Conspiratia

— Încalcă legea, insistă Gabrielle. "Nu-i aşa?"

— Sau aşa a vrut Marjorie Tench să te facă să crezi. Candidaţii accep­tă mereu donaţii în spatele uşilor închise din partea marilor corporaţii. Poate că nu e elegant, dar nu este neapărat şi ilegal. Pe fapt, cele mai mul­te aspecte legale au de-a face nu cu provenienţa banilor, ci cu modul în care candidaţii aleg să cheltuiască aceşti bani.

Gabrielle ezită, simţindu-se destul de nesigură.

— Gabs, Casa Albă te-a jucat cum a vrut în după-amiaza asta. A în­cercat să te întoarcă împotriva candidatului susţinut de tine, iar până în acest moment tu le-ai făcut jocul. Dacă aş avea nevoie de cineva de încre­dere, cred că aş rămâne cu Sexton înainte de a sări în barca unei persoane precum Marjorie Tench.

În acea clipă, sună telefonul Yolandei. Femeia răspunse, dădu din cap şi îşi notă ceva.

— Interesant, rosti ea în cele din urmă. Vin chiar acum. Mulţumesc.

Îşi închise telefonul şi se întoarse spre Gabrielle cu sprâncenele arcu­ite:

— Gabs, se pare că ai scăpat. Exact aşa cum am prevăzut.

— Ce se întâmplă?

— Nu am informaţii exacte încă, dar îţi pot spune că evenimentul or­ganizat de preşedinte n-are nimic de-a face cu scandaluri sexuale sau cu finanţarea campaniilor.

Gabrielle simţi o rază de speranţă şi încercă din toată inima să-şi creadă prietena:

— De unde ştii?

— Cineva din interior tocmai mi-a dat de ştire că această conferinţă de presă are legătură cu NASA.

Gabrielle se ridică brusc:

— NASA?

Yolanda îi făcu cu ochiul:

— S-ar putea ca asta să fie noaptea ta norocoasă. Pun pariu că preşe­dintele Herney simte o presiune atât de mare din partea senatorului Sex­ton, încât a hotărât că nu are altă şansă decât să suspende finanţarea Staţiei Spaţiale. Asta ar explica această convocare a întregii prese mondi­ale.

"O conferinţă de presă prin care să se anunţe încetarea finanţării sta­ţiei spaţiale?" Nu ştia de ce, dar lui Gabrielle îi venea greu să creadă acest lucru.

Yolanda se ridică:

— Atacul lui Tench de după-amiază? Probabil că a fost doar un ultim efort disperat ca să se agaţe cu ceva de Sexton înainte ca preşedintele să iasă în public cu veştile proaste. Nimic nu ar fi fost mai bun decât un scandal sexual ca să se distragă atenţia de la un alt eşec prezidenţial. Oricum, Gabs, acum am de lucru! Sfatul meu — ia-ţi o ceaşcă de cafea, stai jos chiar aici, dă drumul la televizor şi urmăreşte povestea asta la fel ca noi toţi ceilalţi. Mai avem douăzeci de minute până începe spectacolul şi îţi repet că preşedintele nu are cum să se lanseze în speculaţii în seara asta. Îl urmăreşte întreaga omenire. Orice are de zis este foarte important.

Îi făcu din nou cu ochiul:

— Şi-acum dă-mi dosarul acela!

— Ce?

Yolanda îi întinse mâna cu fermitate:

— Pozele astea rămân încuiate în biroul meu până ce povestea asta va lua sfârşit. Vreau să fiu sigură că nu vei face vreo tâmpenie.

Ezitând, Gabrielle îi dădu dosarul.

Yolanda încuie fotografiile într-un sertar al biroului şi ascunse cheile.

— O să-mi mulţumeşti, Gabs! Ţi-o jur.

Când trecu pe lângă ea, o mângâie pe creştet pe Gabrielle:

— Fă-te comodă. Cred că urmează veştile bune.

