Conspiratia

— Mulţumesc,domnule,îi răspunse Gabrielle, simţind forţa bărbatu­lui în vreme ce îi strângea mâna. Am fost cu adevărat impresionată de dis­cursul dumneavoastră.

— Mă bucur să aud asta!

Sexton îi vârâse o carte de vizită în mână:

— Sunt permanent în căutare de minţi tinere şi strălucite care îmi împărtăşesc viziunea. După ce termini şcoala, caută-mă. Oamenii mei s-ar putea să aibă o slujbă pentru tine.

Gabrielle vru să-i mulţumească, dar senatorul trecuse deja la urmă­toarea persoană din rând.Cu toate astea, în lunile care urmaseră, Gabriel­le se trezise că urmăreşte cariera lui Sexton la televizor. Îl urmărea cu ad­miraţie cum se pronunţă categoric împotriva imenselor cheltuieli guverna­mentale proclamând reducerile de buget, îndemnând Fiscul să lucreze mai eficient, atacând agenţiile şi chiar sprijinind anularea unor programe de servicii civile redundante. Apoi, când soţia senatorului murise pe neaş­teptate într-un accident de maşină, Gabrielle urmărise uluită cum Sexton transformă ceea ce era negativ în pozitiv. Trecuse peste propria durere şi declarase lumii întregi că va candida la preşedinţie şi că îşi va dedica res­tul timpului din serviciul public memoriei soţiei dispărute. În acel moment, Gabrielle hotărâse fără nici o remuşcare că voia să lucreze cu echipa de campanie a senatorului Sexton.

Acum ajunsese în poziţia cea mai influenta pe care şi-o putuse dori.

Gabrielle îşi aminti de noaptea pe care o petrecuse cu Sexton în biroul lui îmbrăcat cu pluş şi se strâmbă, încercând să oprească imaginile stânje­nitoare care îi veneau în minte. "Oare la ce mă gândeam?" Ştia că ar fi tre­buit să reziste, dar cumva se trezise că nu era în stare. Sedgewick Sexton fusese idolul ei de atâta timp... şi când se gândise că o dorea.

Limuzina trecu peste o denivelare din asfalt, întrerupându-i lui Ga­brielle şirul amintirilor.

— Te simţi bine? se interesă Sexton, care acum o urmarea atent.

Gabrielle schiţă un zâmbet vag:

— Foarte bine.

— Doar nu te gândeşti iar la bluful ăla, nu-i aşa?

Ea ridică din umeri:

— Încă mă îngrijorează un pic, recunosc.

— Las-o baltă. Blufurile au fost cel mai bun lucru din campania mea.

Gabrielle învăţase pe propria piele că bluful era echivalentul politic al scăpării de informaţii tendenţioase despre rival, cum ar fi că acesta tocmai folosea un aparat de mărire a penisului sau se abonase la o revistă de­ocheată. Bluful nu reprezenta o tactică strălucită, dar atunci când dădea rezultate, acestea erau senzaţionale.

Când însă i se răspundea cu aceeaşi monedă...

Căci aşa se şi întâmplase. Din partea Casei Albe. Cu vreo lună în ur­mă personalul de campanie al preşedintelui decisese, impulsionat de son­dajele de opinie proaste, să treacă la atac şi lansase un zvon socotit adevă­rat, cum că senatorul Sexton avea o relaţie amoroasă cu asistenta lui per­sonală, Gabrielle Ashe. Din nefericire pentru Casa Albă, nu existau dovezi. Un ferm adept al zicalei că apărarea cea mai bună e atacul dezlănţuit, se­natorul Sexton prinsese din zbor ocazia de a lansa un nou atac furibund. Convocase o conferinţă naţională de presă în cursul căreia îşi proclamase nevinovăţia şi mânia. "Nu pot să cred, afirmase el, privind cu lacrimi de durere drept spre camerele de luat vederi, că preşedintele dezonorează amintirea soţiei mele prin astfel de minciuni rău intenţionate"

Rolul jucat de senatorul Sexton în faţa camerelor de luat vederi fusese atât de convingător, încât aproape nici Gabrielle nu mai ştia sigur dacă în­tr-adevăr se culcase cu el sau nu. Văzând însă cât de uşor putea minţi el, Gabrielle îşi dăduse repede seama că senatorul Sexton era cu adevărat un om periculos.

