial la jumătate. Cred că dacă NASA poate cheltui cincisprezece miliarde în spaţiu în fiecare an, atunci aş putea şi eu să cheltuiesc şapte miliarde şi jumătate pentru copiii de aici, de pe Pământ!

Aflaţi în cabina de transmisie, managerii de campanie ai lui Sexton răbufniră îngroziţi de gafa acestuia. În definitiv, alte campanii fuseseră îngropate pe veci de chestiuni mult mai puţin periculoase decât o lovitură directă îndreptată asupra subiectului mult prea fierbinte pe care-l repre­zintă NASA. Liniile de telefon ale studioului de radio începuseră imediat să fie luate cu asalt. Managerii de campanie ai lui Sexton se făcuseră mici; patrioţii "spaţiali" începuseră să îi dea târcoale pradei.

Numai că se petrecuse ceva neaşteptat.

— Cincisprezece miliarde pe an? întrebase primul ascultător, care pă­rea şocat. Miliarde? Vreţi să spuneţi că la ora de matematică a fiului meu clasa este supraaglomerată pentru că şcolile nu-şi pot permite destui pro­fesori, în vreme ce NASA cheltuieşte cincisprezece miliarde pe an ca să fotografieze praful din spaţiu?

— Ăă... cam aşa ceva, răspunsese, cu prudenţă, Sexton.

— Dar e absurd! Preşedintele are puterea să întreprindă ceva în acest sens?

— Categoric, îi confirmă Sexton, din ce în ce mai încrezător. Un pre­şedinte are drept de veto asupra tuturor cererilor bugetare ale oricărei agenţii despre care el are impresia că are cheltuieli exagerate.

— Atunci aveţi votul meu, domnule senator Sexton! Cincisprezece miliarde pentru cercetarea în spaţiu, şi copiii noştri nu au profesori! Este inadmisibil! Noroc, domnule! Sper să mergeţi până la capăt.

Urmase un al doilea ascultător pe fir:

— Domnule senator, tocmai am citit că Staţia Spaţială Internaţională lansată de NASA a depăşit cu mult cheltuielile estimate şi că preşedintele se gândeşte să îi acorde agenţiei fonduri suplimentare pentru menţinerea în funcţiune a respectivului proiect. Este adevărat?

Sexton profită din plin de această ocazie:

— E adevărat!

Începuse să îi explice că acea staţie orbitală fusese concepută iniţial ca o realizare comună internaţională, douăsprezece ţări urmând să îm­partă cheltuielile. Numai că, după începerea construcţiei, bugetul proiec­tului ieşise de sub orice control, astfel încât multe ţări renunţaseră dez­gustate la participarea lor. În loc să renunţe la proiect, preşedintele hotă­râse să acopere toate costurile.

— Cheltuielile noastre pentru proiectul ISS, le dezvălui Sexton, au crescut de la cifra propusă de opt miliarde la uluitorul nivel de o sută de miliarde de dolari!

Ascultătorul se-nfurie:

— De ce naiba nu opreşte preşedintele totul???

Lui Sexton îi venea să îl pupe pe individ.

— A naibii de bună întrebare! Din nefericire, o treime din nevoile con­strucţiei sunt deja pe orbită, iar preşedintele a cheltuit dolarii voştri din taxe ca să le arunce acolo, astfel încât oprirea lucrărilor ar echivala cu a recunoaşte că a făcut o boacănă de mai multe miliarde de dolari din banii voştri.

Apelurile continuaseră pe acelaşi ton. Americanii păreau să priceapă de-abia acum că NASA constituia doar o opţiune şi nu o chestiune naţio­na­lă imuabilă.

La sfârşitul emisiunii, cu excepţia câtorva adepţi fanatici ai NASA, ca­re ţinuseră pledoarii emoţionante despre lupta eternă a omului pentru cu­noaştere, consensul fusese stabilit. Campania lui Sexton dăduse marea lovitură; atinse punctul slab al contracandidatului — o chestiune contro­versată nedezvăluită unei opinii publice încă sensibile.

În săptămânile care au urmat, Sexton îşi doborâse contracandidaţii în cinci dintre cele mai importante circumscripţii electorale. O prezentase pe Gabrielle Ashe ca asistenta lui personală, lăudând-o pentru intuiţia ei de a aduce chestiunea NASA în atenţia alegătorilor. Cu un simplu gest, Sexton transformase o tânără afro-americană într-o stea în ascensiune în dome­niul politicii, astfel încât opiniile lui rasiste şi misogine din trecut fuseseră imediat date uitării.

Acum, în vreme ce stăteau împreună în limuzină, Sexton îşi dădu sea­ma că Gabrielle îşi demonstrase din nou valoarea. Informaţiile ei despre în­tâlnirea secretă care a avut loc săptămâna trecută dintre directorul admi­nistrativ al NASA şi preşedinte indicau cu siguranţă apariţia altor proble­me referitoare la NASA, poate încă o ţară care se retrăgea din proiectul spaţiului orbital.