Gabrielle râmase singură în biroul de sticlă şi încercă să se lase con­vinsă de atitudinea pozitivă a Yolandei. Cu toate astea, nu se putea gândi decât la rânjetul de satisfacţie de pe chipul lui Marjorie Tench din acea după-amiază. Gabrielle habar n-avea ce urma să declare preşedintele S.U.A. lumii întregi, dar, cu siguranţă, veştile nu aveau să fie deloc bune pentru senatorul Sexton.

65
Rachel Sexton se simţea de parcă era arsă de vie.

"Plouă cu foc!"

Încercă să îşi deschidă ochii, dar nu reuşi să zărească decât nişte for­me nedesluşite, în ceaţă, şi nişte lumini orbitoare. Ploua de jur împrejurul ei. O ploaie fierbinte care o opărea. Îi ardea pielea goală. Stătea întinsă pe o parte, simţind cărămizile fierbinţi sub trup. Se încovrigă mai tare, în po­ziţia de fetus, încercând să se ferească de lichidul fierbinte care cădea de sus. Mirosea a chimicale. Poate a clor. Încercă să se târască de acolo, însă nu putu. Mâini puternice îi apăsau pe umeri, ţintuind-o de podea.

"Daţi-mi drumul! Ard toată!"

Se luptă din instinct ca să scape, în zadar, căci aceleaşi mâini puter­nice o strângeau tot mai tare.

— Stai acolo! rosti vocea unui bărbat.

Accentul era american, de profesionist.

— Se va termina în curând!

"Ce se va termina? se întrebă Rachel. Durerea?" Încercă să îşi concen­treze vederea. Luminile din locul ăsta erau extrem de puternice. Sesiză că încăperea era mică. Înghesuită. Totul i se părea cu susul în jos.

— Ard!

Urletul lui Rachel abia dacă se auzi ca o şoaptă.

— N-aveţi nimic, zise vocea. Apa e călduţă. Aveţi încredere în mine.

Rachel îşi dădu seama că era practic dezbrăcată. Avea pe ea doar lenjeria îmbibată cu apă. Nu îi era ruşine; mintea îi era prea ocupată cu alte întrebări.

Amintirile reveniră ca un şuvoi tumultos. Gheţarul. Radarul Atacul. "Cine? Unde sunt?" Încercă să pună lucrurile cap la cap însă îşi simţea creierul adormit, de parcă ar fi fost împiedicat de ceva să gândească. Din toată confuzia reieşi o singură idee limpede: "Michael şi Corky... unde sunt?"

Încercă din nou să-şi concentreze privirea, dar nu zări decât bărbaţii de deasupra ei. Toţi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de costum albastru ca de scafandru. Voi să vorbească, dar gura nu era capabilă să scoată nici măcar o singură silabă. Senzaţia de arsură din piele lăsa acum loc unor valuri bruşte şi profunde de durere, care îi atacau muşchii precum nişte unde seismice.

— Nu vă mai opuneţi, rosti bărbatul de deasupra. Sângele trebuie să vă revină în muşchi!

Rostea cuvintele de parcă ar fi fost un doctor.

— Încercaţi să mişcaţi membrele cât de mult puteţi.

Rachel simţea durerea ca şi cum fiecare muşchi îi era lovit de un cio­can. Rămase întinsă pe podea, abia respirând.

— Mişcaţi-vă braţele şi picioarele! insistă bărbatul, chiar dacă vă doa­re cumplit.

Rachel încercă să se conformeze. Fiecare mişcare părea un cuţit înfipt în articulaţii. Jeturile de apă se înfierbântară iarăşi. Revenea opăreala. Du­rerea era tot mai accentuată. La un moment dat, crezu că nu va mai rezis­ta nici o secundă. În aceeaşi clipă, cineva îi făcu o injecţie. Durerea se do­moli cu repeziciune. Vibraţiile slăbiră din intensitate. Rachel simţi că res­piră din nou.

O nouă senzaţie îi invada trupul. O serie bizară de ace şi de ciupituri. Le simţea în tot corpul şi o înţepau, din ce în ce mai ascuţit. Milioane de puncte minuscule cât vârful de ac, care se intensificau ori de câte ori se mişca încercă să rămână nemişcată, dar jeturile de apă continuau să o lo­vească. Bărbatul de deasupra îi ţinea braţele şi i le mişca.

