Conspiratia

Tolland chicoti:

— Aşadar chiar îmi urmăreşti serialul?

Rachel ridică din umeri, uşor stingherită.

— Unde vreţi să ajungeţi, domnişoară Sexton? o întrebă Norah.

— Ce vrea ea să spună, interveni Tolland, este un lucru care ar fi tre­buit să îmi vină în minte ceva mai devreme, şi anume că una dintre speci­ile menţionate de mine în serial era un fel de plancton care îngheaţă la latitudinile polare în fiecare iarnă, hibernează în interiorul gheţii şi apoi revine la viaţă în fiecare vară, odată cu subţierea stratului de gheaţă.

Făcu o pauză.

— Evident, speciile pe care le-am prezentat în serial nu fac parte din rândul celor bioluminiscente văzute aici, dar e posibil să se fi întâmplat acelaşi fenomen.

— Planctonul îngheţat, reveni Rachel, încurajată să îl vadă atât de en­tuziasmat pe Michael Tolland, ar putea explica tot ce am văzut noi aici. Cândva în trecut, e posibil ca mai multe fisuri să fi apărut în acest gheţar, să se fi umplut cu apă sărată bogată în plancton, după care să îngheţe la loc. Dacă există buzunare cu apă sărată îngheţată în acest gheţar? Apă sărată care conţine plancton îngheţat? Imaginaţi-vă că, în vreme ce se ridica prin stratul de gheaţă, meteoritul încălzit a trecut printr-un astfel de buzunar cu apă sărată. Gheaţa care venea din apa sărată s-ar fi topit, eli­berând planctonul din hibernare şi oferindu-ne un mic procent de sare în apa dulce.

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Norah cu ostilitate. Din­tr-odată, toţi aţi devenit experţi în glaciologie!

Corky părea şi el sceptic:

— Dar atunci n-ar fi depistat sateliţii orice buzunare de gheaţă diferi­tă odată cu scanarea densităţii? În definitiv, gheaţa sărată şi gheaţa dulce au densităţi diferite.

— Foarte puţin diferite, mai adăugă Rachel.

— Patru procente reprezintă o diferenţă substanţială, i-o reteză repede Norah.

— Da, în laborator poate, o corectă Rachel. Dar sateliţii efectuează măsurătorile de la două sute de kilometri altitudine, în spaţiul cosmic. Computerele lor au fost proiectate să facă diferenţe între chestii grosiere — gheaţă de zloată, granit de calcar.

Se întoarse spre directorul administrativ:

— Am dreptate afirmând că atunci când măsoară densităţi din spaţiul cosmic, sateliţilor le lipseşte rezoluţia necesară pentru a deosebi gheaţa sărată de gheaţa dulce?

Directorul încuviinţă:

— Corect. O diferenţă de patru procente este sub pragul de toleranţă la detectabilitatea sateliţilor. Aceştia ar socoti gheaţa sărată şi cea dulce ca identice.

Tolland părea intrigat:

— Asta ar explica şi nivelul staţionar al apei din puţ.

Se uită la Norah:

— Spuneai că specia de plancton pe care ai văzut-o în puţul de ex­tracţie se numea...

— G. polyhedra, declară sentenţios Norah. Şi acum te întrebi dacă G. polyhedra poate hiberna în interiorul gheţii? O să fii "încântat" să afli că răspunsul este unul afirmativ. Categoric. G. polyhedra se găseşte în ban­curi în jurul banchizelor de gheaţă, are bioluminiscenţă şi poate hiberna în interiorul gheţii. Alte întrebări?

Se uitară unii la alţii. Din tonul lui Norah era evident că urma un "dar", şi totuşi se părea că ea tocmai confirmase teoria lui Rachel.

— Aşadar, se aventură Tolland, spui că e posibil. Asta înseamnă că e şi corect? E logică teoria asta?

— Absolut, dacă sunteţi complet retardaţi.

Rachel se înfurie:

— Ce aţi spus?

