Conspiratia

Vântul sufla tot mai tare, astfel încât viteza lor crescu. Undeva, în spatele lor, Corky scoase un urlet de groază. La viteza asta, le mai rămăse­seră doar câteva minute până ce aveau să fie aruncaţi peste creastă, direct în ocean.

Tolland părea că se gândeşte la acelaşi lucru, pentru că începu să se lupte cu clema prinsă de corpurile lor.

— Nu pot desface chestia asta! strigă el. E prea tare întinsă!

Rachel spera ca o liniştire momentană a vântului să-i ofere lui Tolland un răgaz, însă şuvoiul de aer continua să-i tragă cu o constanţă de nez­druncinat. Încercând să îi fie de ajutor, Rachel îşi răsuci corpul şi încercă să-şi înfigă crampoanele unui călcâi în gheaţă, trimiţând un şuvoi de aş­chii de gheaţă în aer. Viteza se domoli un pic.

— Acum! ţipă ea, ridicându-şi piciorul.

Pentru o fracţiune de secundă, coarda care îi ţinea legaţi de balon îşi slăbi strânsoarea. Tolland se lăsă în jos, încercând să profite de moment pentru a desface clema, dar nu reuşi.

— Din nou! îi strigă el.

De această dată, se întoarseră amândoi în direcţii opuse şi îşi înfip­se­ră călcâiele în gheaţă, trimiţând o jerbă dublă de aşchii în aer. Efortul adu­se o încetinire mai mare.

— Acum!

La semnul lui Tolland, se ridicară amândoi. În vreme ce balonul plon­ja din nou înainte, Tolland îşi introduse degetul mare în închizătoarea cle­mei şi răsuci piedica, încercând să elibereze clema. Chiar dacă fusese mai aproape de reuşită, avea nevoie de mai mult spaţiu de manevră. Aşa cum se lăudase Norah, clemele de prindere erau de prima mână, special con­struite cu o buclă suplimentară de metal, astfel încât să nu se desfacă niciodată dacă simţeau o cât de mică tensiune.

"Omorâţi de clemele de siguranţă", îşi zise Rachel, găsind ironia de-a dreptul tragică.

— Încă o dată! îi strigă Tolland.

Punându-şi la bătaie toată energia şi toată speranţa, Rachel se răsuci cât de mult putu şi îşi înfipse ambele călcâie în gheaţă. Arcuindu-şi spate­le, încercă să îşi lase toată greutatea corpului la nivelul călcâielor. Tolland o imită, până ce ajunseră amândoi contorsionaţi. Legătura din dreptul mij­locului le îngreuna efortul. Tolland îşi înfipse şi el călcâiele, în vreme ce Rachel se arcui mai tare. Vibraţiile trimiteau unde de şoc de-a lungul pi­cioarelor. Avea senzaţia că i se rupeau gleznele.

— Ţine aşa... ţine aşa...

Tolland se contorsionă mai tare ca să desprindă clema, în vreme ce viteza scăzu simţitor.

— Aproape...

Crampoanele lui Rachel cedară. Bucăţile de metal se rupseră de pe talpa cizmelor ei şi zburară înapoi în noapte, trecând peste Corky. Balonul zvâcni imediat înainte, trimiţându-i pe Rachel şi pe Tolland împreună în­tr o parte. Tolland scăpă clema din mână.

— La dracu!

Ca şi cum s-ar fi înfuriat că fusese pentru moment încetinit, balonul porni şi mai vijelios înainte, trăgându-i şi mai abitir către ocean. Rachel ştia că se apropiau cu repeziciune de creastă, deşi pericolele îi pândeau chiar şi înainte de prăpastie. În calea lor se înălţau trei ridicaturi enorme de zăpadă. Chiar protejată fiind de un costum Mark IX, momentul lansării cu mare viteză peste movilele de zăpadă o umplea de groază.

Luptându-se disperată cu harnaşamentul, Rachel încercă să găsească o cale de a elibera balonul. Abia atunci auzi pocnetul ritmat — ţăcănitul rapid al metalului uşor care se izbeşte de platforma de gheaţă.

Toporul.

