Conspiratia

Delta One se simţi pe moment dezorientat, incapabil să priceapă cum de se întâmplase aşa ceva. Greşelile echipei Delta Force de gheţarul Milne fuseseră un eveniment rar, dar oarecum explicabil. Ceea ce se petrecuse pe Goya depăşea orice imaginaţie.

În condiţii normale, umilirea de care a avut parte Delta One ar fi fost extrem de greu de înghiţit. În noaptea asta însă, ruşinea era amplificată de prezenţa altei persoane în elicopter, o persoană care în mod obişnuit nu avea ce sa caute acolo.

"Controlorul."

După misiunea îndeplinită de echipa Delta Force la FDR Memorial, controlorul îi ceruse lui Delta One să zboare către un parc public pustiu, nu departe de Casa Albă. La ordinul controlorului, Delta One aterizase pe o pajişte, între nişte copaci, moment în care controlorul, care îşi parcase maşina în apropiere, apăruse din întuneric şi urcase la bordul elicopte­rului Kiowa. În câteva secunde, porniseră din nou la drum.

Deşi se întâmpla rar ca un controlor să se implice personal în misi­uni, Delta One nu se putea plânge. Dezamăgit de modul în care echipa Delta Force gestionase operaţiunile de pe gheţarul Milne şi temându-se că tot mai mulţi aveau să intre la bănuieli şi să înceapă să investigheze situ­aţia, controlorul îl informase pe Delta One că va supraveghea chiar el faza finală a operaţiunii.

Acum controlorul manevra armamentul de pe elicopter şi era martorul unui eşec cum Delta One nu mai înregistrase niciodată, până atunci.

"Povestea asta trebuie să se termine! Acum!"

Controlorul privi puntea navei de la bordul elicopterului şi se întrebă cum se putuseră întâmpla toate grozăviile pe care le vedea. Nimic nu func­ţionase ca lumea — bănuielile legate de meteorit, eşecul asasinatelor de pe gheţarul Milne, nevoia unei alte crime de rang înalt la FDR Memorial.

— Iertaţi-mă, îngăimă Delta One uluit, cu un ton de dispreţ, în vreme ce privea tragedia de pe navă. Nu-mi pot imagina...

"Nici eu",îşi spuse controlorul.Era clar că prada lor fusese subestimată.

Se uită la Rachel Sexton, care privea geamul reflectorizant al elicopte­rului, ţinând staţia radio criptată la buze. Când auzi vocea ei ca de robot cum inundă interiorul aparatului de zbor, controlorul se aşteptă ca ea să ceară retragerea aeronavei sau oprirea sistemului de bruiaj, astfel încât Tolland să poată cere ajutor. Însă cuvintele femeii avură un efect mult mai înfricoşător:

— Aţi ajuns prea târziu. Nu mai suntem singurii care ştim adevărul.

Ecoul cuvintelor răsunară pentru câteva clipe în carlingă. Deşi părea imposibilă, o asemenea eventualitate, în caz că era reală, îl punea pe con­trolor pe gânduri. Succesul întregului proiect depindea de eliminarea tutu­ror celor care ştiau adevărul. Operaţiunea trebuia îndeplinită cu orice preţ, indiferent cât de multe erau victimele care apăreau pe parcurs.

"Mai ştie cineva..."

Cunoscând faptul că Rachel Sexton era foarte atentă şi discretă când venea vorba de informaţii secrete, controlorului îi veni greu să creadă că ea ar fi putut împărtăşi astfel de informaţii cu terţe părţi externe.

Rachel se auzi din nou în staţia criptată:

— Retrageţi-vă şi vom cruţa viaţa oamenilor voştri! Apropiaţi-vă şi vor muri! Oricum, adevărul va ieşi la iveală. Limitaţi-vă pierderile! Plecaţi de aici!

— Mergi la cacealma, îi răspunse controlorul, ştiind că vocea pe care o auzea Rachel aparţinea unui robot androgin. N-ai spus nimic, nimănui.