Norah Mangor se uită fix la Rachel:

— Îmi închipui că în profesia dumitale cunoştinţele limitate sunt peri­culoase? Ei bine, credeţi-mă dacă vă spun că acelaşi lucru este valabil şi în glaciologie.

Norah îi privi pe toţi patru, pe rând:

— Să lămuresc chestiunea asta o dată pentru totdeauna. Buzunarele de gheaţă sărată pomenite de domnişoara Sexton apar cu adevărat. Ele sunt ceea ce glaciologii numesc interstiţii. În orice caz însă, interstiţiile nu se formează ca buzunare de apă sărată, ci mai degrabă ca reţele de filoane de gheaţă sărată, de grosimi echivalente firului de păr. Meteoritul ăla ar fi trebuit să treacă printr-o serie a naibii de deasă de interstiţii ca să elibere­ze suficientă apă sărată încât să creeze un amestec de trei procente într-un bazin atât de adânc.

Ekstrom se strâmbă:

— Aşadar este posibil sau nu?

— Niciodată, răspunse Norah sec. E complet imposibil. Aş fi dat de buzunare de gheaţă sărată în mostrele mele.

— Mostrele sunt luate prin foraje efectuate în principiu la întâmplare, nu? întrebă Rachel. Există vreo şansă ca în aceste foraje să fi scăpat, din întâmplare, vreo bucată de gheaţă marină?

— Am forat drept în jos deasupra meteoritului. După aceea am forat de mai multe ori la doar câţiva metri în lateral pe fiecare parte. Mai aproa­pe nu se putea.

— Întrebam şi eu.

— Discutam ca să ne aflăm în treabă, zise Norah. Interstiţiile apar nu­mai în cazul gheţii sezoniere — gheaţa care se formează şi se topeşte într-un singur sezon. Gheţarul Milne este format din gheaţă statornică — ghea­ţă care se formează în munţi şi se menţine până migreazâ în zonele de gra­niţă şi cade în mare. Oricât ar fi planctonul îngheţat de convenabil pentru explicarea acestui mic fenomen misterios, pot să garantez că în acest ghe­ţar nu există reţele ascunse de plancton îngheţat.

Grupul tăcu din nou.

În ciuda anulării teoriei planctonului îngheţat, Rachel refuza să ac­cepte această teorie, tocmai datorită profesiunii sale de analizare sistema­tică a datelor. Ştia din instinct că prezenţa planctonului îngheţat în gheţa­rul de sub ei reprezenta cea mai simplă soluţie a şaradei. "Legea Parcimo­niei", îşi spuse ea. Instructorii de la NRO aproape că i-o introduseseră în subconştient. "Atunci când există explicaţii multiple, cea mai simplă este, de obicei, cea corectă."

Era clar că Norah Mangor avea multe de pierdut dacă datele sale des­pre aisberg erau incorecte. Rachel se întrebă dacă nu cumva femeia văzuse planctonul, îşi dăduse seama că greşise şi acum încerca să îşi acopere ur­mele.

— Tot ce ştiu, zise ea, este că tocmai am informat întregul personal al Casei Albe că acest meteorit a fost descoperit într-o matrice de gheaţă pură şi a fost sigilat acolo, neatins de influenţe exterioare, din 1716, când s-a separat dintr-un meteorit mai mare şi faimos, denumit Jungersol. Faptele astea par a fi acum îndoielnice.

Directorul administrativ al NASA tăcea, dar expresia gravă de pe chi­pul lui spunea totul.

Tolland îşi drese glasul:

— Trebuie să fiu de acord cu Rachel. În bazin se găseşte apă sărată şi plancton. Oricare ar fi explicaţia, puţul ăla nu este în mod clar un mediu închis. Pur şi simplu nu putem afirma aşa ceva.

