Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Între bun simţ şi minima morală...

Simt nevoia să nu pun aici punct „întâlnirii” cu dumneavoastră, domnule preşedinte László Sólyom. Am simţit pe chipul dumneavoastră jena păţaniei cu „vizita” în România, la 15 martie 2009, de Ziua Mondială a Ungurilor, când nu vi s-a dat onorul ce-l meritaţi, ca om, ca şef de stat, ca un excelent jurist ce sunteţi. În tot ce s-a-ntâmplat, începând cu neaprobarea survolului, aţi fost o victimă. N-aţi ştiut ce se-ntâmplă, de fapt, în partea României, în aşa-zisa Secuime, pe care v-au propus-o unii spre „vizită”. Marilor profitori ai Terorii din Ardeal li s-au mai redus din nişte profituri, şi-au strigat ca din gură de şarpe, că sunt tot mai persecutaţi de români. Nimic mai fals. Şi veţi putea afla adevărul uşor. „Conturile” marilor baroni, vor fi mai puţin bogate ca-n vremea când, fiind la guvernare, totul era altfel. Nu etnic! Financiar...

Liderii comunităţii maghiare din România, indiferent de pe ce palier acţionează – politic, economic, social, religios, sunt tot mai agitaţi, mai ales după neincluderea în guvern a U.D.M.R.-ului. Au scăpat printre degete „ciolanul”: unele afaceri veroase şi drumurile deschise spre „bucatele” cele mai gustoase. Biserica maghiară a devenit cea mai importantă tribună politică, un fel de filială a „U.D.M.R.”-ului sau a „P.C.M.”-ului. O idee fixă, autonomia teritorială, susţinută, din păcate, şi de dumneavoastră, a devenit un fel de stafie, care bântuie zona Harghita-Covasna. Ce-aţi zice dacă românii din Ungaria, atâţia câţi au mai rămas, după valurile „ştiinţifice” de ungurizare, ar începe să ceară şi ei absurda „autonomie teritorială”? Că, pur şi simplu, românii din Giula, cei din Micherechi, Cenad, Bichiş, Bătania, Ciaba şi altele câteva, ar porni şi ei o astfel de aventură... Şi s-ar mai trezi şi secuii din Ungaria, lămuriţi de lideri de-ai lor că etnia lor nu e cea ungurească, sau slovacii, sârbii şi ceilalţi ar cere şi ei, fie drepturi colective, fie autonomie culturală, dar şi teritorială? Sigur, vă daţi seama ce-ar mai rămâne din Ungaria! Nimic... Nici chiar „vidul”, pe care, zice-se, l-ar fi găsit strămoşii dumneavoastră, în vremea premergătoare anului 900, la năvălirea în Pannonia.

Azi? Păcat că n-aţi avut încă prilejul să fiţi prezent în Parlamentul României! Aţi tresări şi aţi crede că sunteţi în Parlamentul de la Budapesta, într-atât de masivă e prezenţa deputaţilor şi senatorilor de origine maghiară. Şi veţi găsi parlamentari din toate etniile, deşi numărul lor, cu unguri cu tot, e sub zece procente din populaţia României! V-am amintit acest adevăr impresionant, nu ca să vă întreb câţi români sunt în Parlamentul Ungariei, pentru că răspunsul e bineştiut. Niciunul! Şi nici despre „gogoriţa” aşa-zisei „Autoguvernări”. E o poveste frumos construită. O glumă... Atât şi nimic mai mult! Mai ştiţi, cu siguranţă, încă ceva: că nu românii au fost cei care au elaborat o lege cu reguli ale deznaţionalizării sau chiar o instituţie specializată: Societatea Centrală pentru Schimbarea Numelor, instituită încă din anul 1867! Cu toate că procesul de asimilare şi deznaţionalizare a-nceput cu mult mai devreme: „Chiar surse maghiare afirmă că în perioada 1700-1910, au fost deznaţionalizaţi şi asimilaţi circa 5.700.000 de nemaghiari, atât pe cale naturală, ca rezultat al căsătoriilor mixte, cât şi ca urmare a condiţiilor economice şi social-politice sau a recurgerii inclusiv la mijloace religioase. De altfel, tot istoricul Ştefan Manciulea arată că «regii Ungariei, după 1300, au căutat prin toate mijloacele să-i câştige pe români pentru catolicism»”. Fapte consemnate pe larg de Dan Brudaşcu, în „Pagini ungare”... Acţiuni nici azi stopate, duse cu mai multă abilitate şi perfidie, până la idealul declarat, de pildă, de primarul ultraşovin din Odorhei: eliminarea ultimului român care nu s-a lăsat „măcinat” de „fabrica de unguri”! E prea mult! Şi e vremea eliminării terorii pe care liderii unguri au impus-o românilor, alături de care oamenii de bună credinţă convieţuiesc de mai bine de un mileniu şi o sută de ani.

...Şi, la urma urmei, chiar n-aţi realizat că, venind într-o zi în care românii ţin doliu pentru 40.000 de suflete lichidate de armatele lui Kossuth, n-ar fi chiar potrivit să daţi semnele de vitejie ungurilor din toată lumea? Chiar n-aţi realizat că răsuciţi cuţite şi arme în răni nevindecate? Că, în loc să zidiţi încredere şi armonie, răniţi oameni nevinovaţi? Cu vreun deceniu în urmă eram gata-gata să aplaud un gest omenesc al episcopului de Piatra Craiului, László Tőkés: a îngenunchiat în faţa rabinului Mozeş Rozen, în faţa sinagogii de pe strada Horea, din Cluj-Napoca... Mi-am dat însă seama că e atât de fals, încât, nu l-am mai putut crede, prin atitudinile ulterioare. Atunci, când a-ngenunchiat, şi-a cerut iertare pentru crimele îngrozitoare făcute pe teritoriul Ungariei şi pe cele cotropite în plin secol XX, în urma Diktatului de la Viena. Niciodată însă nu şi-a adus aminte nici de Ip, nici de Treznea, nici de Mureşenii de Câmpie, Cămăraş, Sărmaş, de Lazurile din Satmar, de Someşeni sau de cartierul Petrilaca-Turda, neuitând, în schimb, nici el, nici alţii ca el, să-l preamărească pe criminalul Albert Wass, din Sucutard, dându-se chiar şi peste cap să-i înalţe monumente. Gesturi mizerabile, care ne dezunesc.

Dacă tot aţi cunoscut România, urmând drumuri bătute şi răzbătute de ultraşovinul Viktor Orbán, a cărui misiune istorică se pare a fi „autonomia teritorială”, vă întreb, şi mă întreb, până când vor mai putea defila în voie, pe aceste „bulevarde”, extremişti precum Toroczkai László, Zagyza Győrgy Gyula, lideri ai „Mişcării Tinerilor 64 de Comitate”, sau personaje de teapa căpitanului „Gărzii Maghiare” din Szeged, Varga László, şi el component al „Mişcării”?! Acest „Toroczkai”, care s-a născut cu numele de Toth László, pe care l-a schimbat la 18 ani în amintirea bunicii materne, din satul Colţeşti, comuna Rimetea, judeţul Alba, al cărei nume s-ar traduce... Toroczko! Iar acest „excursionist” a adus în Ardeal şi cartea „Varmegyes a veres uton” – „Comitatul pe un drum sângeros”, de el scrisă şi de el promovată, povestindu-şi viaţa lui şi luptele pentru vindecarea „rănilor” lăsate de Tratatul de la Trianon, fiind gata de orice sacrificiu, mereu cu gândul la „Sfântul Graal”...