În ultima vreme, chiar dacă era convinsă că ajunsese să sprijine cel mai puternic cal din cursa prezidenţială, Gabrielle începuse să se întrebe dacă îl sprijinea şi pe cel mai bun. A lucra în apropierea lui Sexton însem­nase o experienţă dură — asemănătoare cu experienţa pe care ar fi încer­cat-o un copil care ar fi văzut ce înseamnă viaţa dincolo de studiourile Hollywood-ului, unde magia nu mai era ceea ce pretindea a fi.

Deşi credinţa lui Gabrielle în politica lui Sexton rămăsese intactă, femeia începea să aibă serioase dubii în privinţa persoanei în sine.

10
— Ceea ce îţi voi spune acum, Rachel, îi zise preşedintele, este clasifi­cat ca "UMBRA". Este cu mult dincolo de nivelul tău de securitate.

Rachel simţi că se sufocă între pereţii fuzelajului. Preşedintele o adu­sese cu avionul până în insula Wallops, o invitase la bordul acestuia, îi turnase cafea, îi spusese cu francheţe că avea de gând să o folosească drept capital politic împotriva tatălui ei şi acum o anunţa că are de gând să îi ofere ilegal informaţii secrete. Oricât de afabil părea Zach Herney la suprafaţă, Rachel Sexton tocmai învăţase o lecţie importantă despre el: omul prelua controlul cu rapiditate.

— Cu două săptămâni în urmă, continuă preşedintele, uitându-se drept în ochii ei, NASA a făcut o descoperire.

Vorbele rămaseră suspendate o clipă în aer înainte ca Rachel să le poată pricepe. "O descoperire NASA?" Ultimele rapoarte de informaţii nu indicau nimic neobişnuit legat de agenţia spaţială. Bineînţeles însă că în zilele noastre o "descoperire NASA" însemna, de obicei, faptul că agenţia conştientizase că subevaluase cheltuielile unui proiect nou.

— Înainte de a continua această discuţie, reluă preşedintele, aş vrea să aflu dacă împărtăşeşti cinismul tatălui tău legat de explorarea spaţiu­lui.

Rachel refuză să comenteze:

— Sper că nu m-aţi chemat aici ca să îmi cereţi să controlez ieşirile tatălui meu contra NASA.

Preşedintele râse:

— La naiba, nu. Am stat pe lângă Senat destul de mult ca să aflu că nimeni nu îl poate controla pe Sedgewick Sexton.

— Tata e un oportunist, domnule. Aşa sunt cei mai mulţi politicieni de succes. Din nefericire, NASA s-a transformat singură într-o astfel de ţintă.

Recentul şir de erori ale NASA devenise atât de nesuportat, încât lu­mea nu putea decât să râdă sau să plângă — sateliţi care se dezintegrau pe orbită, sonde spaţiale care nu mai trimiteau nici un semnal acasă, Sta­ţia Spaţială Internaţională al cărei buget se umflase de zece ori, determi­nând statele membre să dea bir cu fugiţii ca şoarecii de pe un vas care tocmai se scufundă. Se pierduseră miliarde de dolari, iar senatorul Sexton profita la maximum din asta conducând valul de proteste — un val care părea predestinat a-l purta drept spre adresa 1 600 Pennsylvania Avenue³.

— Recunosc că NASA s-a transformat într-un dezastru în ultima vre­me, zise preşedintele. Oriunde m-aş uita în agenţie, nu văd decât un nou motiv de a tăia fonduri.

Rachel întrezări o oportunitate pentru ea şi profită imediat:

— Şi totuşi, domnule, n-am citit chiar săptămâna trecută că tocmai i aţi păsuit oferindu-le alte trei milioane din fonduri de urgenţă pentru a-i menţine pe linia de plutire?

Preşedintele chicoti:

— Tatăl tău a fost extrem de mulţumit de asta, nu?

— Ca şi cum i-aţi fi oferit securea călăului.

— L-ai auzit la Nightime? "Zach Herney este un dependent de spaţiu, iar plătitorii de taxe îi finanţează viciul."

— Dar dumneavoastră nu faceţi decât să-i daţi dreptate, domnule.

Herney încuviinţă:

— Nu fac un secret din faptul că sunt un fan al NASA. Am fost dintot­deauna. Am fost un copil al cursei spaţiale — Sputnik, John Glenn, Apollo 11 — şi n-am ezitat niciodată să îmi exprim admiraţia şi mândria pentru programele noastre spaţiale. Pentru mine, bărbaţii şi femeile din NASA re­prezintă pionierii istoriei moderne. Ei încearcă imposibilul, acceptă eşecu­rile, după care se întorc la planşa de proiectare, în vreme ce noi, restul, stăm pe margine şi îi criticăm.

Rachel rămase tăcută, simţind, dincolo de calmul pe care îl afişa pre­şedintele, furia dezlănţuită contra nesfârşitei retorici anti-NASA a tatălui ei. Rachel se trezi întrebându-se ce mama naibii descoperise NASA. Preşe­dintelui îi plăcea la nebunie să întârzie momentul dezvăluirii.

— Astăzi, zise Herney, din ce în ce mai pătimaş, am de gând să modi­fic în totalitate opinia ta despre NASA.

Rachel îl privi nesigură:

— Aveţi deja votul meu, domnule! Poate că ar fi mai bine să vă con­centraţi asupra restului ţării.

— Asta şi intenţionez.

Herney mai sorbi o gură de cafea şi îi zâmbi:

— Şi o să te rog pe tine să mă ajuţi.

Făcu o pauză, după care se aplecă spre ea:

— Într-un mod cu totul neobişnuit.

Rachel simţea acum cum Zach Herney îi scrutează fiecare mişcare, ca un vânător care evalua dacă prada are de gând să fugă sau rămâne să lup­te. Din nefericire, Rachel nu întrezărea vreo portiţa de salvare.

— Presupun, continuă preşedintele, reumplând ceştile de cafea, că ai idee despre un proiect NASA numit EOS?

Rachel dădu din cap:

— Earth Observation System⁴. Cred că tatăl meu a menţionat despre EOS o dată sau de două ori.

Tentativă nereuşită de sarcasm îl făcu pe preşedinte să se încrunte. Adevărul era că tatăl lui Rachel adusese vorba despre Sistemul de Obser­vare a Pământului ori de câte ori avusese ocazia. Era unul dintre cele mai riscante, dar şi mai controversate proiecte de la NASA — o constelaţie de cinci sateliţi proiectaţi să privească din spaţiu şi să analizeze mediul pla­netar: micşorarea stratului de ozon, topirea calotelor polare, încălzirea glo­bală, defrişarea pădurilor. Intenţia era de a le furniza ecologiştilor date şi informaţii cum nu mai existaseră până atunci, astfel încât aceştia să poată întocmi planuri mai exacte şi mai detaliate pentru viitorul planetei.

Din păcate, proiectul EOS fusese sortit eşecului. Ca atâtea alte pro­iecte NASA din ultima vreme, fusese marcat, încă din start, de depăşirea bugetului. Iar Zach Herney fusese mereu cel învinuit. Se folosise de lobby-ul ecologiştilor pentru a trece proiectul în valoare de 1,4 miliarde de dolari prin Congres. Însă, în loc să furnizeze preconizatele contribuţii la cunoaş­terea planetei, EOS se transformase cu repeziciune într-un coşmar costisi­tor, cu lansări eşuate, probleme de funcţionare a calculatoarelor şi confe­rinţe de presă NASA cât se poate de sumbre.

Singurul chip zâmbitor din ultima vreme fusese cel al senatorului Sexton, care le reamintea cu obstinaţie alegătorilor câţi bani din taxele lor cheltuise preşedintele pe EOS şi cât de nesemnificative fuseseră profiturile.

Preşedintele îşi puse un cub de zahăr în ceaşca de cafea:

— Oricât de surprinzător ar părea, descoperirea NASA la care mă refer a fost făcută chiar de EOS.

Acum Rachel se simţea pierdută. Cu siguranţă că NASA ar fi anunţat un succes al EOS de dată recentă, nu? Tatăl ei crucificase EOS în mass-media, iar agenţia spaţială ar fi avut nevoie ca de aer de orice veşti bune.

— Eu n-am auzit nimic, îngăimă Rachel, despre vreo descoperire EOS.

— Ştiu. NASA a preferat să păstreze o vreme veştile bune pentru sine.

Rachel se îndoia:

— Din experienţa mea, domnule, când e vorba de NASA, lipsa de ştiri înseamnă, în general, veşti proaste.

Modestia nu reprezenta una dintre virtuţile Departamentului de Rela­ţii Publice din NASA. Ultima glumă care circula prin NRO era că NASA ţinea o conferinţă de presă de fiecare dată când unul dintre savanţii de acolo mai trăgea câte un vânt.

Preşedintele se încruntă:

— Ah, da. Uit că discut cu un discipol în securitate al NRO-ului lui Pickering. El încă geme şi mormăie enervat de gura spartă a celor de la NASA?

— Securitatea e viaţa lui, domnule! Şi o ia foarte în serios.

— Aşa şi trebuie. Pur şi simplu îmi vine greu să cred că două agenţii care au atâtea în comun găsesc permanent un subiect pe baza căruia să se încaiere.

Rachel aflase destul de devreme, în calitatea ei de subalternă a lui William Pickering, că, deşi amândouă erau agenţii guvernamentale legate amândouă de problemele spaţiului cosmic, NASA şi NRO aveau filozofii care se situau la poli opuşi. NRO era o agenţie destinată apărării şi îşi menţinea secrete activităţile legate de spaţiul cosmic, în vreme ce NASA era o agenţie ştiinţifică şi îşi făcea imediat cunoscute descoperirile în întreaga lume, adesea, aşa cum susţinea William Pickering, punând în pericol secu­ritatea naţională. Unele dintre cele mai avansate tehnologii NASA, cum e­rau lentilele de înaltă rezoluţie pentru telescoapele sateliţilor, sistemele de comunicaţie la mare distanţa sau dispozitivele radio pentru codare şi transmitere complexă audio-video, aveau prostul obicei de a apărea în ar­senalul secret al unor ţări ostile şi de a fi folosite apoi în spionajul contra Statelor Unite. Bill Pickering bombănea adesea că oamenii de ştiinţă de la NASA dispuneau de creiere uriaşe... şi de guri şi mai mari.

În orice caz, un motiv şi mai evident de dispută între agenţii era repre­zentat de faptul că multe dintre recentele eşecuri NASA afectaseră NRO în mod direct, deoarece lansările de sateliţi NRO se efectuau prin intermediul NASA. Nici un eşec nu fusese mai dramatic decât cel din 12 august 1998, când o rachetă purtătoare Titan 4 aparţinând NASA şi Forţelor Aeriene ale SUA explodase la patruzeci de secunde după lansare şi pulverizase încă­rcătura — un satelit NRO în valoare de 7,2 miliarde de dolari, având nume­le de cod Vortex 2. Se părea că Pickering îşi aduce mereu aminte doar de acel eveniment.

— Aşadar, de ce n-a ieşit NASA la rampă cu acest succes? îl întrebă Rachel. Le-ar prinde tare bine nişte veşti bune!

— NASA tace pentru că aşa am cerut eu, îi răspunse preşedintele.

Rachel se întrebă dacă auzise bine. Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci preşedintele comisese un act de harachiri politic pe care ea nu-l înţelegea.

— Această descoperire, continuă el, este... să spunem... cel puţin uluitoare prin implicaţiile pe care le-ar putea avea.

Rachel simţi un fior pe şira spinării. În lumea serviciilor secrete expre­sia "implicaţii uluitoare" rareori însemna o veste bună.Ajunse să se între­be dacă toată acea atmosferă conspirativă legată de EOS nu se datora cumva faptului că sistemul de sateliţi observase un dezastru ecologic imi­nent.

— E vreo problemă?

— Nici o problemă. Descoperirea EOS e de-a dreptul minunată.

Rachel tăcu.

— Să presupunem, Rachel, că ţi-aş spune că NASA tocmai a făcut o descoperire de o asemenea însemnătate ştiinţifică... asemenea însemnătate colosală..Încât merită fiecare cent pe care americanii l-au cheltuit vreoda­tă în programele spaţiale!

Rachel nu-şi putea imagina aşa ceva.

Preşedintele se ridică:

— Vrei să ne plimbăm puţin?

11
Rachel îl urmă pe preşedintele Herney către pasarela de acces în Air Force One. Coborând scara,simţi cum aerul răcoros de martie îi limpezeş­te gândurile. Din nefericire, acum cererile preşedintelui deveniră şi mai ciudate în mintea ei.

"NASA a făcut o descoperire de o asemenea importanţă ştiinţifică în­cât merită fiecare cent cheltuit de americani pe programele spaţiale?"

Rachel îşi imagina că o descoperire de o asemenea anvergură nu se putea baza decât pe un singur lucru — scopul sacru al NASA, şi anume contactul cu viaţa extraterestră. Din păcate, Rachel ştia suficiente lucruri despre acel scop ca să îşi dea seama că era imposibil de atins.

Ca analist de date secrete, Rachel avea de-a face în permanenţă cu întrebări venite din partea prietenilor, legate de presupusele operaţiuni guvernamentale de stabilire de contacte cu extratereştrii. Era copleşită de teoriile prietenilor ei "educaţi" — farfurii zburătoare prăbuşite şi ascunse în buncărele guvernamentale secrete, cadavre de extratereştri păstrate la gheaţă, ba chiar civili nevinovaţi răpiţi şi folosiţi de extratereştri pe post de cobai.

Bineînţeles că totul era o absurditate. Nu existau extratereştri. Nu existau operaţiuni ascunse prin care să se încerce stabilirea unor legături cu ei.

Toată lumea din cadrul serviciilor secrete înţelegea că majoritatea vi­ziunilor şi răpirilor reprezentau, pur şi simplu, produsul unor imaginaţii bogate sau al unor făcături generatoare de bani. Acele probe fotografice ale OZN-urilor care existau cu adevărat se părea că au fost surprinse doar în apropierea aeroporturilor militare americane unde se testau noi modele avansate de aeronave. De exemplu, atunci când compania Lockheed înce­puse testarea aeriană a unui nou supersonic revoluţionar botezat Stealth Bomber, numărul de apariţii a OZN-urilor din jurul bazei aeriene Edwards a crescut de cincisprezece ori.

— Pari destul de sceptică, îi zise preşedintele, privind-o curios.

Însă ceea ce o uluia pe Rachel era vocea lui. Privi înspre el, neştiind ce să îi răspundă.

— Păi... ezită. Să presupun, domnule, că nu vorbim în acest moment de nave extraterestre sau omuleţi verzi?

Preşedintele păru amuzat:

— Rachel, cred că vei găsi această descoperire mult mai interesantă decât science-fiction-ul.

Rachel se simţi uşurată când auzi că NASA nu ajunsese la un aseme­nea hal de disperare, încât să încerce să îi servească preşedintelui poveşti cu extratereştri. Cu toate acestea, comentariul lui avea darul de a adânci misterul.

— Ei bine, zise ea, orice ar fi descoperit NASA, trebuie să spun că momentul este unul extrem de bine ales.

Herney se opri pe scară:

— Bine ales? Cum adică?

"Cum adică?" Rachel se opri şi ea:

— Domnule preşedinte, NASA este acum angajată într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi justifica existenţa, iar dumneavoastră sun­teţi permanent atacat pentru că îi alocaţi mereu fonduri. O descoperire NASA majoră în acest moment ar însemna o adevărată mană cerească, atât pentru NASA, cât şi pentru campania dumneavoastră electorală. Cri­ticii dumneavoastră vor socoti, evident, că momentul ales este extrem de suspect.

— Aşadar... mă socoteşti un mincinos sau un prost?

Rachel simţi un nod în gât:

— N-am intenţionat să vă jignesc, domnule. Doar că...

— Stai liniştită.

Pe buzele lui Herney înflori un zâmbet firav, în vreme ce începu să coboare iar scările:

— Când directorul administrativ al NASA mi-a povestit prima dată despre descoperire, am respins-o şi am catalogat-o ca fiind absurdă. L-am acuzat că pune la cale cea mai transparentă farsă politică din istorie.

Rachel simţi cum îi dispare nodul din gât.

La baza scării, Herney se opri şi se uită fix la ea:

— Unul dintre motivele pentru care am cerut ca descoperirea să ră­mână, deocamdată, secretă a fost acela de a proteja NASA. Dimensiunea acestei descoperiri întrece orice mare realizare pe care agenţia a anunţat-o până acum. Ea are darul de a transforma aterizarea pe Lună într-un fapt banal. Pentru că omenirea, şi aici mă includ şi pe mine, are enorm de câş­tigat sau de pierdut, am crezut că ar fi prudent ca o persoană anume să verifice datele NASA înainte de a apărea sub luminile reflectoarelor cu un anunţ oficial.

Rachel era năucită:

— Cu siguranţă că nu vă referiţi la mine, domnule?

Preşedintele râse:

— Nu, ăsta nu e domeniul tău de expertiză. În plus, am efectuat deja verificări pe căi extraguvernamentale.

Uşurarea fetei făcu loc unei noi nedumeriri:

— Extraguvernamentale, domnule? Vreţi să spuneţi că aţi apelat la sectorul privat? Într-o chestiune atât de secretă?

Preşedintele dădu din cap cu convingere:

— Am alcătuit o echipă de verificare din exterior, formată din patru oameni de ştiinţă civili, personal din afara NASA cu nume mari în branşă şi cu o serioasă reputaţie de protejat. Au folosit echipamentul propriu pen­tru a face observaţii şi pentru a ajunge la propriile concluzii. În ultimele patruzeci şi opt de ore, aceşti oameni de ştiinţă au confirmat descoperirea NASA dincolo de orice urmă de îndoială.

Acum, Rachel era impresionată. Preşedintele se protejase cu un a­plomb tipic pentru Herney. Angajând o echipă formată din cei mai sceptici indivizi — outsideri care n-aveau nimic de câştigat din confirmarea desco­peririi NASA — Herney îşi crease antidotul contra suspiciunii că nu era vorba decât de un complot disperat NASA pentru justificarea bugetului, realegerea preşedintelui fan al agenţiei şi pararea atacurilor senatorului Sexton.

— În seara asta la ora opt, zise Herney, voi convoca o conferinţă de presă la Casa Albă ca să anunţ lumii întregi această descoperire.

Rachel se simţi frustrată. Practic, Herney nu-i spusese nimic.

— Şi mai exact ce este această descoperire?

Preşedintele zâmbi:

— Astăzi vei descoperi că răbdarea e o virtute. Trebuie să vezi această descoperire cu ochii tăi. Vreau să înţelegi situaţia în complexitatea ei îna­inte de a merge mai departe. Directorul administrativ al NASA te aşteaptă să te pună la curent. El îţi va spune tot ce trebuie să ştii. După aceea, vom discuta care va fi rolul tău pe mai departe.

Rachel citi dramatism în ochii preşedintelui şi îşi aminti că Pickering simţise cum Casa Albă are un as în mânecă. Se părea că şeful ei a avut dreptate, ca de obicei.

Herney îi făcu semn înspre un hangar din apropiere.

— Urmează-mă, zise el, îndreptându-se spre construcţia acoperită.

Rachel se luă, nedumerită, după el. Clădirea din faţa lor nu avea fe­restre, iar uşile enorme păreau încuiate. Singura cale de acces părea a fi o arcadă micuţă într-o parte a hangarului. Uşa era întredeschisă. Preşedin­tele o îndrumă pe Rachel până în apropierea uşii, după care se opri.

— Aici drumul meu se termină, rosti el, arătând spre uşă. Intri pe acolo!

Rachel ezită:

— Nu veniţi?

— Trebuie să mă întorc la Casa Albă. O să mai vorbim în curând. Ai un telefon?

— Bineînţeles, domnule!

— Dă-mi-l!

Rachel scoase telefonul şi i-l dădu, presupunând că el vrea să intro­ducă un număr privat în memorie. În loc de asta, preşedintele strecură telefonul în propriul buzunar.

— Acum nu mai eşti în reţea, zise el. Toate responsabilităţile de la locul de muncă ţi-au fost acoperite. Astăzi nu vei mai discuta cu nimeni fără permisiunea mea sau a directorului administrativ NASA. Înţelegi?

Rachel se holbă, uluită. "Preşedintele tocmai mi-a furat telefonul?"

— După ce directorul administrativ te pune la curent cu descoperirea, o să intri în contact cu mine prin intermediul unei linii securizate. Vorbim în curând. Noroc!

Rachel privi uşa hangarului şi simţi cum neliniştea o copleşeşte.

Preşedintele Herney îşi lăsă mâna să zăbovească puţin pe umărul ei şi făcu semn din cap înspre uşă:

— Te asigur, Rachel, că nu vei regreta ajutorul pe care mi-l dai în a­ceastă problemă.

Fără a mai adăuga vreo vorbă, preşedintele porni spre elicopterul care o adusese pe Rachel acolo. Se urcă la bord şi decolă. Nu se uită nici o s­ecundă în urmă.

12
Rachel Sexton stătea singură pe pragul de acces în hangarul izolat de pe insula Wallops şi încerca să zărească ceva în bezna de dincolo. Avea sentimentul că se află la întretăierea dintre două lumi. Dinspre interiorul cavernos sufla o briză răcoroasă şi densă, ca şi cum clădirea avea un suflu propriu.

— Hello? strigă ea, cu voce uşor tremurândă.

Tăcere.

Păşi dincolo de prag, din ce în ce mai neliniştită. Pentru câteva frac­ţiuni de secundă, imaginea pe care o avea în faţa ochilor se întunecă, fi­indcă încerca să se acomodeze cu întunericul.

— Domnişoara Sexton? se auzi vocea unui bărbat la doar câţiva paşi mai încolo.

Rachel tresări brusc şi se întoarse în direcţia din care venea sunetul.

— Da, domnule!

Se apropie silueta nedesluşită a unui om.

Pe măsură ce vederea i se limpezea, Rachel observă că se afla lângă un tânăr cu un chip colţuros, echipat din creştet până în tălpi cu costum de zbor NASA. Individul avea un corp atletic, iar pe pieptul lui se vedeau numeroase decoraţii.

— Comandant Wayne Loosigan, se recomandă tânărul. Mă iertaţi dacă v-am speriat! E cam întuneric pe aici. Încă n-am apucat să deschid uşile docului.