Corky părea cumva stânjenit de ceva:

— Ăă, oameni buni, nu vreau să fac pe astrofizicianul aici, dar în zona mea de expertiză, când se comit greşeli,facem erori de miliarde de ani. Oa­re povestea asta cu apa sărată şi planctonul este chiar atât de importantă? Vreau să spun că perfecţiunea gheţii din jurul meteoritului nu afectează în nici un fel meteoritul în sine, nu? Avem fosilele. Nimeni nu pune la îndoia­lă autenticitatea lor. Dacă se dovedeşte că s-au comis greşeli cu mostrele de gheaţă, nimănui nu-i va păsa cu adevărat. Tot ce va conta va fi că am găsit dovada vieţii pe alte planete.

— Îmi pare rău, doctore Marlinson, îl contrazise Rachel, dar trebuie să mă opun, ca o persoană care trăieşte din analiza datelor. Orice scăpare din datele prezentate în seara asta de NASA are darul de a arunca îndoiala asupra credibilităţii întregii descoperiri. Inclusiv asupra autenticităţii fosi­lelor.

Lui Corky îi căzu faţa:

— Ce vreţi să spuneţi? Acele fosile sunt deasupra oricărei bănuieli!

— Eu ştiu asta. Dumneavoastră ştiţi asta. Dar dacă marele public prinde de veste că NASA a prezentat în cunoştinţă de cauză date îndoielni­ce despre mostre, credeţi-mă că va începe imediat să se întrebe ce alte minciuni a mai lansat NASA.

Norah făcu un pas înainte. Ochii îi scăpărau:

— Informaţiile mele despre mostrele de gheaţă nu pot fi puse la îndoială.

Se întoarse către directorul administrativ:

— Vă pot dovedi, în mod categoric, că nu există nici o pungă de ghea­ţă sărată prinsă în gheţarul ăsta!

Directorul administrativ se uită lung la ea.

— Cum?

Norah îşi detalie planul. După ce termină, Rachel trebui să admită că ideea părea destul de rezonabilă.

Directorul administrativ nu părea prea convins:

— Şi rezultatele vor fi definitive?

— Vă pot confirma sută la sută, îl asigură Norah. Dacă există vreun grăunte blestemat de gheaţă sărată oriunde în apropierea acelui puţ de meteorit, veţi vedea cu propriii ochi. Chiar şi numai câteva picături vor aprinde echipamentul meu ca un foc în Times Square.

Fruntea administratorului se încreţi sub tunsoarea militărească.

— N-avem prea mult timp la dispoziţie. Conferinţa de presă începe peste câteva ore.

— Pot veni înapoi în douăzeci de minute.

— Cât de departe pe gheţar zici că trebuie să te duci?

— Nu foarte. Două sute de metri sunt de ajuns.

Ekstrom dădu din cap:

— Eşti convinsă că nu există riscuri?

— O să iau făclii, răspunse Norah. Iar Mike va merge cu mine.

Tolland îşi ridică privirea:

— Merg şi eu?

— Categoric da, Mike! Vom fi ancoraţi. Aş aprecia o pereche de braţe puternice acolo afară, dacă vântul se înteţeşte.

— Dar...

— Are dreptate, interveni administratorul, întorcându-se spre Tolland. Nu se poate duce singură. Aş trimite câţiva oameni de-ai mei cu ea, dar, ca să fiu sincer, aş ţine chestiunea asta cu planctonul mai degrabă pentru noi, până ce ne lămurim dacă există într-adevăr sau nu.

Tolland încuviinţă ezitând.

— Aş vrea şi eu să merg, se oferi Rachel.

Norah sări ca o cobră:

— Pe naiba vrei!

— De fapt, interveni directorul, de parcă tocmai îi picase fisa, cred că m-aş simţi mai bine dacă am folosi formula de ancorare standard în echi­pă. Dacă mergeţi în doi şi Mike alunecă, n-o să-l poţi susţine. Patru oa­meni înseamnă mult mai multă siguranţă decât doi.

Se opri, uitându-se la Corky:

— Asta înseamnă dumneata sau doctorul Ming.

Privi în jur prin habisferă:

— Apropo, unde este doctorul Ming?

— Nu l-am văzut de ceva vreme, zise Tolland. Poate că trage un pui de somn.