— Eşti gata să rişti? riposta Rachel. N-am putut da de William Picker­ing mai devreme, aşa că m-am speriat şi mi-am luat unele măsuri de sigu­ranţă.

Controlorul se încruntă. Ceea ce spunea avea sens.

— Nu mă cred, rosti Rachel, uitându-se la Tolland.

Soldatul prins în cleştii submersibilului rânji:

— Ai arma descărcată, iar elicopterul o să vă arunce direct în iad. O să muriţi amândoi. Singura voastră speranţă e să ne daţi drumul.

"Pe naiba", îi răspunse Rachel, gândindu-se la următoarea mutare. Se uită la bărbatul legat fedeleş care zăcea chiar la picioarele ei. Părea că deli­rează din pricina pierderii uriaşe de sânge. Se ghemui lângă el şi îl privi drept în ochi:

— O să-ţi scot căluşul ca să poţi vorbi în staţie; convinge-i pe ăia să plece de aici. S-a înţeles?

Omul se grăbi să dea din cap.

Rachel îi scoase căluşul. Soldatul o scuipă pe Rachel drept în faţă cu un amestec de salivă şi sânge:

— Ticăloaso, sâsâi el, tuşind. O să privesc şi o să savurez moartea ta. O să te spintece ca pe o scroafă, iar eu am să mă bucur de fiecare clipă a agoniei tale.

Rachel se şterse. Simţi braţele lui Tolland îndepărtând-o de acolo, tră­gând-o înapoi, încercând s-o liniştească în vreme ce îi lua pistolul mitralie­ră din mână. Din atingerea lui, Rachel îşi dădu seama că în interiorul lui ceva tocmai plesnise. Tolland se duse la un panou de control aflat la doar câţiva metri depărtare, apucă o manetă şi îşi încrucişă privirea cu cea a omului care zăcea pe punte.

— Şocul numărul doi, îi zise el. Iar pe nava mea, ăsta este şi ultimul.

Cuprins de o furie devastatoare, Tolland se lăsă cu putere peste ma­netă. În puntea de sub Triton se căscă o trapă uriaşă, ca podeaua culisan­tă a unei spânzurători. Soldatul legat scoase un scurt urlet de frică, după care dispăru prin gaură. Căzu zece metri, drept în apele oceanului. La ciocnirea cu apa ţâşniră picături rozalii. Rechinii îl atacaseră într-o fracţi­une de secundă.

Controlorul tresări de mânie. Se uită la ceea ce mai rămăsese din tru­pul lui Delta Three cum e tras de curenţii puternici. În partea pe care o lumina nava, apa devenise roz. Mai mulţi peşti se băteau pe ceva ce părea a fi un braţ.

"Isuse Hristoase."

Controlorul privi din nou spre puntea navei. Delta Two se zbătea în continuarea în cleştii submersibilului, atârnând acum deasupra trapei deschise în punte. Picioarele lui se agitau deasupra hăului. Tolland nu trebuia decât să deschidă cleştii şi Delta Two avea să fie următoarea cină a rechinilor.

— Bine, urlă controlorul în staţie. Staţi aşa! Staţi aşa!

Rachel stătea pe punte şi se uita în sus la Kiowa. Controlorul citi hotărârea din ochii ei, chiar şi de la înălţimea la care se afla. Rachel ridică staţia în dreptul gurii.

— Mai crezi că merg la plesneală? îl întrebă ea. Sună centrala princi­pală NRO. Cere cu Jim Samiljan. E la P&A, în schimbul de noapte. I-am povestit totul despre meteorit. Îţi va confirma.

"Îmi specifica un nume?" Treaba asta nu mirosea a bine. Rachel Sex­ton nu era o proastă, iar controlorul putea verifica un astfel de bluf în doar câteva secunde. Deşi nu cunoştea pe nimeni în NRO cu numele Jim Samil­jan, controlorul ştia că organizaţia avea un număr uriaş de salariaţi. Ra­chel putea spune adevărul. Înainte de a comanda ultimul asasinat, contro­lorul trebuia să se asigure că era vorba de un bluf — sau nu.

