Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Un monolog imposibil cu Preşedintele Ungariei,

László Sólyom...

Habar n-am cum v-au convins cei câţiva iresponsabili aventurieri să veniţi de „Ziua Ungariei” în România, şi chiar în comuna Cozmeni, sau în Cristuru Secuiesc, unde, gurile rele zic că şi-ar fi găsit sfârşitul maiorul Sándor Petőfi, prin excesele criminale ale unui popă, care n-ar fi înţeles că şi poetul era un bărbat la 26 de ani, iar fiica lui, de o frumuseţe rară, i-ar fi putut oferi reconfortante clipe de fericire... Şi era Revoluţie, iar el, poetul, departe de iubita de acasă. Ziceri pe care nimeni n-are cum să le verifice, cum tot imposibil este de reconstituit câţi români au fost omorâţi, cu sălbăticie medievală, în mirificul sat Vânători, de pe malul Târnavei Mici.

N-aţi ştiut, poate, că mult prea desele „vizite” la Budapesta, de vreo două decenii încoace, i-au pus pe gânduri pe români şi, poate n-aţi ştiut că o organizaţie cu rădăcini prin Pannonia - sau mai multe! - de tip fascist, tot continuă să-şi recruteze noi membri, ameninţând liniştea Ardealului. Şi sigur, n-aţi auzit de aventurierul Toroczai şi zbuciumul pentru refacerea „Ungariei Mari”! S-ar putea să ştiţi prea puţine şi despre istoria însângerată a acestor ţinuturi, şi nu ştiţi că armata ungurească a săvârşit crime de o cruzime greu de imaginat, în fiecare localitate în care au locuit românii.

Ce gest omenesc aţi fi putut face să cereţi autorităţilor din România să mergeţi, alături de preşedintele românilor, sau de ştiuţii prieteni la Mureşenii de Câmpie, la Ip şi Treznea, la Lunca şi Câmpeni, la Sighiştel, la Ciumărna, la Luna, la Mihalţ, la Tg. Lăpuş şi-n alte câteva sute de localităţi din Ardeal, să îngenunchiaţi în cimitire şi să cereţi iertare, în numele înaintaşilor, pentru tot răul făcut românilor. Cât priveşte „48”-ul, merita să studiaţi paginile de istorie scrise atunci, cu sânge românesc, de generalul Bem şi alţi câţiva mii ca el, care au răpus mişeleşte vreo 40.000 de români. Aţi fi înţeles atunci că sărbătoarea din ’48 pentru neamul ungurilor e un doliu trist, greu de uitat, pentru români. Şi sunteţi un bărbat inteligent, chibzuit, cu suflet, care ar fi găsit un alt mod de a face uitate cele întâmplate în anii 1848-1849, dar şi mai târziu, când valul crimelor a fost nesfârşit şi dureros. Poate, păcălit de insistenţii chemători, n-aţi ştiut nici adevărurile de azi în ceea ce priveşte locuitorii: sunt vreo 7 milioane de români şi cu puţin peste un milion de unguri şi secui. Şi, poate, nu v-au informat că urma să fiţi oaspete nu al ungurilor, în primul rând, ci al secuilor! Chiar dacă şi ei au fost ungurizaţi până în vârful capului, în campaniile care nu se mai sfârşesc.