Ekstrom se întoarse spre Corky:

— Doctore Marlinson, nu-ţi pot cere să ieşi afară cu ei, dar dacă...

— Ce mama naibii? răspunse Corky. O să am grijă ca nimeni să nu păţească nimic.

— Nu! se opuse categoric Norah.Patru persoane înseamnă încetinea­lă. Eu şi Mike mergem singuri.

— Nu mergeţi singuri!

Tonul lui Ekstrom nu admitea replică.

— Există un motiv pentru care ancorele sunt proiectate pentru echipe de patru, şi noi o să procedăm în cel mai sigur mod cu putinţă. Ultimul lu­cru de care am nevoie este un accident cu câteva ore înainte de cea mai importantă conferinţă de presă din istoria NASA.

43
Gabrielle Ashe se simţi ciudat de nesigură în atmosfera încărcată de fum din biroul lui Marjorie Tench. "Ce naiba ar putea vrea această femeie de la mine?" În spatele unicului birou din încăpere, Tench se lăsă pe spate în scaun. Părea să se bucure din plin de disconfortul lui Gabrielle.

— Te deranjează fumul? întrebă ea, scoţându-şi o altă ţigară din pa­chet.

— Nu, minţi Gabrielle.

Tench şi-o aprinsese oricum:

— Tu şi candidatul tău v-aţi luat rău de tot de NASA în timpul acestei campanii.

— Adevărat, răbufni Gabrielle, fără a se osteni să-şi ascundă mânia graţie unor încurajări creatoare. Aş vrea o explicaţie.

Tench o privi cu inocenţă:

— Vrei să ştii de ce te-am alimentat cu e-mail-uri pentru atacurile tale contra NASA?

— Informaţiile pe care mi le-aţi trimis îi dăunau preşedintelui.

— Pe termen scurt, da.

Tonul ameninţător al vocii lui Tench o neliniştea pe Gabrielle şi mai mult.

— Asta ce mai înseamnă?

— Calmează-te, Gabrielle. Mesajele mele n-au schimbat prea tare sta­rea de lucruri. Senatorul Sexton se luase de NASA cu mult înainte de in­tervenţia mea. Pur şi simplu l-am ajutat să-şi clarifice discursul. Să-şi în­tărească poziţia.

— Să-şi consolideze poziţia?

— Chiar aşa.

Tench zâmbi, scoţându-şi la vedere dinţii pătaţi.

— Chestie de care, trebuie să o spun, a profitat din plin în această după-amiază la CNN.

Gabrielle îşi aminti reacţia senatorului la întrebarea-capcană a lui Tench. "Da, voi acţiona pentru abolirea NASA." Sexton se băgase singur în colţ, dar ieşise din clenci printr-o mutare de forţă. Fusese mutarea corectă. Nu-i aşa? După privirea satisfăcută a lui Tench, Gabrielle simţi că îi lip­seau nişte informaţii esenţiale.

Consilierul preşedintelui se ridică brusc. Statura ei deşirată domina întreaga încăpere. Cu ţigara atârnându-i de buze, se îndreptă spre un seif ascuns în perete, de unde scoase un plic gros, apoi se întoarse la birou şi se reaşeză.

Gabrielle privi plicul voluminos.

Tench zâmbi şi ascunse plicul în poală ca un jucător de pocher care ascunde o chintă roială. Cu vârfurile îngălbenite ale degetelor începu să bată darabana pe colţul biroului,scoţând o scârţâială repetată, supărătoa­re, de parcă ar fi savurat din plin momentele care urmau.

Gabrielle ştia că de vină era doar conştiinţa ei încărcată, însă cel mai mult se temea de faptul că plicul putea conţine dovezi despre aventura pe care o avuse cu senatorul. "E ridicol", încercă ea să se liniştească. Întâlni­rea avusese loc după orele de program, în biroul senatorial izolat. Asta ca să nu se mai ia în calcul faptul că astfel de dovezi, potenţial deţinute de Casa Albă, ar fi fost făcute deja publice.