Cuprinsă de panică, uitase complet de toporul de gheaţă prins de cen­tură. Unealta uşoară de aluminiu se bălăngănea pe lângă picior. Rachel îşi ridică privirea înspre clema de prindere de pe balon. Nailon gros, de sarci­nă grea. Se întinse, încercând disperată să apuce toporul. Prinse mânerul şi îl trase înspre ea, întinzând de coarda elastică de prindere. Continuând să stea într-o parte, Rachel încercă să-şi ridice braţele deasupra capului, apăsând cu muchia ascuţită a toporului pe coarda groasă. Stângace, înce­pe să taie coarda, de parcă ar fi folosit un ferăstrău.

— Da! strigă Tolland, căutând acum şi el toporul pe care-l avea legat la picior.

Alunecând pe o parte, Rachel se întinse cât putu de mult. Materialul corzii era unul extrem de rezistent, iar fâşiile de nailon cedau cu mare gre­utate. Tolland apucă toporul lui, se răsuci, întinse braţele deasupra capu­lui şi încercă să taie de dedesubt, exact în acelaşi loc. Lamele încovoiate se îngemănară. Coarda începu să se subţieze acum din două părţi.

"O să reuşim, îşi zise Rachel. Chestia asta o să se rupă!"

Pe neaşteptate, mingea argintie a balonului din faţa lor zvâcni în sus ca şi cum ar fi atins o platformă de lansare. Spre groaza ei, Rachel îşi dădu seama că balonul urmărea pur şi simplu conturul solului.

Ajunseseră.

Ridicăturile de zăpadă.

Zidul alb se ivi cu doar o secundă înainte de a-l atinge. Lovitura simţi­tă în coaste o făcu pe Rachel să se zbată, fiindcă rămăsese fără suflu, şi to­porul îi căzu din mâini. Ca un schior pe apă care e tras pe o platformă de lansare, Rachel îşi simţi corpul târât spre culmea dâmbului şi aruncat în aer. Ea şi Tolland se treziră brusc catapultaţi într-o vâltoare ameţitoare de aer. Canalul dintre dâmburi se întindea undeva, departe sub ei, însă cab­lul de remorcare continua să se ţină puternic, trăgându-le corpurile cu vi­teză în sus şi purtându-i cu siguranţă dincolo de primul canal. Pentru o clipă, Rachel zări ce îi aştepta în faţă. Încă două ridicături, un platou scurt, apoi prăpastia către ocean.

Ca şi cum ar fi simţit teroarea din sufletul lui Rachel, urletul ascuţit al lui Corky Marlinson sfâşie aerul. Undeva, în spatele lor, Corky se trezise aruncat peste primul dâmb. Toţi trei pluteau acum în aer, balonul trăgân­du-i în sus ca un animal sălbatic înnebunit care vrea să scape de capcana vânătorilor.

Brusc, în noapte se auzi un zgomot făcut de o plesnitură, ca un foc de armă. Coarda subţiată cedă din pricina greutăţii celor trei, iar capătul ei rupt o plesni pe Rachel drept în faţă. Într-o fracţiune de secundă, se treziră căzând de la înălţime. Undeva, deasupra capului lor, balonul ţâşni scăpat de sub orice control... năpustindu-se către apele oceanului.

Prinşi în carabiniere şi harnaşamente, Tolland şi Rachel se prăvăliră înapoi spre sol. Pe măsură ce vârful alb al celui de-al doilea dâmb se apro­pia cu repeziciune, Rachel se pregăti pentru a întâmpina impactul. Ratând pe puţin vârful celui de-al doilea dâmb, se prăbuşiră pe panta descenden­tă. Impactul fu atenuat de costume şi de panta dâmbului. În vreme ce uni­versul din jur se transforma într-o masă nedefinită de braţe, picioare şi gheaţă, Rachel simţi cum zboară de-a lungul pantei către canalul central de gheaţă. Din instinct, îşi întinse braţele şi picioarele pentru a încetini înainte de a atinge următorul dâmb. Simţi cum încetinesc, însă prea lent. În câteva secunde, ea şi Tolland se rostogoleau pe panta ascendentă a ce­lui de-al treilea dâmb. În vârf îi aşteptă un alt moment de imponderabili­tate. După aceea, cuprinsă de panică, Rachel simţi cum alunecă din nou în jos de cealaltă parte a dâmbului, către platoul final... ultimii douăzeci şi cinci de metri ai gheţarului Milne.

Alunecând spre creastă, Rachel simţea cum Corky trage de coardă. Ştia că viteza lor se reduce. Însă mai ştia şi că era un pic prea târziu. Ca­pătul gheţarului alerga acum înspre ei. Rachel ţipă îngrozită.

Şi atunci se întâmplă.

Marginea gheţarului alunecă de sub ei. Ultimul lucru pe care şi-l aminti Rachel era că se prăbuşea.

54
Westbrooke Place Apartments sunt situate la adresa 2201 N Street NW şi sunt cunoscute ca fiind una dintre puţinele adrese extrem de corec­te din Washington. Gabrielle trecu grăbită prin uşa rotativă şi întră în ho­lul de marmură, unde se auzea zgomotul unei cascade în miniatură.

Portarul clădirii păru surprins să o vadă.

— Domnişoară Ashe? Nu ştiam că treceţi pe aici în seara asta!

— Am întârziat!

Gabrielle se grăbi să semneze în registrul de vizitatori. Ceasul mare de deasupra biroului arăta 6.22 P.M.

Portarul se scărpină în creştet:

— Senatorul mi-a dat o listă, dar dumneavoastră nu sunteţi...

— Întotdeauna uită oamenii care îl ajută cel mai mult.

Schiţă un zâmbet fugar şi porni repede spre lift.

Portarul părea stingherit:

— Mai bine aş suna.

— Mersi, îi răspunse ea, urcându-se în lift.

"Telefonul senatorului e scos din priză."

După ce ajunse la etajul nouă, Gabrielle ieşi iute şi porni de-a lungul holului elegant. Când ajunse în capăt, văzu că uşa senatorului Sexton era păzită de un vânjos însoţitor de escortă — eufemistic botezat bodyguard. Tipul părea plictisit. Dacă Gabrielle era surprinsă că îl vede la datorie, ti­pul păru de-a dreptul uluit de vizita ei. Sări în picioare imediat ce o văzu.

— Ştiu, zise Gabrielle, apropiindu-se din ce în ce mai mult. E o seară P.E. Nu vrea să fie deranjat.

Paznicul dădu din cap:

— Mi-a dat ordine foarte stricte ca nici un vizitator...

— E o urgenţă!

Bărbatul îşi postă imensul lui trup în dreptul uşii:

— Are o întâlnire privată.

— Zău?

Gabrielle ridică dosarul roşu de sub braţ şi îi flutură sigiliul Casei Albe prin faţa ochilor:

— Tocmai vin din Biroul Oval. Trebuie să îi dau senatorului această informaţie. Amicii lui de petrecere vor trebui să se lipsească de el câteva minute. Acum, lasă-mă să intru!

Paznicul păru că se înmoaie când văzu sigiliul Casei Albe pe dosar.

"Nu mă face să îl deschid", se rugă Gabrielle în gând.

— Lăsaţi dosarul, zise el. I-l duc eu!

— I-l duci tu pe naiba! Am ordin direct de la Casa Albă să îi înmânez personal acest dosar. Dacă nu vorbesc imediat cu el, mâine dimineaţă ne putem căuta cu toţii de lucru. Înţelegi?

Paznicul stătea în cumpănă. Gabrielle îşi dădu seama că senatorul fusese neobişnuit de categoric în privinţa intimităţii în seara asta. Păşi hotărâtă înainte. Ţinând dosarul cu sigiliul drept în ochii lui, Gabrielle îşi coborî vocea până la nivelul unei şoapte şi îi spuse cuvintele de care se temeau toate persoanele angajate în securitate din Washington:

— Nu înţelegi situaţia!