...Dar ce frumos v-ar fi stat să fi venit la Balvanyos, într-o vizită cu adevărat particulară, la Festivalul Internaţional „Pomana porcului”! Câte n-aţi fi putut conversa acolo, cu preşedintele României. L-aţi fi putut convinge să vă însoţească şi pe regizorul Koltai Gábor, poate şi pe „istoricul” Rafai Ernő, „mari prieteni” ai Istoriei Românilor, iar seara, la focul de tabără, pe un ecran uriaş, ar fi putut rula şi filmul său „Trianon”. Un film „documentar” atât de adevărat, încât până şi orbii ar fi în stare să-l aplaude, fără să mai socot pe cei din grupa mică a grădiniţelor din Ardeal, sau supravieţuitorii şi urmaşii marilor pătimiri la care i-au supus trimişii de-atunci ai înaintaşilor dumneavoastră de pe scaunul prezidenţial. Mă chinuie totuşi o întrebare: i-aţi permite survolul, chiar cu un avion civil, preşedintelui României, dacă într-o zi i s-ar năzări că ar fi bine să organizeze o mare sărbătoare populară la Budapesta, pe Platoul Parlamentului, pentru a reaminti momentul ocupării de către armata română a Budapestei, în zilele de 3-4 august 1919, sau, mai precis, al arborării pe Parlament a opincii şi steagului românesc? Sunt sigur că aţi protesta energic şi aţi da sfoară prin toată Diaspora ungurească. Evident, e o ipostază absurdă, dar poate vă ajută să regândiţi modul de a sărbători un eveniment sfânt al unui popor demn, care şi-a recâştigat libertatea, la 15 martie 1848. Lecţiile acestea nu se pot da. Se învaţă... Iar dacă tot aţi făcut efortul de a călători cu automobilul, şi dacă tot aţi trecut prin Cluj-Napoca, merita să opriţi cinci minute şi-n centrul oraşului, pentru a vedea mândreţea de statuie ridicată la vreo 50 de metri de statuia marelui rege Matei Corvin, prin a cărei origine românească suntem oarecum neamuri. O statuie a unui preot ungur, Márton Aron, care a slujit în Biserica „Sf. Mihail”, în calitate de paroh, din toamna anului 1938 până în 1949, când a fost arestat, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă la Sighet, la 13 iulie 1951. După trei ani şi jumătate, a fost însă eliberat, a ajuns la rangul episcopal, iar în 1980, toamna, s-a stins din viaţă. Merită să vă interesaţi şi despre motivele arestării, poate vă veţi gândi să-i onoraţi trecerea prin viaţă, dând numele său unei străzi importante din capitala mondială a maghiarimii: Budapesta, şi nu unei ulicioare din Cozmeni – Ciuc.

Citez din cotidianul „Făclia” din Cluj-Napoca: „Recunoscut pentru discursul său anticomunist, Márton Áron a rămas în istorie şi pentru că a luptat în Primul Război Mondial împotriva românilor, într-o unitate militară (din Divizia 82 Secuiască – n.n.), cunoscută pentru ceea ce rapoartele Serviciului Secret de Informaţii din România descriau drept „atrocităţi”. Márton Áron s-a aflat mult timp în atenţia S.S.I., din cauza propagandei revizioniste, şoviniste şi naţionaliste pe care o desfăşura în Transilvania. În documentele S.S.I., Márton Áron era considerat... unul din conducătorii acţiunii iredentiste maghiare în Ardeal. Înainte de a alege calea spirituală, Márton Áron a luptat în Primul Război Mondial, având gradul de locotenent, în Divizia Secuiască, vestită pentru atrocităţile comise împotriva românilor. A fost rănit de trei ori în luptele de la Doberdo, Pasul Oituz şi Asiago...”

Era bine s-o vedeţi şi să ştiţi că face parte din suita de evenimente care marchează un mileniu de la întemeierea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania. Un monument turnat în bronz, înalt de 2,75 metri, realizat de sculptorul Bocskay Vincze, şi aşezat ascuns printre triunchiurile bătrânilor brazi care străjuiesc Biserica „Sf. Mihail”. O dezvelire făcută cu totală discreţie, într-o zi de sâmbătă, 28 februarie 2009, fix la ora 12,15. Adică, la un sfert de oră după miezul zilei. Iar dacă puneaţi mâna şi pe nişte ziare de Cluj, scrise cu litere româneşti, găseaţi şi articole cu titluri care v-ar fi pus pe gânduri şi v-aţi fi reorientat ori drumul, ori discursul la care v-au invitat cuplul Tőkés-Markó: „Presupus terorist ungur, liderul Mişcării de Tineret 64 de Comitate, Ultranaţionalistul László Toroczkai, face racolări în România”, „Legiferarea discriminării”, „U.D.M.R.-iştii cerşesc dizgraţios intrarea la guvernare”, „Secuii paramilitari”, „László Tőkés instigă la luptă”, „Iredentismul în ofensivă”, scris cu echilibru, de un mare publicist de talia lui Ilie Călian. Dacă există o problemă specială a secuimii, creată de români în afara problemelor cu care se confruntă o ţară întreagă? Categoric, nu! „...În epoca medievală chiar au avut o anume formă de autonomie faţă de grofii maghiari, dar că ea a fost anulată nu prin Constituţia României Mari, din anul 1923, cu mai mult de o jumătate de secol înainte, de către guvernul Ungariei, din imperiul dualist.” Cât îi priveşte pe politicieni - români şi unguri - le-o spune fără menajamente. Ei poartă o mare parte din vina lipsei de înţelepciune care domină anormal relaţiile dintre unguri, secui şi români. Profitabile pentru unii, dar păguboase pentru toţi.
*
...Sună iar telefonul. Nimeni nu mai pricepe nimic din circul creat. Un lider ungur iese pe un post de televiziune să explice că termenul „autoguvernare”, respins ferm de români, sătui de nebunia „autonomiei teritoriale”, pe care o vântură agitatorii care urmează tonul dat de cuplul iredentist Tőkés-Markó, recurge iar la explicaţia mult prea uzată şi mult prea des folosită, a „erorii” de traducere, aparţinând ambasadei Ungariei de la Bucureşti. Numai că, normal, nimeni nu-l mai crede.

Apoi, domnule preşedinte, rămâne penibilă tânguirea organizaţiei… „culturale” U.D.M.R., de a fi acceptată şi ea, din nou, la guvernare. Aşa cum, într-un fel sau altul, a fost timp de 12 ani (!!!). O grupare de interese, de indivizi avizi de participare la „ciolaniadă”. De aproape douăzeci de ani, cu o disciplină etnică fără cusur, electoratul secuiesc şi maghiar, a mers încolonat la urnele de vot, spre a asigura bunăstarea celor ce vânau posturi grase fie în Parlamentul României, fie în Guvern, fie în structurile teritoriale descentralizate. Acum, când a dispărut şi obsesia „extremismului” „România Mare”, un bau-bau folosit pentru a-i convinge pe electori de nevoia de a vota în bloc U.D.M.R.-ul. Şi nu vă e străin respectul ce-l poartă Statul Român minorităţilor „naţionale”, şi în primul rând, celei maghiare, căreia i s-a încredinţat până şi demnitatea de viceprimministru, sau cele de miniştri, şefi de agenţii, prefecţi... Dar, vă întreb: câţi miniştri au avut românii la Budapesta, între 1867-1918? Nu vă chinuiţi să-mi răspundeţi! Simplu: niciunul! O supradiscriminare pozitivă! Pentru aceste grupări „plângăreţe”, curgeau banii din toate direcţiile. Şi „bani europeni”, şi sume uriaşe dăruite de generosul guvern de la Budapesta, şi din surse guvernamentale româneşti, destinate partidelor politice, cu toate că U.D.M.R.-ul e înregistrat doar ca o organizaţie culturală, şi nu ca partid, dar, între altele, şi de la „caracatiţa”... fundaţiilor. Despre „caracatiţa financiară” din zonele controlate de U.D.M.R., unde au fost înfiinţate 2.280 de fundaţii (!!!) şi încă 4.216 „asociaţii” controlate tot de U.D.M.R. Cotidianul „Cuvântul liber” din Tg. Mureş reia, din „Gardianul”, un amplu articol semnat de Dan Badea, în ziarul din 23 decembrie 2008. Un gest necesar înţelegerii zbuciumului şi lacrimilor udemeriste de a se agăţa de crengile şi crenguţele teritoriale ale guvernării. E bine să ştiţi cât de „apreciaţi” sunt secuii şi ungurii care trăiesc în România Mileniului III. N-au salarii nici mai mici, nici mai mari decât românii! N-au niciun trai mai bun sau mai rău. Trăiesc la fel, dar vor „discriminare pozitivă”. Şi o au şi pe asta, în multe cazuri...