Delta One privi peste umăr:

— Vreţi să dezactivez umbrela de bruiaj ca să îl puteţi suna?

Controlorul se uită la Rachel şi la Tolland. Îi vedea pe amândoi foarte bine. Dacă oricare dintre ei ar fi făcut un gest de a scoate un telefon celu­lar sau o staţie radio, Delta One ar fi reacţionat imediat în mod decisiv. Riscul era minim.

— Opreşte umbrela, îi ordonă controlorul, scoţând un telefon celular. O să văd dacă Rachel minte. Apoi o să găsim o cale să-l salvăm pe Delta Two şi să punem capăt porcăriei ăsteia.

În Fairfax, operatoarea de la centrala principală NRO devenea din ce în ce mai nerăbdătoare.

— Aşa cum tocmai v-am explicat, nu văd nici un Jim Samiljan la Divizia Planificare şi Analiză.

Apelantul insistă:

— Aţi încercat ortografieri multiple? Aţi încercat la alte departamente?

Operatoarea verificase deja; o făcu din nou. După câteva secunde, re­veni la telefon:

— N-avem nici un angajat în agenţie cu numele Jim Samiljan. Oricum s-ar pronunţa şi scrie acest nume.

Apelantul păru mulţumit de rezultat:

— Deci sunteţi sigură că NRO nu are nici un angajat pe nume Jim Samil...

Pe linie se auziră brusc zgomote. Cineva ţipă. Apelantul înjură cu voce tare, apoi închise.

La bordul elicopterului, Delta One urla de furie în vreme ce încerca să reactiveze sistemul de bruiaj. Îşi dăduse seama prea târziu. În mulţimea de controale iluminate din cabina elicopterului, un mic indicator LED arăta că de pe Goya se transmitea un mesaj prin SATCOM. "Dar cum? Nimeni nu a părăsit puntea!" Înainte ca Delta One să reuşească activarea umbre­lei, conexiunea de pe navă se închise de la sine.

În hidrolab, dispozitivul de trimitere a faxurilor clipea satisfăcut.

"CARRIER FOUND... FAX SENT

(GĂSIT LINIE DE TRANSMITERE... MESAJ TRIMIS)"

121
"Ucide sau eşti ucis." Rachel descoperea o latură a ei pe care nu şi-o cunoştea. Fiinţa care lupta pentru supravieţuire — o necesitate imperioasă alimentată de frică.

— Ce conţinea acel fax? se interesă vocea din staţia criptată:

Rachel fu uşurată când află confirmarea trimiterii mesajului:

— Plecaţi de aici, le ceru ea, vorbind în staţie şi uitându-se urât la cei din elicopter. S-a terminat. Secretul vostru s-a aflat.

Rachel îi puse pe atacatori la curent cu toate informaţiile pe care le trimisese. O jumătate de duzină de pagini cu text şi ilustraţii. Dovezile irefutabile ale falsificării meteoritului.

— Dacă ne faceţi vreun rău, situaţia voastră se va agrava şi mai mult Se lăsă o tăcere încordată:

— Cui i-ai trimis faxul?

Rachel n-avea nici cea mai mică intenţie de a răspunde la o asemenea întrebare. Ea şi Tolland aveau nevoie de timp. Se poziţionaseră în apropie­rea deschizăturii din punte, în linie dreaptă cu Triton-ul, astfel încât pilo­tului din elicopter îi era imposibil să tragă fără a-i face rău soldatului prins în cleştii metalici.

— William Pickering, rosti vocea, părând ciudat de optimistă. Ai trimis faxul lui William Pickering.

"Greşit", îi răspunse Rachel în gând. Pickering ar fi fost prima opţiu­ne, însă fusese obligată să aleagă pe altcineva temându-se ca atacatorii să nu-l fi eliminat deja pe Pickering, o mutare a cărei îndrăzneală ar fi repre­zentat o mărturie înfricoşătoare a hotărârii inamicului ei. Într-un moment de disperare, Rachel trimisese faxul pe celălalt număr pe care îl ştia pe dinafară.