În vreme ce limuzina trecea pe lângă Monumentul Washington, sena­torul Sexton avu brusc sentimentul că destinul l-a ales pe el.


8
Chiar dacă ascensiunea politică îl adusese în cea mai influentă poziţie din lume, preşedintele Zachary Herney era un bărbat de statură medie, cu o constituţie firavă şi umeri înguşti. Avea o faţă pistruiată, ochelari cu di­op­trii mari şi un păr negru, foarte rar. Statura lui măruntă venea în con­trast flagrant cu afecţiunea pe care omul o stârnea în cei care îl cunoşteau. Se spunea că, odată ce l-ai întâlnit pe Zach Herney, ajungeai să mergi pâ­nă la capătul pământului pentru el.

—Mă bucur că ai putut veni,îi zise preşedintele Herney, întinzân­du se să îi strângă mâna lui Rachel.

Strângerea lui era puternică şi sinceră.

Rachel se lupta cu un nod pe care-l simţea în gât.

— Bineînţeles, domnule preşedinte. E o onoare să vă întâlnesc.

Preşedintele îi zâmbi cu blândeţe şi Rachel sesiză din prima legendara amabilitate a lui Herney. Omul avea o uşurinţă fantastică de a se exteriori­za, lucru îndrăgit de caricaturişti, deoarece, indiferent care era tema dese­nului, căldura şi zâmbetul amabil al preşedintelui nu puteau fi niciodată confundate. Ochii lui trădau sinceritate şi demnitate.

— Dacă mă vei urma, zise el cu voce veselă, am o ceaşcă de cafea pe care e scris numele tău.

— Vă mulţumesc, domnule!

Preşedintele apăsă pe butonul interfonului şi ceru să i se aducă în biroul lui cafea.

Urmându-i pe preşedinte prin avion, Rachel nu se putu abţine să nu remarce că tipul părea extrem de fericit şi de odihnit pentru un candidat care stătea destul de prost în sondajele electorale. Totodată, era extrem de lejer îmbrăcat — blugi, tricou cu mâneci şi bocanci L.L. Bean de alpinism.

Rachel încercă să înceapă discuţia:

— Vă... căţăraţi pe munte, domnule preşedinte?

— Nicidecum. Consilierii mei de campanie au decis că aceasta ar tre­bui să fie noua mea înfăţişare. Tu ce crezi?

De dragul lui, Rachel spera ca omul să nu vorbească serios.

— E foarte... ăă... bărbătească, domnule!

Herney nu reacţionă:

— Bine. Noi credem că mă va ajuta să luăm înapoi o parte din voturile femeilor care ar înclina să i le acorde tatălui tău.

După o clipă, preşedintele îi zâmbi larg:

— A fost o glumă, domnişoară Sexton. Cred că ştim amândoi că am nevoie de mai mult decât un tricou şi o pereche de blugi ca să câştig aceste alegeri.

Dezinvoltura şi umorul preşedintelui reuşiră să înlăture repede orice tensiune pe care Rachel o resimţise venind acolo. Preşedintele compensa din plin lipsa forţei fizice cu talentul diplomatic. Diplomaţia făcea apel la talentele umane înnăscute, iar Zach Herney avea acest dar.

Rachel îl urmă pe preşedinte spre partea din spate a avionului. Cu cât înaintau mai mult, cu atât interiorul semăna mai puţin cu un avion ho­luri curbate, pereţi tapetaţi, chiar o sală de sport complet echipată cu echi­pamente de forţă. Ciudat, dar avionul părea complet pustiu.

— Călătoriţi singur, domnule preşedinte?

El clătină din cap:

— De fapt, abia am aterizat.

Rachel fu surprinsă. "Aterizat, de unde?" Rapoartele sale secrete din acea săptămână nu includeau nimic în care să se menţioneze vreo călăto­rie prezidenţială. Probabil că el folosea baza Wallops Island ca să călăto­rească cât mai discret:

—Echipa mea a părăsit avionul chiar înainte de a sosi dumneavoas­tră, o lamuri preşedintele. Trebuie să mă întorc la Casa Alba, dar am ţinut să mă întâlnesc cu dumneavoastră aici, nu în Biroul Oval.

— Încercaţi să mă intimidaţi?

— Dimpotrivă, o fac din respect pentru dumneavoastră, domnişoară Sexton. Casa Albă nu are nimic secret în ea, iar ştirea despre o întâlnire între noi doi te-ar pune într-o poziţie delicată faţă de tatăl dumitale.

— Vă apreciez grija, domnule!

— Se pare că eviţi cu eleganţă o posibilă situaţie conflictuală, iar eu nu am nici un motiv să distrug acest echilibru.