"S-ar putea să aibă oareşce bănuieli, îşi zise ea, dar n-au nici un fel de dovadă."

Tench îşi strivi ţigara în scrumieră:

— Domnişoară Ashe, chiar dacă că eşti conştientă sau nu, eşti prinsă în mijlocul unei bătălii care a început să facă ravagii în Washington, de­parte de ochii publicului, încă din 1996.

Mutarea de deschidere o luă prin surprindere pe Gabrielle:

— Pardon?

Tench îşi aprinse altă ţigară. Buzele subţiri traseră cu sete din ea, astfel încât vârful se înroşi puternic:

— Ce ştii despre o lege intitulată Actul de Promovare a Comercializării Spaţiului?

Gabrielle nu auzise niciodată de aşa ceva. Ridică, dezorientată, din umeri.

— Zău? se miră Tench. Mă surprinde. Asta dacă iau în consideraţie platforma candidatului tău. Legea a fost propusă în 1996 de senatorul Walker. În esenţă, acest document se referea la eşecul NASA de a mai în­treprinde vreo acţiune sau descoperire importantă după prima expediţie pe care a făcut-o omul pe Lună. Legea prevede privatizarea imediată a NASA prin vânzarea necondiţionată a activelor agenţiei către companii aerospa­ţiale private şi permiterea sistemului concurenţial al pieţei să exploreze spaţiul cosmic mai eficient, eliberând astfel plătitorii de taxe de povara pe care o suportă acum prin întreţinerea NASA.

Gabrielle îi auzise pe criticii NASA sugerând privatizarea ca soluţie pentru problemele NASA, dar habar n-avea că acea idee se concretizase într-un proiect de lege.

— Documentul ăsta, reluă Tench, a fost prezentat Congresului de pa­tru ori până acum. Este similar cu legile prin care s-au privatizat cu suc­ces industrii guvernamentale precum producţia de uraniu. Congresul a adoptat documentul de fiecare dată când i-a fost prezentat spre aprobare. Din fericire, Casa Albă şi-a exercitat dreptul de veto în toate cele patru ocazii. Zachary Herney deja şi-a exercitat acest drept de două ori.

— Şi care e problema?

— Problema e că senatorul Sexton va susţine cu siguranţă această lege dacă va fi ales preşedinte. Am motivele mele să cred că Sexton nu va avea nici un fel de remuşcări să vândă NASA ofertanţilor privaţi cu prima ocazie. Pe scurt, candidatul tău va sprijini privatizarea în dauna folosirii dolarilor americani din taxe pentru finanţarea explorării spaţiului cosmic.

— Din câte ştiu eu, senatorul n-a făcut public nici un comentariu le­gat de poziţia personală în privinţa acestei legi.

— Aşa e. Cu toate astea, cunoscându-i jocul politic, presupun că n-ai fi surprinsă dacă l-ai auzi sprijinind acest document.

— Sistemele de piaţă concurenţială aduc cu ele eficienţa.

— Am să iau asta drept un răspuns afirmativ, rosti Tench, uitându-se drept în ochii interlocutoarei. E trist, dar privatizarea NASA este o idee condamnabilă, iar din acest punct de vedere există nenumărate motive pentru care administraţiile de la Casa Albă au respins o asemenea lege chiar din momentul conceperii ei.

— Am auzit argumentele împotriva privatizării agenţiei spaţiale,repli­că Gabrielle, şi vă înţeleg preocupările.

— Chiar aşa?

Tench se aplecă spre ea:

— Ce argumente ai auzit?

Gabrielle îşi schimbă poziţia, stânjenită:

— Ei bine, cel mai mult se tem cei din mediul universitar — cea mai frecventă opinie fiind aceea că, dacă NASA se privatizează, cursa noastră actuală de dobândire a cunoştinţelor ştiinţifice despre spaţiul cosmic va fi abandonată în favoarea unor afaceri profitabile.