Personalul care se ocupa cu paza politicienilor nu înţelegea niciodată situaţia, un fapt urât de toţi. Erau, la urma urmei, doar nişte purtători în­chiriaţi de arme, ţinuţi în necunoştinţă de cauză şi niciodată siguri dacă să respecte ordinele cu fermitate sau să rişte pierderea slujbei datorită igno­rării prosteşti a unei crize evidente.

Paznicul înghiţi în sec, uitându-se din nou la plicul cu sigiliu:

— Bine, dar îi spun senatorului că aţi cerut imperios să fiţi lăsată înăuntru.

Descuie uşa şi Gabrielle trecu în goană pe lângă el, înainte ca omul să se răzgândească. Intră în apartament şi închise în tăcere uşa după ea, apoi o încuie.

Acum Gabrielle auzi voci încete în biroul lui Sexton din capătul holu­lui — voci de bărbaţi. Genul de întâlnire P.E. pe care o avea în seara asta nu semăna deloc cu ceea ce sugerase Sexton mai devreme.

În timp ce parcurgea holul ca să ajungă înspre birou, Gabrielle trecu pe lângă o debara deschisă, înăuntrul căreia se vedeau o jumătate de du­zină de haine bărbăteşti scumpe — numai lână şi tweed. În aparenţă, în­tâlnirea nu era una de lucru. Gabrielle ar fi trecut mai departe şi pe lângă genţile diplomat lăsate acolo, dacă una dintre ele nu i-ar fi atras atenţia. Eticheta cu numele de pe ea avea un logo de companie cu totul aparte. O rachetă roşie strălucitoare.

Se opri, şi se aşeză în genunchi ca să citească:
"SPACE AMERICA, INC."
Nedumerită, cercetă şi celelalte genţi.
"BEAL AEROSPACE.

MICROCOSM, INC.

ROTARY ROCKET COMPANY.

KISTLER AEROSPACE."

Îi răsună în minte vocea răguşită a lui Marjorie Tench. "Ştii că Sexton primeşte mită de la companii aerospaţiale private?"

Gabrielle simţi cum îi accelerează pulsul privind înspre arcada întu­necoasă care ducea în biroul senatorului. Ştia că putea vorbi cu glas tare, îşi putea anunţa prezenţa, şi totuşi voia mult să înainteze în tăcere. Se a­propie până la o distanţa de câteva zeci de centimetri de arcadă şi rămase ascunsă în umbră... ascultând conversaţia din spaţiul învecinat.

55
În vreme ce Delta Three rămase în urmă ca să aranjeze cadavrul lui Norah Mangor şi sania, ceilalţi doi soldaţi porniră în fugă în josul gheţaru­lui după prada lor.

În picioare aveau schiuri motorizate ElektroTreads. Proiectate după modelul de schiuri Fast Trax destinat marelui public, schiurile secrete ElektroTreads erau în esenţă nişte vehicule de zăpadă ce aveau ataşate de tălpici nişte minipăşitoare — ca nişte snowmobile pentru picior. Viteza era controlată prin unirea indexului cu degetul mare. Astfel se uneau două miniplăci de presiune ascunse în mănuşa mâinii drepte. În jurul piciorului era înfăşurată o baterie puternică pe bază de gel, dublu izolată, care le per­mitea schiurilor să alunece fără zgomot. În mod ingenios, energia cinetică generată de gravitate şi de păşitoarele care se roteau pe măsură ce schio­rul aluneca în josul unei pante era automat folosită pentru reîncărcarea bateriei în scopul urcării pantei următoare.

Stând cu spatele drept în calea vântului, Delta One coborî panta ghe­muit, inspectând cu privirea suprafaţa dinaintea lui. Sistemul de vedere pe timp de noapte era un urmaş mult modernizat al modelului Patriot folosit de puşcaşii marini. Delta One privea acum printr-un vizor alcătuit din len­tile din şase elemente 40 x 90 mm, un magnificator cu trei elemente şi un dispozitiv cu infraroşu de rezoluţie mare. Totul în jurul lor apărea mai de­grabă colorat într-o nuanţă translucidă de albastru rece decât verdele obiş­nuit pentru binoclurile cu infraroşu — tiparul de culoare special proiectat pentru zone cu reflexie extremă precum Arctica.

În timp ce se apropia de prima ridicătură, Delta One zări prin vizor mai multe dungi de zăpadă proaspăt răscolită, care se ridicau pe panta dâmbului ca o săgeată de neon în noapte. Celor trei fugari fie nu le-a tre­cut prin minte să se desprindă de harnaşament, fie nu au mai fost în stare de aşa ceva. În orice caz, dacă nu reuşiseră să se elibereze înainte de ulti­ma ridicătură de zăpadă, acum se găseau undeva, în apele oceanului. Del­ta One ştia că îmbrăcămintea protectoare avea să le prelungească durata de supravieţuire în apă, însă curenţii puternici aveau să îi tragă în largul oceanului. Înecul nu putea fi evitat.

În ciuda încrederii pe care o simţea, Delta One fusese instruit să meargă întotdeauna la sigur. Trebuia să vadă cadavrele. Ghemuindu-se şi mai mult, îşi strânse pumnii şi urcă în viteză prima pantă.
*
Michael Tolland zăcea nemişcat. Îşi cerceta rănile. Era lovit destul de puternic, dar oasele păreau a-i fi rămas întregi. Fără nici o îndoială fusese salvat de costumul de protecţie. Îşi deschise ochii. Nu putea să se concen­treze. Totul părea mai liniştit aici... mai tăcut. Vântul continua să urle, dar cu mai puţină ferocitate.

"Am trecut dincolo de margine, nu?"

Reuşi, în sfârşit, să se adune şi apoi descoperi că zăcea întins pe gheaţă, aproape în unghi drept faţă de Rachel Sexton şi peste ea. Clemele lor de protecţie îngemănate erau complet răsucite. O simţea respirând sub el, dar nu-i putea zări chipul. Se rostogoli de pe ea. Muşchii abia mai ca­tadicseau să răspundă comenzilor creierului.

— Rachel...?

Tolland nu era prea sigur dacă buzele lui scoseseră vreun sunet sau nu.

Îşi aminti ultimele secunde ale călătoriei lor năucitoare: trasul în sus al balonului, coarda de prindere care plesnea, corpurile lor prăbuşindu-se pe panta dâmbului, alunecarea peste ultimul dâmb şi frânarea în ultimul moment în apropierea limitei gheţarului — în apropierea crestei. Tolland şi Rachel căzuseră, însă căderea fusese ciudat de scurtă. În loc să plonjeze în mare, aşa cum ar fi fost de aşteptat, căzuseră doar vreo trei metri înainte de a atinge alt bloc de gheaţă şi de a se opri, avându-l drept contragreutate pe Corky.

Ridicându-şi capul, Tolland privi spre mare. Gheaţa se termina nu prea departe, într-o creastă, dincolo de care se auzeau vuietul oceanului. Privind înapoi spre gheţar, Tolland se zgâi să zărească ceva în noapte. La circa şase metri depărtare, privirea lui întâlni un perete înalt de gheaţă care părea să atârne deasupra lor. De-abia în acea clipă pricepu ce se în­tâmplase. Cumva, alunecaseră dincolo de gheţarul principal, pe o terasă de gheaţă mai joasă. Terasa era plată, lată cât un teren de hochei, şi se prăbuşise parţial — gata să se desprindă şi să cadă în ocean în orice clipă. "Aisberg în formare", îşi spuse Tolland, în timp ce privea platforma insta­bilă de gheaţă pe care zăcea. Era o bucată lată şi pătrată care atârna lipită de gheţar ca un balcon imens, înconjurat din trei părţi de văi abrupte de gheaţă care dădeau spre ocean. Bucata de gheaţă era ataşată de gheţar doar în partea din spate, iar Tolland putea să vadă acum cât de precară era această legătură. Hotarul dintre terasă şi gheţarul Milne era trasat de o fisură care măsura deja peste un metru lăţime şi continua să se lărgească. Forţa gravitaţională avea să influenţeze sfârşitul acestei bătălii.

Mai înspăimântătoare decât fisura era însă imaginea corpului nemiş­cat al lui Corky Marlinson, care stătea ghemuit pe gheaţă. Corky zăcea la zece metri depărtare, legat în continuare de ei cu acea coardă de siguranţă.

Tolland încercă să se ridice în picioare, dar îl împiedica faptul că era legat de Rachel. Îşi schimbă poziţia şi începu să desfacă legăturile dintre ei.

În timp ce încerca să se ridice şi ea în capul oaselor, Rachel părea extrem de slăbită:

— N-am... trecut dincolo de margine?

În voce i se citea uluirea.

— Am căzut pe un bloc de gheaţă aflat la un nivel mai jos, îi răspunse Tolland, reuşind, în sfârşit, să se detaşeze complet. Trebuie să-l ajut pe Corky!

Chinuit de dureri, Tolland voi să se ridice, dar îşi simţi picioarele nesi­gure. Apucă de coardă şi trase. Corky începu să alunece pe gheaţă înspre ei. După mai multe opinteli, ajunse doar la câţiva zeci de centimetri depăr­tare.

Colegul lor arăta de parcă ar fi fost bătut măr. Îşi pierduse ochelarii, pe un obraz i se vedea o tăietură urâtă şi îi curgea sânge din nas. Teama lui Tolland ca omul să nu fi murit se spulberă în clipa în care Corky se ră­suci şi se uită la el cu o privire urâtă.

— Isuse, îngăimă el. Ce naiba a mai fost şi şmecheria aia?

Tolland se simţi copleşit de un val de uşurare.

Rachel reuşise între timp să se ridice şi acum se strâmba din cauza durerii. Privi în preajmă:

— Trebuie să... plecăm de aici. Blocul ăsta de gheaţă e pe punctul de a se prăbuşi.

Tolland era total de acord. Singura întrebare era cum.

Nu aveau timp să se gândească la o soluţie. Deasupra lor, pe gheţar, începea să se audă un fâşâit ascuţit care le era cunoscut. Tolland se uită în sus şi zări două siluete îmbrăcate în alb, care ajunseseră la marginea gheţarului şi se opriseră în acelaşi timp. Cei doi oameni rămaseră pironiţi locului preţ de o clipă, zgâindu-se la prada lor ca nişte mari maeştri de şah savurând clipa dinainte de mutarea finală.

Delta One era surprins să vadă că cei trei fugari trăiesc. Ştia că lucru­rile nu aveau să rămână aşa pentru mult timp. Victimele căzuseră pe o porţiune a gheţarului care îşi începuse deja plonjonul inevitabil spre o­cean. Cei trei puteau fi neutralizaţi şi lichidaţi în acelaşi fel ca femeia care zăcea acum moartă, însă tocmai se ivise o soluţie mult mai "curată". O so­luţie prin care cadavrele nu aveau să fie descoperite niciodată.

Când privi dincolo de marginea buzei de gheaţă, Delta One se concen­tră asupra crevasei crescânde, ce începuse să se întindă precum un şarpe între gheţar şi puiul de gheaţă. Bucata pe care stăteau fugarii era într-o poziţie extrem de nesigură... gata să se rupă şi să cadă în ocean în orice zi.

"De ce acea zi n-ar fi tocmai astăzi...?"

Pe gheţar, noaptea erau zguduiţi în permanenţă la câteva ore distanţă de bubuituri asurzitoare — sunetele bucăţilor de gheaţă care se desprin­deau de gheţarul-mamă şi plonjau în ocean. Cine ar fi observat?

Cuprins de fiorul de adrenalină obişnuit în preajma unui nou asasi­nat, Delta One îşi introduse mâna în rucsacul cu provizii şi scoase de acolo un obiect greu, de forma unei lămâi. Un articol standard pentru echipele militare de asalt, obiectul era botezat "flash-bang", fiind, de fapt, o grenadă de impact neletală, ce dezorienta temporar inamicul prin generarea unei lumini orbitoare şi a unui zgomot asurzitor în urma exploziei. În noaptea asta însă, avea cu siguranţă să se dovedească a fi mortală.

Se postă în apropierea marginii, întrebându-se cât de adâncă era cre­vasa despărţitoare. Şase metri? Cincisprezece metri? Oricum nu mai con­ta. Planul lui funcţiona indiferent de adâncime.

Cu un calm exersat de-a lungul a nenumărate execuţii cu sânge rece, Delta One fixă o întârziere de zece secunde pe minipanoul de comandă al grenadei, scoase cuiul de siguranţă şi aruncă grenada în despărţitură. Mi­nibomba plonjă în întuneric şi se făcu nevăzută.

După aceea, Delta One şi camaradul lui goniră înspre culmea ultimu­lui dâmb şi aşteptară. Avea să fie o imagine de neuitat.

Chiar dacă era aproape inconştientă, Rachel Sexton îşi imagina cu destulă exactitate ce anume aruncaseră atacatorii în crevasă. Fără a-şi da exact seama dacă Michael Tolland pricepuse ce se întâmplă sau citise groaza din ochii ei, Rachel îl văzu că se albeşte la faţă şi că îşi îndreaptă iute privirea înfricoşată în josul bucăţii de gheaţă pe care stăteau, înţele­gând clar că inevitabilul urma să se producă.

Ca un nor de furtună iluminat de un fulger din interior, gheaţa de sub Rachel emise o lumină dinăuntru. Ciudata lumină albă trimise raze în toa­te direcţiile. Gheţarul luci pe o distanţă de o sută de metri. Apoi se auzi bubuitura. Nu huruitul unui cutremur, ci o undă de şoc asurzitoare, cu o forţă înfiorătoare. Rachel simţi impactul sonor în toate fibrele trupului.

În aceeaşi fracţiune de secundă, ca şi cum s-ar fi săpat un şanţ între gheţar şi blocul de apă, creasta începu să se desprindă cu un zgomot în­grozitor. Rachel schimbă o privire îngrozită cu Tolland. Lângă ei, Corky scoase un urlet.

Fundul bucăţii se desprinse.

Rachel se simţi pentru o clipă imponderabilă, plutind deasupra blocu­lui de milioane de tone de gheaţă. Apoi se treziră cu toţii coborând odată cu aisbergul — plonjând în apa ucigătoare.

56
Scrâşnetul asurzitor al frecării unei bucăţi de gheaţă de alta o asurzi pe Rachel, în vreme ce aisbergul alunecă de-a lungul faţadei gheţarului Milne, trimiţind în aer milioane de aşchii de gheaţă. Pe măsură ce aisber­gul cobora, viteza lui se micşoră, astfel încât Rachel şi ceilalţi se prăbuşiră cu putere pe el.

În vreme ce blocul de gheaţă îşi continua plonjonul spre mare, Rachel văzu spuma oceanului cum se apropie tot mai repede, ca solul apropiin­du se de un săritor cu coarda, a cărui unealtă elastică ar fi fost cu vreo câţiva zeci de centimetri prea lungă. Spuma se înălţa... se înălţa... şi deo­dată ajunse la ei. Revenise coşmarul din copilărie.

"Gheaţa... apa... Întunericul." Groază desăvârşită.

Vârful aisbergului alunecă sub apă, astfel încât apele Oceanului Arc­tic se revărsară peste marginile gheţii ca un torent. Rachel se simţi trasă sub apă. Când apa sărată îi atinse pielea neprotejată a feţei, avu sentimen­tul că o arde cu un fier încins. Solul de gheaţă dispăru sub ea. Rachel se luptă să revină la suprafaţă, ajutată de gelul din costum. Înghiţi o gură zdravănă de apă de mare, dar reuşi să îşi revină. Îi zări pe ceilalţi plutind în apropiere, toţi trei înfăşuraţi în corzile de siguranţă. Când reuşi să se echilibreze, Tolland îi strigă:

— Revine la suprafaţă!

În clipa în care înţelese vorbele lui, Rachel simţi un vârtej ciudat ur­când de sub ea. Ca o locomotivă uriaşă care îşi inversase sensul de mişca­re, blocul de gheaţă se oprise din scufundare undeva, sub apă, şi acum îşi începuse ascensiunea chiar sub ei. Un huruit fantomatic, de joasă frecven­ţă, se auzi cu putere prin apă în momentul în care blocul scufundat ajunse aproape de suprafaţă.