Rachel îşi aminti de întâlnirea de dimineaţă cu tatăl ei şi se îndoi că o astfel de întâlnire se putea considera desfăşurată cu "eleganţa". Nu era mai puţin adevărat că Zach Herney făcea totul ca să se desfăşoare într-o mani­eră decentă, deşi nu era obligat la aşa ceva.

— Pot să-ţi spun Rachel? o întreba Herney.

— Bineînţeles. "Pot să-ţi spun Zach?"

— Cabinetul meu, o anunţă preşedintele, poftind-o printr-o uşă din arţar sculptat.

Cu siguranţă biroul de la bordul lui Air Force One era mai intim decât cel de la Casa Albă, însă mobilierul mai păstra totuşi un aer de austeritate. Biroul era îngropat sub hârtii, iar în spatele lui atârna un tablou pictat de un clasic al genului, o goeletă cu trei catarge navigând cu toate pânzele sus, făcând tot posibilul să facă faţă unei furtuni dezlănţuite.Tabloul pă­rea a fi metafora perfectă a preşedinţiei lui Zach Herney din acel moment.

Preşedintele îi oferi lui Rachel unul dintre cele trei scaune din faţa biroului. Femeia se aşeză. Rachel se aştepta ca el să ia loc la birou, însă preşedintele îşi trase un al doilea scaun şi se aşeză lângă ea.

"Ca să jucăm de la acelaşi nivel", înţelese ea mesajul. "Expertul în diplomaţie."

— Ei bine, Rachel, zise Herney, oftând obosit în vreme ce se aşeza. Cred că eşti cam nedumerită de vizita făcută aici, nu-i aşa?

Blândeţea din vocea lui îndepărtă orice reţinere pe care ar mai fi avu­t o Rachel:

— De fapt, domnule, sunt total debusolată.

Herney izbucni în râs:

— Minunat. Nu reuşesc în fiecare zi să zăpăcesc pe cineva de la NRO.

— Nu în fiecare zi cineva de la NRO primeşte invitaţia de a urca la bordul Air Force One ca să fie întâmpinat de un preşedinte în bocanci de alpinist.

Preşedintele râse din nou.

O bătaie discretă în uşă anunţă sosirea cafelei. Una dintre membrele echipajului intră cu o cafetieră aburindă şi două ceşti pe o tavă. La semnul preşedintelui, femeia lăsă tava pe birou şi se făcu nevăzută.

— Zahăr şi frişcă? întrebă preşedintele, ridicându-se ca să toarne în ceşti.

— Doar frişcă, vă rog.

Rachel savură aroma îmbietoare. "Preşedintele Statelor Unite îmi ser­veşte cafeaua?"

Zach Herney îi întinse o ceaşcă.

— E Paul Revere autentic, rosti el. Unul dintre micile luxuri pe care mi le permit.

Rachel sorbi o gură de cafea. Era cea mai bună din câte băuse ea vreodată.

— În fine, continuă preşedintele, turnându-şi o ceaşcă şi pentru el şi aşezându-se la loc pe scaun, timpul pe care-l pot petrece aici este destul de scurt, aşa că ar trebui să trecem la treabă.

Îşi puse un cub de zahăr în cafea şi îşi ridică privirea spre Rachel:

— Îmi imaginez că Bill Pickering te-a avertizat că singurul motiv pen­tru care aş fi vrut să te văd era acela de a te folosi în avantajul meu politic.

— De fapt, domnule, exact aşa mi-a spus.

Preşedintele chicoti:

— Întotdeauna e un cinic.

— Deci, s-a înşelat?

— Glumeşti?se miră preşedintele.Bill Pickering nu se înşală nicioda­tă. A nimerit la fix, ca de obicei.


9
Gabrielle Ashe privea absenta pe fereastra limuzinei senatorului Sex­ton, în vreme ce aceasta se îndrepta prin traficul de dimineaţă către clădi­rea de birouri a senatorului. Se întreba cum naiba ajunsese în acest punct al vieţii ei. Asistenta personală a senatorului Sedgewick Sexton. În defini­tiv, doar asta fusese intenţia ei, nu?

"Sunt într-o limuzină,împreună cu viitorul preşedinte al Statelor Uni­te ale Americii."

Gabrielle privi dincolo de interiorul luxos al limuzinei către senator, care părea cufundat în gânduri. Îi admiră trăsăturile bine conturate şi ţinuta perfectă. Chiar arăta a preşedinte.

Gabrielle îl văzuse pe Sexton vorbind cu trei ani în urmă, pe vremea când era în anii terminali ai facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea Cornell. Nu o să uite niciodată cum scrutau ochii lui audienţa, ca şi cum ar fi transmis un mesaj direct spre ea — crede-mă. După discurs, Gabrielle se aşezase la coadă ca să îi strângă mâna lui Sexton.

— Gabrielle Ashe, îi zisese senatorul, citindu-i numele de pe ecuson. Un nume minunat pentru o tânără tot atât de minunată.

Ochii îi întăreau spusele.


Yüklə 2,19 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin