Conspiratia

Îşi dădu seama cât de mult zburaseră doar atunci când pilotul verifică poziţia avionului cu turnul de control al bazei aeriene Thule din nordul Groenlandei. "Am ajuns deasupra Cercului Arctic?" Revelaţia îi spori tea­ma. "Unde mă duc? Ce a descoperit NASA?" La scurt timp, masa de apă cenuşiu-albăstrie de dedesubt începu să fie presărată cu mii de puncte albe.

"Aisberguri."

Rachel mai văzuse un aisberg doar o singură dată în viaţa ei, cu şase ani în urmă,când mama ei o convinsese să plece împreună într-o croazi­eră prin Alaska. Rachel sugerase mai multe destinaţii de vacanţă aflate pe pământ, însă mama ei fusese deosebit de insistentă.

— Rachel, draga mea, zisese ea, două treimi din planeta asta sunt a­coperite de apă. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să înveţi să ţii a­ceastă problemă sub control.

Doamna Sexton fusese o fiică a New England-ului,hotărâtă să creas­că o fată puternică.

Acea croazieră fusese ultima călătorie pe care Rachel o făcuse împreu­nă cu mama ei.

"Katherine Wentworth Sexton." Rachel simţi cum junghiul singurătăţii o străpunge. Amintirile reveniră, dureroase, sfâşiind-o aşa cum avionul sfâşia aerul, stârnind afară urletele vântului. Ultima lor conversaţie fusese una telefonica. În dimineaţa Zilei Recunoştinţei.

— Îmi pare aşa de rău, mamă, îi spusese Rachel, telefonând acasă din aeroportul O'Hare, pe o vreme în care zăpada curgea în valuri din cer. Ştiu că familia noastră n-a petrecut niciodată Ziua Recunoştinţei separată. Se pare că astăzi va fi prima dată.

Mama ei păruse puternic afectată de acest lucru:

— Abia aşteptam să te văd.

— Şi eu, mamă. Gândeşte-te la mine cum mănânc ceva în aeroport, în vreme ce tu şi tata vă ospătaţi cu minunatul curcan.

Urmase o pauză pe fir.

— Rachel, n-aveam de gând să îţi spun decât atunci când ai fi ajuns aici, dar tatăl tău susţine că are prea mult de lucru ca să vină acasă în acest an. Spune că o să petreacă weekend-ul în apartamentul lui din D.C.

— Ce???

Surprinsă, Rachel se înfuriase imediat:

— E Ziua Recunoştinţei. Senatul nu e în sesiune! E la mai puţin de două ore distanţă de tine. Ar trebui să fie acolo!

— Ştiu. Spune că e epuizat şi că nu se simte în stare să conducă. A decis să îşi petreacă weekend-ul în pat împreună cu lucrările lui.

"Lucrări?" Rachel deveni brusc sceptică. Mai probabil era că senatorul Sexton să petreacă în pat cu altă femeie. Deşi comise cu discreţie, infideli­tăţile lui durau de ani de zile. Doamna Sexton nu era proastă, dar afacerile extraconjugale ale soţului ei fuseseră întotdeauna însoţite de alibiuri pu­ternice şi indignări ultragiate la simpla aluzie că el ar putea să îi fie necre­dincios. În cele din urmă, doamna Sexton nu văzuse altă soluţie decât să îşi înăbuşe durerea prefăcându-se că nu observă nimic. Deşi Rachel o în­demnase în repetate rânduri să divorţeze, Katherine Wentworth Sexton era o femeie de cuvânt.

— Până ce moartea ne va despărţi, îi spusese ea lui Rachel. Tatăl tău m-a binecuvântat cu tine, o fată minunată, şi pentru asta îi mulţumesc. Pentru celelalte acţiuni ale lui va trebui să răspundă cândva în faţa unei instanţe superioare mie.

În timp ce stătea în aeroport, Rachel simţi cum creşte furia în ea:

— Dar asta înseamnă că vei fi singură tocmai astăzi!

I se făcea rău de la stomac. Faptul că-şi părăsise familia într-o aseme­nea zi reprezenta o altă josnicie din partea senatorului.