„Boşii” udemerişti au găsit destule motive de a „aspira” fonduri de oriunde... Fără jenă! E „groasă” rău... A intrat pe rol până şi Direcţia Naţională Anticorupţie, celebra DNA, care cercetează drumul sumelor uriaşe care, se pare, au ajuns prin buzunare străine rosturilor pentru care au fost date. Marii lideri Attila Verestóy şi Béla Markó, în calitatea lor de mari editori, au ajuns în prim-planul anchetelor. Ei, şi alţi câţiva lideri de bază ai U.D.M.R. din judeţele Harghita, Covasna, Mureş şi Cluj, sunt implicaţi direct în 32 de fundaţii şi 35 de asociaţii: „Comunitas”, „Progress”, „Iskola Alapitvany” şi Jákabffy Elemér”, conduse de alţi lideri marcanţi ai „Uniunii”, au intrat şi ele sub vizorul anchetatorilor. Ele, dar şi Takács Csaba, Nagy Zolt, Kelemen Hunor şi Székely István... „Communitas”, mai ales, suge de peste tot de unde poate. La început, s-a aflat pe listele de plată ale guvernului de la Budapesta. În doi ani, i-a dat mai bine de 100.000.000 de forinţi, prin Fundaţia „Illyes”. În conturile ei, a cotizat apoi şi guvernul român, cu zeci de miliarde de lei, cărora, între 2002 şi 2008, li s-au mai adăugat peste 451 miliarde de lei... Miei care sug la mai multe oi! Faţete pe care, sunt sigur, nu le-aţi ştiut atunci când v-aţi lăsat pradă invitaţiei acestor indivizi porniţi pe a-şi face averi. Indivizi bogaţi sau, cum e cazul lui Verestóy, cel mai bogat dintre grofii U.D.M.R., patronul cotidianului „Uj Magyar Szó”, cotidian editat de „Scripta Srl”, foarte bogaţi. Se vorbeşte şi despre o anume... transparenţă, dar interesele sunt evidente. „Uj Magyar Szó” a primit de la „Comunitas” sponsorizări de peste 1,2 miliarde de lei vechi, în vreme ce cotidianul „Kronika” tot ziar de limba maghiară, dar neorientat spre U.D.M.R., a primit doar 50 de milioane de lei vechi. Tot de la „Comunitas” „suge” cât îi trebuie cotidianul „Lato” din Tg. Mureş, al lui Markó Béla.

...Fiecare cu „job”-ul lui. Ekstein-Kovács Peter, e curator al Fundaţiei „Civitas” din Cluj, Sogor Csaba e membru al Fundaţiei „Kalvin”, din Miercurea Ciuc şi „Videopontes” din Cluj-Napoca, Markó Béla a fost preşedinte al subcuratariatului de la Cluj al Fundaţiei „Illyes” şi al Fundaţiei „Communitas” din Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 60, ca şi László Borbely sau Hunor Kelemen... Pete Ştefan este membru fondator al Fundaţiei Partium din Oradea. Fiecare cu o „porţie” sau mai multe. Citez din articolul-dezvăluire, scris de Dan Badea, în „Gardianul”:

„Paradisul fiscal al U.D.M.R. este concentrat în câteva judeţe româneşti precum Harghita, Mureş, Covasna, Satu Mare şi Cluj. Aici au fost înfiinţate de-a lungul anilor câteva mii de fundaţii şi asociaţii «non-profit», dar extrem de profitabile pentru liderii U.D.M.R. Conform datelor existente la Ministerul Justiţiei, în Harghita au fost înregistrate 539 de Fundaţii şi 1.133 de Asociaţii, în Covasna 42 Fundaţii şi 277 Asociaţii, iar în Cluj, numărul Fundaţiilor este de două ori mai mare decât în Bucureşti (632 Fundaţii). «Găselniţa» U.D.M.R. cu... «non-profitul... profitabil» din Transilvania, s-a dovedit o cale sigură spre satisfacerea intereselor vârfurilor acestei formaţiuni «culturale», cu preocupări politico-financiare.”