"Doamne, ce mă doare!" Rachel era prea slăbită ca să se împotriveas­că. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere şi de epuizare. Îşi închise ochii strâns, făcând să dispară lumea exterioară.

Într-un târziu, acele şi pişcăturile dispărură. Ploaia de deasupra încetă. Când îşi deschise ochii, vederea îi era mai limpede.

Atunci îi văzu.

Corky şi Tolland zăceau în apropiere, tremurând pe jumătate dezbră­caţi şi muraţi bine. După expresiile de disperare de pe feţele lor, Rachel îşi dădu seama că trecuseră prin aceleaşi chinuri. Ochii căprui ai lui Michael Tolland erau sticloşi şi injectaţi de sânge. Când o zări pe Rachel, reuşi să îi schiţeze un zâmbet, cu buzele-i vinete tremurând.

Rachel încercă să se ridice în capul oaselor ca să îşi dea seama unde este. Toţi trei zăceau tremurând ca piftiile într-un amestec de nedescris de membre pe jumătate goale pe podeaua unei camere minuscule de duş.

66
O ridicară nişte braţe puternice.

Rachel simţi cum forţe străine îi usucă trupul şi o înfăşoară în pături. Era aşezată pe un soi de targă medicală şi masată zdravăn pe braţe, pi­cioare şi tălpi. O altă injecţie în braţ.

— Adrenalină, îi spuse cineva.

Simţi medicamentul care-i curgea prin vene ca o forţă vitală care îi înviora muşchii. Deşi un bulgăre de gheaţă continua să-i zacă în vintre, sângele începea să se întoarcă încet în membre.

"Înapoi din morţi."

Încercă să se concentreze. Corky şi Tolland zăceau alături, tremurând înfăşuraţi în pături, în vreme ce bărbaţii le masau corpurile şi le făceau in­jecţii. Fără îndoială că acest ansamblu de personaje masculine le salvaseră vieţile. Mulţi dintre oamenii din jur erau uzi leoarcă, de parcă săriseră drept în apele oceanului ca să ajute victimele. Rachel habar n-avea cine erau şi cum ajunseseră la ea şi la ceilalţi la timp. Acum, nu mai conta. "Trăim."

— Unde... suntem? reuşi Rachel să îngaime, simplul act al vorbirii producându-i o cumplită durere de cap.

Bărbatul care o masa îi răspunse:

— Sunteţi pe puntea medicală a unui vas clasa Los Angeles...

— Atenţiune! strigă cineva.

Rachel sesiză o mişcare bruscă de jur împrejurul ei. Încercă să se ri­dice în capul oaselor. O ajută unul dintre oamenii în albastru, sprijinind-o şi trăgând păturile pe lângă ea. Rachel se frecă la ochi şi văzu o siluetă care intră în încăpere.

Nou-venitul era un bărbat afro-american puternic. Chipeş şi autori­tar. Purta o uniformă kaki.

— Pe loc repaus! le ordonă el, îndreptându-se către Rachel.

Se opri în dreptul ei şi o privi cu ochii lui negri şi pătrunzători:

— Harold Brown, se recomandă el, cu o voce gravă şi obişnuită să comande. Sunt căpitanul U.S.S. Charlotte. Şi dumneavoastră sunteţi?

"U.S.S. Charlotte", reluă în gând Rachel. Numele îi era cunoscut de undeva.

— Sexton..., îi răspunse ea. Sunt Rachel Sexton.

Omul păru nedumerit. Se apropie mai mult şi o privi cu mai multă atenţie.

— Să fiu al naibii. Aşadar, dumneata eşti!

Rachel păru tulburată. "Mă cunoaşte de undeva?" Era convinsă că nu-l recunoaşte, deşi atunci când privirea îi coborî de pe chip la eticheta de pe piept zări emblema familiară a unui vultur care strângea o ancoră în gheare, înconjurată de cuvintele U.S. NAVY.

Acum îşi aminti de ce numele Charlotte i se păruse cunoscut.

— Bine aţi venit la bord, domnişoară Sexton, rosti căpitanul. Aţi sin­tetizat mai multe rapoarte de recunoaştere transmise de aceasta navă. Ştiu cine sunteţi!

— Dar ce căutaţi în apele astea? murmură ea.

Chipul lui se înăspri într-o oarecare măsură:

— Ca să fiu sincer, domnişoară Sexton, voiam să vă întreb acelaşi lucru.

Tolland se ridică încet în capul oaselor şi încercă să vorbească. Rachel îi făcu semn să tacă printr-un gest ferm din cap. "Nu aici. Nu acum." N-a­vea nici un dubiu că primul lucru despre care Tolland şi Corky ar fi vrut să vorbească era legat de meteorit şi de atac, dar acestea nu erau subiecte pe care să le discute de faţă cu un echipaj de submarin. In universul servici­ilor secrete, indiferent de situaţia de criză care se ivea, SECURITATEA ră­mânea esenţială; situaţia meteoritului trebuia să rămână extrem de confi­denţială.

— Trebuie să vorbesc cu directorul NRO, William Pickering, îi spuse ea căpitanului. Între patru ochi şi imediat!

Căpitanul se încruntă, neobişnuit să primească ordine chiar pe pro­priul vas.

— Deţin informaţii secrete pe care trebuie să le transmit.

Căpitanul o studie câteva clipe:

— Mai întâi să vă revină la normal temperatura corpului, apoi vă fac legătura cu directorul NRO.

— Este urgent, domnule. Eu...

Se opri repede. Privirea tocmai îi căzuse pe un ceas de pe peretele de deasupra cabinetului cu medicamente:

19.51.

Rachel clipi des:

— Ceasul ăla... merge bine?

— Sunteţi pe o navă a Marinei, domnişoară. Ceasurile noastre merg întotdeauna brici.

— Şi arată ora după... meridianul estic?

— Şapte şi cincizeci şi unu de minute, timp estic standard. Suntem lângă Norfolk.

"Doamne! se gândea, uluită. E doar 7.51 P.M.?" Avea impresia că tre­cuseră ore bune de când leşinase. Nici măcar nu trecuse de ora opt? "Pre­şedintele n-a ieşit încă în public cu ştirea despre meteorit! încă am timp să-l opresc!" Se dădu imediat jos din pat, cu pătura înfăşurată pe lângă corp. Simţea cum îi tremurau picioarele.

— Trebuie să vorbesc imediat cu preşedintele.

Căpitanul păru nedumerit:

— Preşedintele cui?

— Al Statelor Unite!

— Credeam că îl vreţi pe William Pickering.

— N-am timp. Am nevoie de preşedinte.

Căpitanul rămase pe loc, blocându-i drumul postându-se chiar în faţa ei.

— Am înţeles că preşedintele este pe cale să susţină în direct o confe­rinţă de presă foarte importantă. Mă îndoiesc că va răspunde acum la ape­luri telefonice personale.

Rachel se ridică cât putu de mult pe picioarele nesigure şi îl ţintui pe căpitan cu privirea:

— Domnule, nu dispuneţi de nivelul de acces necesar pentru a vă ex­plica situaţia, dar preşedintele este pe cale să comită o greşeală groaznică. Deţin informaţii de care el are nevoie disperată. Acum. Va trebui să aveţi încredere în mine.

Căpitanul se holbă la ea, apoi se uită din nou la ceas:

— Nouă minute? Nu vă pot obţine o legătură securizata cu Casa Albă atât de repede. Tot ce vă pot oferi este un radiofon. Nesecurizat. Şi va tre­bui să ajungem la adâncime de antenă, ceea ce va lua câteva...

— Treceţi la treabă! Acum!

67
Centrala telefonică a Casei Albe era situată la nivelul inferior al aripii de est. La datorie se găseau, în permanenţă, trei centraliste. Pe moment, doar două dintre ele stăteau la comanda butoanelor. Cea de-a treia alerga cât putea către Sala de briefing. Ducea în mână un telefon fără fir. Încer­case să facă legătura cu Biroul Oval, dar preşedintele plecase deja către conferinţa de presă. Atunci încercase să îi sune pe adjuncţii lui pe celula­re, numai că toate celularele din jurul Sălii de briefing se închideau înain­tea transmisiunilor televizate, pentru a nu întrerupe transmisia în direct.

A ajunge cu un telefon fără fir direct la preşedinte într-un astfel de moment însemna o posibilitate cel mult discutabilă, şi totuşi, când ofiţerul NRO de legătură cu Casa Albă sunase pretinzând că deţine informaţii ur­gente pe care preşedintele trebuia să le afle înainte de a intra în direct, centralista îşi dăduse seama că trebuie să o ia la fugă. Întrebarea era a­cum dacă va ajunge la destinaţie la timp.

Aflată într-o cabină medicală mică la bordul U.S.S. Charlotte, Rachel Sexton stătea cu receptorul lipit de ureche şi aştepta să discute cu preşe­dintele. Tolland şi Corky se aflau în apropiere, părând încă puternic afec­taţi. Obrazul lui Corky fusese cusut cu cinci copci şi prezenta încă o vână­taie urâtă. Toţi trei fuseseră ajutaţi să se îmbrace în lenjerie cu protecţie termică, costume grele de pilot de aviaţie marină, ciorapi de lână şi bo­canci. Cu o ceaşcă de cafea călduţă în mână, Rachel începea să se simtă din nou aproape ca o fiinţă umană.

— De ce durează atât? vru Tolland să ştie. Mai sunt doar patru minu­te până la ora opt!

Rachel nu-i putea răspunde. Ajunsese la una dintre centralistele Ca-sei Albe, îi explicase cine era şi că era o urgenţă. Centralista păruse că o înţelege, o pusese pe linie în aşteptare şi acum făcea, probabil, toate de­mersurile necesare pentru a o pune pe Rachel în legătură cu preşedintele.

"Patru minute, gândi Rachel. Grăbeşte-te!"

Închizându-şi ochii, Rachel încercă să-şi adune gândurile. Fusese o zi a naibii de lungă. "Sunt pe un submarin nuclear", rosti ea în gând, ştiind că avusese noroc. Aşa cum afirmase căpitanul, Charlotte se găsise într-o misiune de patrulare de rutină în Marea Bering cu două zile în urmă şi de­tectase unele zgomote subacvatice anormale dinspre gheţarul Milne — fo­raje, zgomote de avion, o mulţime de mesaje radio criptate. Submarinul fu­sese redirecţionat, cu misiunea de a asculta în tăcere. Cu o oră şi ceva înainte auziseră o explozie pe gheţar şi se duseseră să verifice. Aşa auzise­ră chemarea de ajutor a lui Rachel.

— Trei minute!

Tolland părea tot mai nerăbdător şi se uita mereu la ceas.

Rachel era nervoasă! De ce dura atât? De ce nu preluase preşedintele apelul? Dacă Zach Herney se prezenta în faţa publicului cu datele pe care le avea...

Rachel îşi alungă acest gând din minte şi scutură receptorul. "Ridică-l odată!"

Gonind spre intrarea în Sala de briefing, centralista se lovi de adevă­rată adunare a personalului Casei Albe. Toţi discutau emoţionaţi, făcând ultimele pregătiri. Îl văzu pe preşedinte la douăzeci de metri distanţă, aş­teptând la intrare. Machiorii îşi terminau ultimele retuşuri.

— Faceţi loc! rosti centralista, încercând să străbată mulţime. Apel pentru preşedinte! Faceţi loc!

— În direct în două minute! strigă un regizor de platou.

Strângând telefonul la piept, centralista se apropie de preşedinte.

— Apel pentru preşedinte! icni ea. Faceţi loc!

O siluetă masivă îi blocă accesul: Marjorie Tench. Consilierul princi­pal al preşedintelui o privi dezaprobator pe femeie:

— Ce se întâmplă?

— Am o urgenţă!

Centralista abia mai respira:

— ... Un apel telefonic pentru preşedinte.

Tench părea că nu o crede:

— Acum nu se poate!

— E Rachel Sexton. Spune că e urgent!

Marjorie se strâmbă mai degrabă de surpriză decât de mânie. Tench se uită la telefon:

— Este o linie publică. Nu e securizată.

— Nu, doamnă. Dar la capătul celălalt linia este deschisă. Este un ra­diofon. Trebuie să vorbească imediat cu preşedintele.

— În direct, în nouăzeci de secunde!

Tench se uită la telefon şi întinse o mână ca de păianjen.

— Dă-mi receptorul!

Centralista ezită.

— Domnişoara Sexton vrea să vorbească doar cu preşedintele Herney. Mi-a spus să amân conferinţa de presă dacă e nevoie până vorbeşte cu el. Am asigurat-o...

Tench făcu un pas înspre femeie şi vorbi cu o voce ajunsă o şoaptă ameninţătoare:

— Hai să-ţi explic cum stă treaba. Tu nu primeşti ordine de la fata adversarului preşedintelui, ci de la mine. Te asigur că mai aproape de pre­şedinte nu vei ajunge până ce nu aflu ce naiba se întâmplă.

Centralista se uită spre preşedinte, care era acum înconjurat de teh­nicieni cu microfoane, stilişti şi mai mulţi membri ai personalului care treceau în revista cu el ultimele detalii ale discursului.

— Şaizeci de secunde! ţipă regizorul.

La bordul submarinului, Rachel Sexton se plimba nervoasă prin încă­perea strâmtă, când, în sfârşit, auzi un păcănit la celălalt capăt al liniei.

O voce răguşită i se adresă:

— Alo?

— Preşedintele Herney? izbucni Rachel.

— Marjorie Tench, o corectă vocea. Sunt principalul consilier al preşe­dintelui. Oricine ai fi, trebuie să te avertizez că telefoanele în glumă adre­sate Casei Albe violează...

"Pentru numele lui Dumnezeu!"

— Nu e o glumă! Aici e Rachel Sexton. Sunt ofiţerul de legătură cu NRO şi...

— Ştiu foarte bine cine este Rachel Sexton, cucoană! Mă îndoiesc că eşti dumneata aceea. Ai sunat la Casa Albă pe o linie nesecurizată, pre­tinzându-mi să întrerup o transmisie prezidenţială importantă. Ăsta cu greu poate fi numit un mod de operare corect pentru cineva care...

— Ascultă, se înfurie Rachel, ţi-am instruit întregul personal despre un meteorit cu câteva ore în urmă. Stăteai în primul rând. M-ai văzut pe un ecran de pe biroul preşedintelui! Mai ai vreo întrebare?

Tench tăcu o clipă:

— Ce înseamnă toate astea, domnişoară Sexton?

— Înseamnă că trebuie să-l opreşti pe preşedinte! Informaţiile lui des­pre meteorit sunt eronate! Tocmai am aflat că meteoritul a fost inserat pe sub gheţar! Nu ştiu de către cine şi nu ştiu de ce! Dar lucrurile nu sunt ce­ea ce par! Preşedintele va face un anunţ complet eronat, şi eu vă sfătuiesc din toată inima...

— Ia stai o clipă!

Tench îşi coborî vocea:

— Îţi dai seama ce spui?

— Da! Cred că directorul administrativ al NASA a regizat un soi de fraudă la scară mare, iar preşedintele Herney va fi prins în cursă. Trebuie măcar să amâni totul cu zece minute, ca să-i pot explica ce se întâmplă aici. Cineva a încercat să mă ucidă, pentru numele lui Dumnezeu!

Vocea lui Tench deveni de gheaţă:

— Domnişoară Sexton, am să-ţi dau un avertisment. Dacă te-ai răz­gândit în privinţa rolului tău în ajutorul dat Casei Albe în această campa­nie, ar fi trebuit să meditezi mai bine cu mult înainte de a certifica datele despre meteorit pentru preşedinte.

— Cee???

"Oare măcar mă ascultă?"

— Sunt revoltată de atitudinea dumitale. Folosirea unei linii nesecu­rizate este o cascadorie ieftină. Sugerezi că datele despre meteorit au fost trucate? Ce fel de ofiţer de informaţii foloseşte un radiofon pentru a apela Casa Albă şi a discuta despre informaţii secrete? E clar că dumneata speri ca acest mesaj să fie interceptat de cineva.

— Norah Mangor a plătit cu viaţa pentru asta! Doctorul Ming este şi el mort. Trebuie să-l avertizezi...

— Opreşte-te acum! Nu vreau să ştiu care ţi-e jocul, dar îţi reamintesc — şi oricui se întâmplă să intercepteze acest apel — că suntem în posesia unor depoziţii înregistrate pe bandă video ale unor oameni de ştiinţă de vârf ai NASA, ale câtorva oameni de ştiinţă civili de renume şi a dumitale înseţi, domnişoară Sexton, toate certificând că datele despre meteorit sunt corecte. Nu pot decât să-mi imaginez de ce îţi schimbi acum depoziţia. Ori­care ar fi motivul, consideră-te eliberată din slujba de la Casa Albă chiar din această clipă, iar dacă vei încerca să mânjeşti această descoperire cu alte acuzaţii de fraudă, te asigur că NASA şi Casa Albă te vor da în jude­cată pentru defăimare atât de repede, încât nici măcar nu vei apuca să-ţi faci bagajul înainte de a intra la închisoare.

Rachel deschise gura, dar nu reuşi să scoată o vorbă:

— Zach Herney a fost generos cu tine, izbucni Tench. Ca să fiu cins­tită, chestia asta miroase a cascadorie publicitară ieftină de tip Sexton. Las-o moartă chiar acum, sau te dăm în judecată! Ţi-o jur!

Legătura telefonică se întrerupse.

Rachel continua să stea cu gura căscată atunci când căpitanul bătu în uşă.

— Domnişoară Sexton? rosti el, băgându-şi capul pe uşă. Recepţio­năm un semnal slab de la Radioul Naţional Canadian. Preşedintele Zach Herney tocmai şi-a început conferinţa de presă.

68
Stând pe podium în Sala de briefing a Casei Albe, Zach Herney simţea toată căldura care venea de la reflectoare şi ştia că întreaga lume îl urmă­rea. Scurta informare emisă de Biroul de Presă al Casei Albe declanşase o adevărată agitaţie în universul mass-media. Cei care nu auziseră de acea informare la televiziune, radio sau la buletinele de ştiri online fuseseră ine­vitabil puşi la curent de vecini, colegi de serviciu sau familii. Până la ora opt, toată lumea care nu locuia în vreo peşteră izolată făcuse speculaţii în privinţa mesajului prezidenţial. În baruri şi în camere de zi de pe întreaga planetă, milioane de oameni stăteau aplecaţi asupra televizoarelor aştep­tând cu nerăbdare.

În astfel de momente, când se afla faţă în faţă cu întreaga lume, Zach Herney simţea greutatea poziţiei sale. Oricine afirma că puterea nu crea dependenţă nu o experimentase niciodată cu adevărat. Când îşi începu discursul, Herney sesiză însă că lipsea ceva. Nu era genul de om care să aibă trac, aşa că unda de îngrijorare resimţită acum în suflet îl uluia.

"De vină este audienţa covârşitoare", căută el să se liniştească. Şi to­tuşi era vorba de altceva. Instinctul. Ceva ce zărise.

Un lucru extrem de nesemnificativ, şi totuşi...

Îşi propuse să uite. Nu era nimic. Şi totuşi nu dispărea.

"Tench."

Cu câteva clipe în urmă, în vreme ce Herney se pregătea să urce la pupitru, o zărise pe Marjorie Tench în holul galben, vorbind la telefon fără fir. Lucrul era ciudat în sine, dar ciudăţenia era accentuată de faptul că stătea lângă ea centralista Casei Albe, cu un chip alb de îngrijorare. Her­ney nu auzea ce discuta Tench, dar putea vedea că subiectul era tensio­nat. Tench discuta cu o vehemenţă şi cu o mânie pe care preşedintele ra­reori le remarcase — chiar şi din partea ei. Se opri o clipă şi îi căută între­bător privirea.