— Ei bine..., rostise doamna Sexton cu voce dezamăgită, dar decisă, este clar că nu pot lăsa toată mâncarea asta să se strice. O să mă duc la mătuşa Ann. Ne-a invitat întotdeauna la ea pentru a sărbători împreună. O s-o sun chiar acum.

Rachel se simţise doar puţin absolvită de vină.

— Bine. O să ajung acasă cât de repede pot. Te iubesc, mamă!

— Zbor lin, draga mea!

În acea noapte, ceasul arăta zece şi jumătate când taxiul reuşise, în sfârşit, să cotească pe aleea lungă de acces către luxoasa reşedinţă a fami­liei Sexton. Rachel îşi dăduse imediat seama că se întâmplase ceva rău. Pe alee, se găseau trei maşini ale poliţiei şi câteva dubiţe ale unor echipe de ştiri. Toate luminile din casă erau aprinse. Rachel coborâse în fugă din ta­xi, cu inima bătându-i nebuneşte.

La uşă fusese întâmpinată de un poliţist care purta uniforma statului Virginia, cu o faţă mohorâtă. Nu fusese nevoie să scoată nici o vorbă. Ra­chel ştia. A avut loc un accident.

— Drumul douăzeci şi cinci era alunecos din pricina poleiului, infor­mase ofiţerul. Mama dumneavoastră a ieşit de pe şosea şi s-a izbit de nişte copaci. Îmi pare rău. A murit instantaneu în urma impactului.

Rachel înmărmurise. Întors acasă imediat ce aflase vestea, tatăl ei se găsea deja în living şi ţinea o conferinţă de presă ad-hoc, anunţând cu sto­icism lumii întregi că soţia lui decedase în urma unui accident de maşină, în vreme ce se întorcea de la o petrecere de Ziua Recunoştinţei împreună cu familia.

Fiica lui rămăsese ascunsă pe durata întregului eveniment, plângând pe înfundate.

— Tot ce mi-aş fi dorit, declarase tatăl ei presei, cu ochii înotând în la­crimi, ar fi fost să stau acasă doar de dragul ei în acest weekend. Nu s-ar fi întâmplat această tragedie.

"Ar fi trebuit să te gândeşti la asta de ani de zile" îi răspunse Rachel în tăcere, ura faţă de tatăl ei crescând cu fiecare secundă care trecea.

Din acel moment, Rachel se "despărţise" de tatăl ei, aşa cum doamna Sexton n-avusese puterea s-o facă niciodată. Senatorul nu păruse a acorda vreo atenţie faptului. Brusc, devenise foarte ocupat să cheltuiască averea strânsă de nevasta lui pentru a dobândi nominalizarea partidului său la candidatura pentru preşedinţie. Voturile aduse din simpatie pentru trage­dia pe care a trăit-o n-aveau cum să-i facă râu.

Ca o cruzime nemeritată, chiar şi la o distanţă de trei ani, senatorul continua să o facă pe Rachel să se simtă singură. Cursa lui pentru Casa Albă amânase pe o perioadă nedefinită visele ei de a cunoaşte un bărbat adevărat, cu care să îşi întemeieze o familie. Îi fusese mult mai uşor să se izoleze complet faţă de lume decât să aibă de-a face cu şirul nesfârşit de pretendenţi lacomi de putere din Washington, fiecare sperând să pună la­ba pe îndurerata şi potenţiala "primă fiică a Americii".

Lumina zilei începea să pălească. În Arctica era perioada sfârşitului de iarnă — vremea întunericului continuu. Rachel îşi dădu seama că se îndrepta spre ţinutul nopţii eterne.

Curând soarele dispăru în întregime, ascunzându-se vederii sub linia orizontului. Ei îşi continuară zborul spre nord. La orizont, se ivi o lună strălucitoare, pe trei sferturi plină, atârnând albă în aerul cristalin şi rece. Undeva jos, departe, valurile oceanului licăreau, în vreme ce aisbergurile păreau diamante cusute pe o pânză întunecată.