— Adevărat. Ştiinţa spaţială ar înceta instantaneu să mai existe. În de a cheltui bani pentru studierea universului, companiile spaţiale private ar goli asteroizii de resurse minerale, ar construi hoteluri turistice în spaţiu şi ar oferi servicii de lansare a sateliţilor comerciali. De ce s-ar deranja com­paniile private să studieze originile universului nostru, când povestea asta i-ar costa miliarde de dolari, fără nici un fel de profit?

— Ele n-ar face-o, contraatacă Gabrielle. Însă cu siguranţă că un Fond Naţional pentru Ştiinţa Spaţială ar putea fi finanţat pentru lansarea de misiuni academice.

— Acest sistem există deja. Se numeşte NASA.

Gabrielle tăcu.

— Abandonarea ştiinţei în favoarea profiturilor este doar un aspect al problemei, continuă Tench. Nici măcar nu e relevant prin comparaţie cu haosul cumplit care ar rezulta din permisiunea acordată sectorului privat de a alerga după bunul plac prin spaţiu. Am renaşte Vestul Sălbatic. Am vedea pionieri emiţând pretenţii asupra Lunii şi asteroizilor, şi protejân­du şi aceste pretenţii prin forţă. Am auzit deja despre cereri ale unor com­panii care vor să construiască panouri publicitare cu neon pe care să le lanseze pe cerul în timpul nopţii. Am văzut cereri de hoteluri în spaţiu şi parcuri turistice, printre ale căror operaţiuni se numără ejectarea gunoaie­lor în vidul spaţial şi crearea unor traiectorii orbitale numai pentru dejec­ţii. De fapt, chiar ieri am citit o propunere din partea unei companii prin care se prevede transformarea spaţiului în mausoleu, prin lansarea morţi­lor pe orbită. Îţi poţi imagina sateliţii noştri de comunicaţii intrând în coli­ziune cu sicrie plutitoare? Săptămâna trecută, în biroul meu a venit şeful multimiliardar al unei companii, cerându-mi să lansez o misiune către un asteroid apropiat de Terra, pe care să îl atrag mai aproape de Pământ, ur­mând ca el să înfiinţeze acolo mine de exploatare a unor minerale preţioa­se. A trebuit chiar să-i reamintesc acestui individ că atragerea de asteroizi în apropierea orbitei terestre implică riscuri majore, putând provoca o ca­tastrofă! Domnişoară Ashe, te pot asigura că, dacă această lege devine ofi­cială, gaşca de întreprinzători privaţi care se va arunca flămândă asupra spaţiului cosmic nu va fi formată din oameni de ştiinţă. Vor fi întreprinză­tori cu buzunare adânci şi minţi înguste.

— Convingătoare argumente, comentă Gabrielle, iar eu sunt sigură că senatorul va cântări foarte serios aceste aspecte dacă se va trezi în postura de a aproba o asemenea lege. Pot să întreb ce legătură au toate astea cu mine?

Privirea lui Tench se fixă asupra ţigării:

— Mulţi oameni vor să facă bani în spaţiul cosmic, iar grupările de lobby politic se organizează în sensul îndepărtării tuturor restricţiilor şi deschiderii baierelor pungii. Puterea de veto a biroului prezidenţial rămâne singura barieră în calea privatizării... împotriva completei anarhii în spaţiul cosmic.

— Atunci îl sfătuiesc pe Zach Herney să îşi exercite dreptul de veto din nou.

— Eu mă tem că senatorul tău nu va fi la fel de prudent dacă va fi ales.

— Din nou, presupun că senatorul va cântări cu atenţie toate aspec­tele dacă se va afla în poziţia de a emite judecăţi asupra acestei legi.

Tench nu părea pe deplin convinsă:

— Ai idee cât cheltuieşte senatorul Sexton pe publicitate în mass-media?

Întrebarea nu o luă prin surprindere.

— Cifrele sunt de domeniul public.

— Mai mult de trei milioane de dolari pe lună.

Gabrielle ridică din umeri:

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră.

Cifra era apropiată de realitate.

— Sunt o groază de bani cheltuiţi.

— Chiar are mulţi bani de cheltuit.

— Da, şi-a făcut planurile bine. Sau, mai degrabă, s-a măritat bine.

Tench se opri ca să scoată un nor de fum pe nări:

— Ce tragedie cu nevasta lui, Katherine! Moartea ei l-a afectat pro­fund.

Scoase un oftat tragic, evident mimat:

— A murit nu cu mult timp în urmă, nu?

— Vă rog să treceţi la subiect sau eu plec!

Tench tuşi din străfundul plămânilor şi se întinse să ia plicul volumi­nos. Scoase o stivă mică de hârtii prinse cu capse şi i-o înmână lui Gabri­elle.

— Situaţia financiară a lui Sexton.

Gabrielle studie, uluită, documentele, care cuprindeau informaţii din urma cu câţiva ani. Deşi nu cunoştea amănunte despre finanţele lui Sex­ton, Gabrielle nu se îndoia că datele erau autentice —conturi bancare, conturi de carduri de credit, împrumuturi, active mobiliare, active imobili­are, datorii, câştiguri de capital şi pierderi.

— Acestea sunt informaţii confidenţiale. De unde le aveţi?

— Nu e treaba ta care e sursa. Dar dacă vei zăbovi ceva timp să studi­ezi aceste cifre, vei vedea limpede că senatorul Sexton nu deţine sumele de bani pe care le cheltuieşte în mod curent. După moartea soţiei sale, a dis­trus cea mai mare parte a moştenirii ei pe investiţii proaste, confort perso­nal şi cumpărarea victoriei în alegerile primare. Cu şase luni în urmă, can­didatul tău era falit.

Gabrielle sesiză că avea de-a face cu o cacealma. Dacă Sexton era fa­lit, cu siguranţă nu se comporta ca atare. În fiecare săptămână cumpăra spaţii publicitare tot mai mari.

— Candidatul tău, continuă Tench, cheltuieşte acum de patru ori mai mult decât preşedintele. Şi n-are nici un fel de avere personală.

— Primim multe donaţii.

— Da, unele dintre ele legale.

Gabrielle îşi ridică privirea:

— Ce-aţi spus?

Tench se aplecă peste birou, astfel încât Gabrielle îi mirosi respiraţia încărcată de nicotină:

— Gabrielle Ashe, îţi voi pune o întrebare şi ţi-aş sugera să te gândeşti foarte bine înainte de a-mi răspunde. De răspunsul tău depinde dacă îţi vei petrece următorii câţiva ani în închisoare sau nu. Ştii ceva despre fap­tul că senatorul Sexton acceptă mită electorală enormă din partea compa­niilor aerospaţiale care au miliarde de dolari de câştigat din privatizarea NASA?

Gabrielle se uită fix la ea:

— Este o acuzaţie absurdă!

— Vrei să spui că n-ai habar de o asemenea activitate?

— Cred că aş şti dacă senatorul acceptă o mită constând în sumele imense pe care le vehiculaţi.

Tench îi zâmbi glacial:

— Gabrielle, înţeleg că senatorul Sexton ţi-a împărtăşit multe, dar te asigur că sunt şi mai multe lucruri pe care nu le cunoşti despre el.

Gabrielle se ridică:

— Întâlnirea asta a luat sfârşit!

— Din contră, replică Tench, scoţând ce mai rămăsese din dosar şi împrăştiind conţinutul pe birou. Întâlnirea asta de-abia acum începe.

44
Înăuntrul "camerei de pregătire" a habisferei, Rachel Sexton se simţea ca un astronaut, în timp ce se strecura într-unui dintre costumele NASA de supravieţuire în orice climat. Costumul negru, alcătuit dintr-o singură piesă, cu glugă, semăna cu unul gonflabil de scafandru. Materialul dublu, confecţionat din spumă inteligentă, era prevăzut cu mici canale prin care se putea pompa un gel dens, cu proprietatea de a regla temperatura corpu­lui atât în medii fierbinţi, cât şi în cele foarte reci.