Faxul din biroul tatălui ei.

Acel număr se întipărise în mod dureros în memoria ei după moartea maică-sii, când taică-său hotărâse să dispună de averea familiei după bu­nul lui plac fără a se mai consulta cu Rachel. Fata nu-şi imaginase nicio­dată că avea să apeleze la el în caz de nevoie, însă în noaptea asta omul poseda două calităţi vitale — avea toate motivele politice corecte pentru a da drumul datelor legate de meteorit fără nici o ezitare şi dispunea de su­ficientă prestanţă pentru a suna la Casa Albă şi a strânge administraţia de ouă suficient de tare ca aceasta să dea ordinul de retragere a echipei de asasini.

Cu toate că era foarte probabil ca senatorul să nu fie la birou la o astfel de oră, Rachel ştia că biroul lui era mai sigur ca un seif de bancă. Chiar dacă atacatorii aflau unde trimisese ea faxul, erau prea puţine şanse ca ei să treacă de securitatea extrem de rigidă din clădirea Senatului şi să intre prin efracţie în biroul unui senator fără ca nimeni să nu sesizeze.

— Oriunde ai trimis acel fax, zise vocea de deasupra, destinatarul a intrat într-un mare pericol.

Rachel ştia că trebuie să-şi păstreze poziţia de forţă, indiferent de fri­ca pe care o simţea. Făcu un semn înspre soldatul prins în cleştii Triton-ului. Picioarele îi atârnau deasupra abisului, lăsând picături de sânge să cadă de la o înălţime de zece metri direct în apele oceanului.

— Singura persoană de aici care este în pericol e agentul vostru, ame­ninţă ea în staţie. S-a terminat! Renunţaţi. Datele au fost transmise! Aţi pierdut! Părăsiţi zona sau omul ăsta moare!

Vocea de sus ripostă:

— Domnişoară Sexton, nu înţelegeţi importanţa...

— Să înţeleg? explodă Rachel. Înţeleg că aţi ucis oameni nevinovaţi! Înţeleg că aţi minţit în legătură cu meteoritul! Şi mai înţeleg că nu o să scăpaţi aşa uşor! S-a terminat, chiar dacă ne omorâţi pe toţi!

Urmă o lungă tăcere. Într-un târziu, vocea rosti:

— Vin jos.

Rachel simţi cum îi înţepenesc muşchii. "Vine jos?"

— Sunt neînarmat, mai zise vocea. Nu acţiona în pripă. Noi doi tre­buie să discutam între patru ochi.

Înainte ca Rachel să poată reacţiona, elicopterul se lăsă pe puntea navei. Uşa pentru pasageri din fuzelaj se deschise, lăsând să iasă o siluetă dinăuntru. Era un bărbat îmbrăcat cu haină neagră şi cravată. Pentru o clipă, Rachel nu mai ştiu ce să creadă.

Se holba la William Pickering.

Directorul NRO stătea pe punte şi o privea pe Rachel cu regret. Nu şi ar fi imaginat niciodată că acea zi se va sfârşi într-un asemenea mod. În timp ce se îndrepta spre ea, îi zări emoţiile din ochi îngemănându-se în­tr un joc al luminilor care putea deveni extrem de periculos.

Şoc, trădare, confuzie, furie.

"Toate sunt de înţeles, gândi el. Sunt atât de multe pe care nu le în­ţelege."

Pentru o clipă, Pickering îşi aminti de fiica lui, Diana, şi se întrebă ce simţise ea înainte de a muri. Diana şi Rachel erau victime ale aceluiaşi război, un război pe care Pickering jurase să-l poarte până la moarte. Une­ori pierderile puteau fi foarte dureroase.

— Rachel, zise Pickering. Încă mai putem rezolva această criză. Sunt multe pe care trebuie să ţi le explic.

Rachel Sexton mai avea puţin şi vomita. Tolland era cel care ţinea acum pistolul mitralieră, aţintindu-l spre pieptul lui Pickering. Şi el părea uluit.

— Stai pe loc! strigă Tolland.

Pickering se opri la o distanţă de cinci metri, focalizându-şi privirea asupra lui Rachel.

— Tatăl tău ia mită, Rachel! Bani negri de la companii aerospaţiale private. Vrea să închidă NASA şi să deschidă spaţiul cosmic sectorului privat. Trebuia oprit, din raţiuni de securitate naţională.

Pe chipul lui Rachel nu se putea citi nimic. Pickering oftă:

— Cu toate greşelile ei, NASA trebuie să rămână o entitate guverna­mentală.

"Cu siguranţă că ea poate înţelege care sunt pericolele", îşi spuse Pickering. Privatizarea ar fi putut arunca cele mai strălucite minţi şi idei ale NASA în braţele sectorului privat. Nucleul acela de inteligenţă sclipi­toare s-ar fi dizolvat. Armata şi-ar fi pierdut accesul la tehnologie. Compa­niile aerospaţiale private, în lupta lor de a acumula capital, ar fi început să vândă idei şi patente NASA oricui ar fi licitat mai mult din lume!

Rachel răspunse cu voce sugrumată:

— Aţi falsificat meteoritul şi aţi ucis oameni nevinovaţi... În numele securităţii naţionale?

— Planul nu prevedea aşa ceva, răspunse Pickering. Trebuia salvată o importantă agenţie guvernamentală. Uciderea oamenilor nu era inclusă în strategie.

Pickering ştia prea bine că, asemenea multor propuneri ale Serviciilor Secrete, ideea meteoritului fals fusese un produs al fricii. Cu trei ani îna­inte, în efortul de a extinde reţeaua NRO de hidrofoane în ape mai adânci, acolo unde nu puteau fi atinse de sabotori inamici, Pickering întocmise un program care utiliza un material de construcţii recent inventat de NASA pentru a proiecta în secret un submarin uimitor de rezistent, capabil să ducă fiinţe umane în regiunile cele mai adânci ale oceanului — incluzând aici fundul Gropii Marianelor.

Construit dintr-un material ceramic revoluţionar, acest submarin de două persoane fusese proiectat pe baza schiţelor furate din computerul lui Graham Hawkes, un strălucit inginer californian care proiecta submersibi­le, al cărui vis de o viaţă fusese acela de a proiecta un submarin pentru a­pe extrem de adânci, pe care el îl botezase Deep Flight II. Hawkes întâmpi­nase probleme în găsirea unei linii de finanţare pentru a construi un pro­totip. Pickering, pe de altă parte, dispunea de un buget nelimitat.

Folosind noul submersibil secret, Pickering trimisese o echipă în misi­une pentru a fixa hidrofoane pe pereţii Gropii Marianelor, mai jos decât ar fi putut căuta orice inamic. În timpul forajelor însă, echipa dăduse peste nişte structuri geologice deosebite de ceea ce ştiinţa cunoscuse până în acel moment. Printre descoperiri se numărau condrule şi fosile ale unor specii necunoscute. Bineînţeles că, datorită caracterului secret al operaţiu­nii NRO, nici una dintre informaţiile obţinute nu putuse fi împărtăşită.

Mânaţi tot de frică, Pickering şi echipa lui discretă de consilieri ştiin­ţifici hotărâseră abia în ultima vreme să pună informaţiile excepţionale aflate din Groapa Marianelor în favoarea NASA.

Transformarea unei roci oceanice în meteorit se dovedise o sarcină extrem de simplă. Folosindu-se de un motor ECE cu noroi de hidrogen, echipa NRO înnegrise roca sub forma unei cruste de fuziune convingătoare ca aspect. Apoi, utilizând un alt submersibil, membrii echipei coborâseră sub gheţarul Milne şi inseraseră roca înnegrită în gheaţa de dedesubt. După reîngheţarea puţului de inserţie, roca părea că stătea în acel loc de peste trei sute de ani.

Din nefericire, aşa cum se întâmpla adesea în lumea operaţiunilor sub acoperire, cel mai grandios plan putea fi răsturnat de o mică scăpare. Cu o zi în urmă, măreaţa iluzie fusese spulberată de amărâtul de plancton bioluminiscent...

Din carlinga elicopterului, Delta One urmărea drama care se desfăşu­ra. Rachel şi Tolland păreau a deţine controlul total, deşi Delta One abia se abţinea să nu râdă gândindu-se cât de zadarnică putea fi o asemenea im­presie. Pistolul mitralieră din mâna lui Tolland era inutil; chiar de la dis­tanţa la care se afla, Delta One putea să vadă cocoşul armei dat pe spate, ceea ce însemna că magazia de cartuşe era goală.

Privindu-şi camaradul care se zbătea în ghearele metalice ale submer­sibilului, Delta One îşi dădu seama că trebuia să se grăbească. Cei de pe punte erau acum concentraţi asupra lui Pickering, astfel încât Delta One avea spaţiu de manevră. Lăsând motorul elicopterului să meargă la relanti, soldatul se strecură prin spatele fuzelajului şi, folosindu-se de elicopter ca acoperire, îşi croi nevăzut drum spre pasarela de acces din tribordul navei. Ţinând propria mitralieră în mâini, se îndreptă spre prova. Pickering îi dă­duse ordine clare înainte de aterizarea pe punte, iar Delta One n-avea de gând să rateze o asemenea sarcină simplă.

"În câteva minute, îşi spuse el, toată povestea asta se va încheia."

122
Deşi încă mai purta halatul de baie, Zach Herney se aşeză la biroul lui din Biroul Oval. Îl durea cumplit capul. Tocmai aflase ultima noutate din puzzle.

"Marjorie Tench e moartă."

Subalternii preşedintelui îi spuseseră că deţineau informaţii conform cărora Tench se dusese la FDR Memorial pentru o întâlnire cu William Pickering. Acum, că Pickering lipsea, toată lumea se temea că murise şi el.

Preşedintele şi Pickering purtaseră destule bătălii în ultima vreme. Cu mai multe luni în urmă, Herney aflase că directorul NRO se angajase în tot felul de activităţi ilegale, în numele preşedintelui, pentru a-i salva acestuia campania electorală.

Pickering obţinuse pe căi obscure diverse informaţii, de natură să dis­trugă campania lui Sexton — fotografii scandalos de obscene ale senatoru­lui cu Gabrielle Ashe, dosare financiare incriminatoare care dovedeau că Sexton lua mită de la companii aerospaţiale private. Pickering îi trimisese toate dovezile lui Marjorie Tench, sub rezerva anonimatului, presupunând că administraţia de la Casa Albă va folosi acele informaţii cu înţelepciune. Numai că, după ce văzuse datele, Herney îi interzisese lui Tench să le folo­sească. Scandalurile sexuale şi cele financiare reprezentau nişte cancere în Washington, aşa că adăugarea unora noi nu ar fi făcut decât să distrugă şi mai tare credibilitatea guvernului în ochii cetăţenilor.

"Cinismul ucide această ţară", îşi zisese mereu Herney.

Cu toate că ştia prea bine că îl poate distruge pe Sexton folosind scandalul, Herney socotise că preţul plătit avea să fie ruinarea demnităţii Senatului Statelor Unite, iar preşedintele nu putea accepta plata unui asemenea preţ.

"Fără campanii negative." Herney voia să-l bată pe Sexton în luptă dreaptă.

Înfuriat de refuzul Casei Albe de a folosi dovezile furnizate, Pickering încercase să provoace el însuşi scandalul, generând zvonul că Sexton se culcase cu Gabrielle Ashe. Din nefericire, Sexton îşi proclamase nevinovă­ţia cu o asemenea indignare şi atât de convingător, încât preşedintele fuse­se nevoit să-şi ceară el însuşi scuze pentru un asemenea zvon. În cele din urmă Pickering făcuse mai mult rău decât bine. Herney îl ameninţase pe Pickering că îl va elibera din funcţie dacă se va mai amesteca în campania lui electorală. Marea ironie în toată povestea asta consta în faptul că Pick­ering nici măcar nu îl plăcea pe preşedinte. Tentativele directorului NRO de a-l ajuta pe Herney erau cauzate de frica pentru soarta agenţiei spaţiale americane. Zach Herney era răul cel mai mic dintre cele două posibile.

"Şi acum cineva îl ucisese pe Pickering?"

Herney nu-şi putea imagina cine.

— Domnule preşedinte? îl întrerupse un angajat. Aşa cum aţi cerut, l am sunat pe Lawrence Ekstrom şi i-am spus despre Marjorie Tench.

— Mulţumesc.

— Ar vrea să discute cu dumneavoastră, domnule!

Herney continua să fie supărat pe directorul administrativ pentru că-l minţise în legătură cu PODS.

— Spune-i că o să discut cu el de dimineaţă.

— Domnul Ekstrom vrea să vorbească cu dumneavoastră chiar acum, domnule!

Angajatul părea tulburat:

— E foarte supărat.

"El e supărat?" Herney simţi că mai are puţin şi explodează.

Plecând să discute cu Ekstrom, preşedintele se întrebă dacă a mai ră­mas ceva rău pe lumea asta care să nu se fi întâmplat în acea noapte.

123
La bordul navei, Rachel simţea că mintea i se limpezea. Misterele în­cepeau să fie elucidate. Adevărul care începea să se contureze din ce în ce mai clar îi dădea un sentiment de goliciune şi de dezgust. Rachel se uita la străinul din faţa ei şi abia dacă îi auzea vocea.

— Trebuia să reconstruim imaginea NASA, spunea Pickering. Popula­ritatea şi fondurile aflate în vertiginoasă descreştere deveniseră periculoase pe mai multe planuri.

Pickering se opri, uitându-se ţintă la ea cu ochii lui cenuşii:

— Rachel, NASA căuta un triumf cu disperare! Cineva trebuia să ma­terializeze această dorinţă.

"Ceva trebuia făcut", îşi zise Pickering.

Meteoritul însemnase un ultim act disperat. Pickering şi alţii încerca­seră să salveze NASA prin susţinerea din răsputeri a ideii de încorporare a agenţiei spaţiale în comunitatea serviciilor secrete unde aceasta s-ar fi bu­curat de niveluri de finanţare şi de securitate mai bune, însă Casa Albă re­fuzase în permanenţă ideea, ca fiind un atac împotriva ştiinţei pure. "Idea­lism mărginit." Odată cu creşterea în popularitate a retoricii anti-NASA a senatorului Sexton, Pickering şi gaşca lui de factori de putere militari se treziseră că nu mai dispun de timp. Hotărâseră că trebuie să captiveze ima­ginaţia contribuabililor şi a Congresului cu ceva, ca unică modalitate de a mai salva imaginea NASA şi de a împiedica vânzarea agenţiei pe b­ucăţi. Dacă voia să supravieţuiască, agenţia avea nevoie disperată de o in­fuzie de grandoare — ceva care să le reamintească contribuabililor de zilele de glorie ale misiunilor Apollo. Iar dacă Zach Herney voia să-l învingă pe senatorul Sexton, atunci avea nevoie de un ajutor serios.

"Am încercat să-l ajut", îşi spuse Pickering, amintindu-şi de dovezile zdrobitoare pe care i le trimisese lui Marjorie Tench. Din păcate, Herney interzisese folosirea lor, astfel că lui Pickering nu îi rămăsese altă soluţie decât să treacă la măsuri drastice:

— Rachel, zise Pickering, informaţia pe care ai trimis-o pe fax de pe această navă este extrem de periculoasă. Trebuie să înţelegi asta. Dacă se află tărăşenia asta, Casa Albă şi NASA vor părea complici. Preşedintele şi NASA vor primi o lovitură năucitoare. Nici preşedintele şi nici NASA nu ştiu nimic, Rachel. Agenţia şi Casa Albă sunt nevinovate! Sunt ferm con­vinşi că meteoritul este autentic.