Într-un târziu, Rachel zări linia ceţoasă a pământului. Însă nu era ce aştepta ea. În faţa avionului, se ivea drept din ocean linia ameninţătoare a unui lanţ muntos acoperit de zăpadă.

— Munţi? se miră Rachel. Sunt munţi la nord de Groenlanda?

— Aşa se pare, zise pilotul, care părea la fel de surprins.

În vreme ce botul aeronavei se înclină în jos, Rachel se simţi ciudat, de parcă era lipsita de greutate. În tot zgomotul din jur auzea un sunet electronic repetat în carlingă. Pilotul părea să se fi cuplat pe un soi de fas­cicul direcţional şi acum îl urma.

Ajungând sub o mie de metri înălţime, Rachel se uită cu atenţie la te­renul luminat de lună de sub ei. La baza lanţului muntos se întindea o câmpie uriaşă,acoperită cu zăpadă.Platoul se întindea graţios pe o distan­ţă de vreo cincisprezece kilometri, până ce se termina brusc într-o creastă de gheaţă ce cădea vertical în ocean.

Abia atunci Rachel văzu. O privelişte cum nu este alta pe faţa pămân­tului. La început crezu că razele lunii îi joacă feste. Îşi miji ochii înspre câmpul de zăpadă, incapabilă să înţeleagă exact la ce anume se uita. Ima­ginea devenea tot mai clară, pe măsură ce avionul cobora.

"Ce e asta, pentru numele lui Dumnezeu?"

Platoul de sub ei era defrişat... ca şi cum cineva ar fi pictat pe zăpadă trei dungi imense de vopsea argintie. Panglicile sclipitoare curgeau paralel cu creasta. Iluzia optică fusese desluşită abia când avionul ajunse sub do­uă sute de metri înălţime. Cele trei panglici argintii erau nişte şanţuri a­dânci, fiecare având o lăţime de circa treizeci de metri. Şanţurile fuseseră umplute cu apă, care îngheţase şi formase canale largi şi argintii care se întindeau în paralel pe toată lungimea platoului. Zonele albe dintre ele nu erau altceva decât dâmburi albe de zăpadă.

În timp ce cobora spre platou, avionul începu să se zgâlţâie din cauza turbulenţelor intense. Rachel auzi trenul de aterizare coborând cu un buf­net greu, însă tot nu vedea nici o pistă de aterizare. În vreme ce pilotul se lupta să menţină aeronava sub control, ea se zgâi afară şi zări două şiruri de lumini intermitente care străpungeau gheaţa de dedesubt. Îngrozită, înţelese ceea ce avea pilotul de gând să facă.

— Aterizăm pe gheaţă? voi ea, uluită, să afle.

Pilotul nu îi răspunse. Se concentra să aterizeze contra vântului tur­bat. Rachel simţi cum stomacul i se face ghem în timp ce avionul înceti­nea, coborând drept spre canalul de gheaţă. Ridicăturile de zăpadă se înălţau de o parte şi de alta a avionului, determinând-o pe Rachel să îşi ţină răsuflarea. Orice calcul greşit al aterizării ar fi însemnat moarte sigu­ră. Avionul coborî şi mai mult între dâmburi, astfel încât turbulenţele dispărură brusc. Astfel adăpostit de vânt, avionul atinse gheaţa lin şi fără probleme.

Motoarele Tomcat-ului gemură, încetinind aeronava. Rachel respiră uşurată. Supersonicul opri la o sută de metri mai încolo, în dreptul unei linii roşii vopsite drept pe panglica de gheaţă.

În dreapta nu se vedea decât un perete de zăpadă în lumina lunii — marginea unui dâmb. La stânga priveliştea era identică. Ceva, ceva se pu­tea zări doar înainte, prin botul avionului... o întindere nesfârşită de ghea­ţă. Rachel avea sentimentul că tocmai aterizase pe o planetă moartă. Din­colo de liniile trasate geometric pe gheaţă, nu exista nici o urmă de viaţă.

De-abia atunci Rachel auzi. Undeva, în depărtare, se desluşea un zgomot de motor. Un zgomot ascuţit. Sunetul se intensifică. O maşină se ivi curând. Era un tractor de zăpadă, pe şenile, care străbătea canalul de gheaţă spre ei. Părea o insectă futuristă înaltă, care venea spre ei pe pi­cioare rotative vorace ca nişte tentacule. Sus pe şasiu se găsea o cabină de plexiglas, în faţa căreia un şir de faruri puternice luminau drumul.

Maşinăria se opri chiar lângă aeronava F-l4. Uşa cabinei de plexiglas se deschise, iar dinăuntru, o siluetă coborî o scară de acces drept pe ghea­ţă. Silueta era îmbrăcată din cap până în picioare cu un costum alb şi pu­fos, care părea o îmbrăcăminte gonflabilă.

"Mad Max se întâlneşte cu Pillsbury Dough Boy", îşi zise Rachel uşu­rată să vadă că aceasta planetă stranie era, totuşi, locuită.

Omul îi făcu semn pilotului să deschidă carlinga.

Pilotul se supuse.

Valul de aer îngheţat care pătrunse în carlingă o făcu pe Rachel să simtă frigul până în măduva spinării.

"Închide capacul ăla blestemat!"

— Domnişoara Sexton? a strigat silueta.

Omul avea accent de american.

— Vă urez bun venit în numele NASA!

Rachel tremura. "Mulţumesc mult."

— Vă rog să vă desprindeţi centurile de zbor, să vă lăsaţi casca în avion şi să coborâţi folosind găurile pentru picioare din fuzelaj. Aveţi întrebări?

— Da, i-o reteză scurt Rachel. Unde mama naibii mă aflu?

17
Marjorie Tench, principalul consilier al preşedintelui, era o creatură deşirată şi scheletică. Corpul ei, de aproape doi metri, semăna cu un turn de încheieturi şi de membre. Deasupra corpului scheletic trona un chip pământiu, cu o piele asemănătoare unui pergament străpuns de doi ochi lipsiţi de orice expresie. La cincizeci şi unu de ani, femeia arăta de parcă ar fi avut şaptezeci.

În Washington,Tench era privită ca o zeiţă a arenei politice. Se spu­nea despre ea că e atât de talentată la analiză încât se apropie de clarvizi­une. Cei zece ani de când conducea Biroul de Informaţii şi Cercetare al De­partamentului de Stat o ajutaseră să-şi şlefuiască o inteligenţă extraordi­nar de ascuţită şi de critică. Din nefericire, expertiza ei politică era însoţită de un temperament de gheaţă pe care puţini îl puteau îndura mai mult de câteva minute. Marjorie Tench fusese binecuvântată cu creierul unui su­percomputer, dar şi cu căldura specifică unei astfel de maşinării. Cu toate astea, preşedintele Zach Herney nu avea probleme cu tolerarea acestei fe­mei; intelectul şi capacitatea ei de muncă fuseseră aproape singurele res­ponsabile de aducerea lui Herney în fotoliul de preşedinte de la Casa Albă.

— Marjorie, îi zise preşedintele, ridicându-se să o întâmpine în Biroul Oval. Cu ce pot să te ajut?

Nu-i oferi şi un scaun. Ospitalitatea nu se aplica şi în cazul femeilor ca Marjorie Tench. Dacă voia un scaun, Tench n-avea decât să-şi ia unul.

— Am văzut că aţi fixat întâlnirea cu personalul pentru ora patru, rosti ea, cu voce răguşită de la atâta fumat. Minunat.

Tench începu să se plimbe, făcându-l pe Herney să se întrebe ce gân­duri îi treceau prin mintea ei complicată. Preşedintele îi era recunoscător. Tench era una dintre puţinele persoane din statul prezidenţial pe deplin conştiente de implicaţiile descoperirii NASA, iar expertiza ei politică îl ajuta foarte mult în elaborarea unei strategii.

— Dezbaterea asta de la CNN de la ora unu, continuă ea, tuşind. Pe cine trimitem să se bată cu Sexton?

Herney zâmbi:

— Un purtător de cuvânt cu rang inferior.

Tactica folosită în politică, de frustrare a "vânătorului" prin lipsirea lui de o confruntare cu un adversar pe măsură, era veche, de când existau dis­pute pe lumea asta.

— Am o idee mai bună, zise Tench, încercând să se uite drept în ochii lui Herney. Lăsaţi-mă să mă duc eu acolo.

Zach Herney îşi ridică, surprins, privirea:

— Tu? "Oare ce naiba pune la cale?" Marjorie, tu nu participi la dez­bateri în presă. În plus, este emisiunea din timpul prânzului transmisă prin cablu. Ce mesaj aş transmite dacă îmi trimit principalul consilier? O să ne creadă cuprinşi de panică.

— Exact.

Herney o măsură cu privirea. Orice strategie complicată ar fi conceput Tench, n-avea să-i permită, pentru nimic în lume, să apară la CNN.Orici­ne o văzuse vreodată pe Marjorie Tench îşi dădea seama că exista un motiv pentru care ea lucra în spatele scenei. Era o femeie cu un aspect înfricoşă­tor — în orice caz nu genul de faţă care să "livreze" un mesaj de la Casa Albă.

— Mă duc la dezbaterea CNN, îi repetă ea, pe un ton imperativ.

— Marjorie, încercă preşedintele o manevră, simţindu-se oarecum ne­liniştit, oamenii de campanie ai lui Sexton vor pretinde cu siguranţă că prezenţa ta la CNN dovedeşte teama Casei Albe. Trimiterea armelor noastre grele atât de devreme ne face să părem disperaţi.

Femeia încuviinţă în tăcere şi îşi aprinse o ţigară:

— Cu cât părem mai disperaţi, cu atât mai bine.

În următoarele şaizeci de secunde, Marjorie Tench îi descrise pe larg de ce preşedintele trebuia să o trimită la dezbaterea CNN pe ea în locul u­nui purtător de cuvânt. Când termină, Herney nu putu decât să o priveas­că uluit.

Marjorie Tench se dovedise încă o dată un geniu politic.

18
Banchiza de gheaţă Milne este cel mai mare sloi de gheaţă din emisfe­ra nordică. Situată deasupra paralelei 82, pe coasta nordică a insulei El­lesmere, partea de nord a Oceanului Arctic, banchiza Milne are o lăţime de şase kilometri şi o grosime a stratului de gheaţă de peste o sută de metri.

Când se urca în cabina de plexiglas montată pe tractorul de gheaţă, Rachel era recunoscătoare pentru hainele groase şi mănuşile care o aştep­tau pe scaun, precum şi pentru căldura care venea în valuri prin sistemul de ventilaţie al maşinii. Afară, pe pista de gheaţă, motoarele aeronavei F-l4 gemură cu putere, apoi avionul începu să se îndepărteze.

Rachel îşi ridică, alarmată, privirea:

— Pleacă?

Noua ei gazdă se urcă în tractor şi dădu din cap:

— În acest loc au voie să stea doar membrii echipei de ştiinţă şi perso­nalul de întreţinere NASA.

Văzând cum aeronava decolează către cerul întunecat, Rachel avu un sentiment de deprimare.

— De aici luăm IceRover-ul,zise însoţitorul ei. Directorul administra­tiv vă aşteaptă.

Rachel privi calea argintie de gheaţă din faţa lor şi încercă să îşi în­chipuie ce naiba căuta administratorul NASA într-un asemenea loc.

— Ţineţi-vă bine, îi strigă omul de la NASA, în timp ce mânuia nişte manivele.

Cu un huruit, maşinăria se roti cu nouăzeci de grade pe loc, ca un tanc greu. Acum se afla cu faţa înspre un perete înalt format de zăpada îngheţată.

Rachel se uită la panta abruptă şi brusc i se făcu pielea ca de găină de teamă. "Doar nu are de gând să... "

— Rock-and-roll!

Omul băgă în viteză şi acceleră tractorul direct spre perete. Rachel îşi înăbuşi un ţipăt şi se ţinu bine. Când atinseră peretele, picioarele maşină­riei se înfipseră în zăpadă şi insecta uriaşă începu să urce. Rachel era ferm convinsă că aveau să se răstoarne, însă cabina rămase, surprinzător, la un nivel orizontal. Când ajunseră pe creasta dâmbului, conducătorul ei o opri şi se întoarse vesel spre pasagera ale cărei încheieturi se albiseră de groa­ză:

— Încercaţi asta cu un SUV⁷! Am luat proiectul sistemului de protec­ţie la şoc de la modulul Mars Pathfinder şi l-am montat pe bebeluşul ăsta! Merge ca uns!

Rachel dădu uşor din cap:

— Frumos.

Aflată acum pe vârful peretelui de zăpadă îngheţată,Rachel îşi îngă­dui să admire priveliştea, care, în alt context, ar fi fost greu de imaginat. În faţa lor se afla un alt dâmb mare, după care ondulaţiile se opreau abrupt. Dincolo de ele, gheaţa se netezea într-o întindere lucitoare, cu o pantă de înclinare extrem de lină. Platoul luminat de razele lunii se întindea până departe, după care se îngusta şi se oprea în coastele munţilor.

— Gheţarul Milne, rosti conducătorul, arătându-i oaspetelui munţii din depărtare. Începe de acolo şi coboară către această deltă largă, unde ne aflăm noi.

Omul porni iarăşi motorul. Rachel se prinse din nou bine de bare, în vreme ce tractorul acceleră în josul dâmbului. Ajungând la poale, traver­sară un nou râu de gheaţă, după care urcară panta dâmbului următor. În cele din urmă ajunseră pe porţiunea netedă de gheaţă şi începură să tra­verseze gheţarul.

— Cât mai avem?

Rachel nu vedea altceva decât gheaţă de jur împrejur.

— Circa trei kilometri, drept înainte!

Lui Rachel distanţa i se păru imensă. Vântul de afară izbea tractorul în rafale necontenite, zguduind cabina de plexiglas, de parcă ar fi vrut să-i arunce pe amândoi înapoi în mare.

— Aşa e vântul polar, îi strigă conducătorul tractorului. Ar fi bine să vă obişnuiţi!

Printre rafale îi spuse că acea zonă era bătută în permanenţă de o briză puternică: katabatic — termenul grecesc pentru curgerea în jos de-a lungul unei pante. Acea briză necontenită părea a fi rezultatul unor şuvoa­ie de aer rece care "curgea" pe pereţii gheţarului precum un râu năvalnic de munte.

— E singurul loc de pe planetă, adăugă bărbatul râzând, unde iadul este îngheţat bocnă!

Câteva minute mai târziu, Rachel întrezări o formă ceţoasă la distanţă în faţa lor — silueta unui dom alb enorm care se înălţa drept din gheaţă. Se frecă la ochi. "Ce Dumnezeu mai e şi...?"

— Cam mari eschimoşii pe aici, nu? glumi însoţitorul ei.

Rachel încercă să descifreze ceva din acea structură. Părea un model la scară redusă al astrodomului din Houston.

— NASA l-a construit cu vreo săptămână şi jumătate în urmă, zise bărbatul. E făcut din plexipolysorbat multistrat gonflabil. Piesele se umflă, se conectează între ele, apoi totul se prinde de zăpadă cu sârme şi pitoni. Pare un cort imens închis, dar este, de fapt, prototipul NASA pentru habi­tatul mobil pe care sperăm să-l folosim într-o zi pe Marte. Noi îl denumim "habisferă".

— Habisferă?

— Mda, v-aţi prins?Pentru că nu e o sferă întreagă,e doar o habi sferă.

Rachel zâmbi şi se holbă la bizara construcţie de care se apropiau vizibil peste câmpia de gheaţă.

— Şi pentru că NASA n-a ajuns încă pe Marte, voi aţi decis în schimb să trageţi un pui zdravăn de somn aici?

Omul râse:

— De fapt, aş fi preferat Tahiti, dar soarta a hotărât altfel.

Rachel se uită iarăşi, nedumerită, la construcţie. Carcasa albă părea doar un contur fantomatic, decupat pe fundalul unui cer întunecat. În timp ce se apropia de edificiu, IceRover-ul se opri în dreptul unei uşi mici care tocmai se deschidea. Lumina dinăuntru se revărsă peste zăpadă. În cadrul uşii apăru o siluetă. Un gigant îmbrăcat cu un pulover de flanelă ce îi amplifica dimensiunile şi îl făcea să semene cu un urs fioros. Omul se îndreptă spre IceRover.

Rachel n-avu nici un dubiu asupra identităţii uriaşului: Lawrence Ek­strom, directorul administrativ al NASA.

Conducătorul tractorului îi zâmbi încercând s-o consoleze:

— Să nu vă lăsaţi păcălită de dimensiunile lui. Tipul e o pisicuţă.

"Mai degrabă un tigru", îi răspunse Rachel în gând, cunoscând prea bine reputaţia lui Ekstrom de a "reteza" capetele celor care stăteau în calea îndeplinirii viselor lui.

Vântul aproape o doborî atunci când coborî din vehicul. Îşi strânse haina mai bine şi porni spre dom.

Directorul administrativ al NASA o întâmpină la jumătatea drumului şi îi întinse o imensă labă înmănuşată:

— Domnişoara Sexton! Vă mulţumesc că aţi venit!

Rachel dădu nesigură din cap şi îi strigă peste urletul rafalelor de vânt:

— Să fiu sinceră, domnule, nu prea cred că am avut de ales!

*
La o mie de metri distanţă, în susul gheţarului, Delta One se uita prin binoclul cu infraroşii şi urmărea cum Ekstrom o conducea pe Rachel Sex­ton în dom.

19
Lawrence Ekstrom, directorul administrativ al NASA, era un munte de om, roşu în obraji şi greoi la vorbă, ca un zeu furios al vikingilor. Părul blond şi ţepos era tuns milităreşte deasupra unor sprâncene groase, în vreme ce nasul borcănat era împestriţat de vene de sânge. In acel moment, ochii duri stăteau să se închidă din pricina oboselii acumulate în nenumă­ratele nopţi nedormite. Strateg aerospaţial cu influenţă şi consilier pe prob­leme operaţionale al Pentagonului înainte de numirea la NASA, Ek­strom avea reputaţia unei îndărătnicii egalate doar de incontestabila dedi­care faţă de misiunile pe care le avea de rezolvat.

Urmându-l în habisferă, Rachel se trezi plimbându-se printr-un labi­rint bizar şi translucid de coridoare. Reţeaua labirintică părea să fi fost modelată prin atârnarea unor foi opace de plastic peste plase de sârmă bine întinse. Podeaua labirintului nu exista practic, fiind constituită de gheaţă peste care se montaseră benzi de cauciuc care să ajute la stabili­tate. Trecură printr-o zonă rudimentară de locuit, plină cu paturi de cam­panie şi toalete chimice.

Din fericire, aerul din habisferă era călduţ, chiar dacă încărcat de amestecurile de mirosuri specifice spaţiilor strâmte. Undeva, bâzâia un generator electric, probabil sursa de electricitate care alimenta becurile cu incandescenţă care atârnau de cablurile spânzurate în hol.

— Domnişoară Sexton, rosti Ekstrom, cu voce aspră, ghidând-o des­tul de brutal către o destinaţie necunoscută, dă-mi voie să-ţi spun cum stau lucrurile chiar de la bun început.

Tonul lui exprima orice altceva, în afara plăcerii de a o avea pe Rachel ca oaspete.

— Eşti aici pentru că preşedintele vrea asta. Zach Herney îmi este un bun prieten şi mai este un fan înrăit al NASA. Îl respect, îi sunt dator şi am încredere în el. Nu-i pun la îndoială ordinele directe, nici măcar atunci când nu îmi plac deloc. Ca să nu existe nici un fel de confuzie, să îţi fie clar că personal nu împărtăşesc entuziasmul preşedintelui de a te implica în această chestiune.