Şi e nevoie de atâta linişte! Şi pentru unguri, şi pentru români... Sunt aproape alte rânduri de alegeri, iar dumneavoastră, venind în Ardeal, într-un astfel de moment crucial, aţi devenit agent electoral activ, susţinător al xenofobiei unui „partid” etnic, în fond o organizaţie culturală, „mielul” care suge de la toate oile pe care le întâlneşte, fie în România, fie în Ungaria, fie pe altundeva, oriunde în Europa. Şi sug, nu se joacă. Devorează! Au nevoie de „energie” pentru „proiecte”, ale căror obiective le ştiţi foarte bine: fie autonomia Ardealului şi apoi alipirea la Ungaria, fie la crearea unei „Ungarii Mici”... Proiect încropit între cele două războaie mondiale, tot în „Secuimea” ungurizată, la puţine zile după Unirea Ardealului cu Ţara-Mamă. Uitând sau neluând în seamă că trăim în Mileniul III, că s-au dus de mult vremurile Evului Mediu, că altfel sunt regulile civilizaţiei politice ale anului 2009... Iar cât priveşte „Ziua Naţională” a Ungariei, românii chiar o respectă, şi n-au cerut niciodată să plece la Budapesta să organizeze, în 15 martie, proteste împotriva Dietelor care, nesocotind voinţa românilor, ca popor majoritar, a hotărât „înghiţirea” Ardealului, cu toată agoniseala lui. Şi aur, şi păduri, şi mai tragic, cu oameni care îşi doreau şi visau, ca şi ungurii, libertatea. Deşi, mărturisesc, eu tot n-am înţeles câte zile naţionale are Ungaria. Ar merita să le spuneţi şi românilor.

...Şi vin iar alegerile. Creşte agitaţia în Ardeal. Markó, cel căruia şeful guvernului României, durul şi statornicul prieten al Budapestei, Călin Popescu-Tăriceanu i-a încredinţat înalta misiune de vice-prim ministru, declară public, cu obrăznicie că „noi, maghiarii, nu putem sărbători ziua de 1 Decembrie!”. O zi care, după el, marchează trecerea unor „ani de agonie”... Spre sfârşitul anului 2008, în faţa a şapte mii de participanţi, a prezentat o hartă a componenţei etnice a Transilvaniei, conform Recensământului din anul 2002, în care teritoriile locuite preponderent de unguri, erau haşurate cu roşu: „Pata roşie – explica poetul – putea fi şi mai mare dacă nu exista Trianonul în 1920. Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru sau al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918...”. Ce se mai pune la cale în 2009? O reînviorare a vechii alianţe László Tőkés-Viktor Orbán. Primul, preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar din România, un extremist în robă, iar al doilea, preşedintele FIDESZ, un partid naţionalist de extremă dreaptă, cel mai important partid de opoziţiei din Ungaria. Un „pact” încheiat la Budapesta, prin care László Tőkés, l-a invitat pe Viktor Orbán să vină în România şi să participe activ la campania electorală pentru alegerile europarlamentare, spre a ajuta cât mai mulţi unguri de pe lista comună U.D.M.R.-C.N.M.T., să devină parlamentari la Bruxelles. La rându-i, Viktor Orbán i-a întors invitaţia lui Tőkés: să vină şi el în Ungaria, să susţină... FIDESZ, în aceeaşi campanie. Vremuri şi timpuri ciudate! O duplicitate stranie. În 2008, când Viktor Orbán a venit în România, tot cu scop electoral, Markó Béla a protestat energic faţă de imixtiunea politicianului ungur într-o problemă de politică internă... Numai că atunci, în campania electorală, a fost de partea Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) condus de Jenő Szász. De data aceasta, sprijinul se-ndrepta spre U.D.M.R.-ul lui Markó Béla pe care, evident, îl aplaudă. „Scopul” alege mijloace potrivite... Mai ales că Orbán, cunoscută fiindu-i impertinenţa, se uită şi peste celelalte „garduri”: spre tot Bazinul Carpatic! Un nou episod din bătălia şi obsesia de a „corecta Trianon-ul”! Un amestec nelalocul lui, faţă de care, cu evidentă vinovăţie, închid ochii şi autorităţile de la Budapesta şi cele de la Bucureşti. Şi, mi s-ar părea absolut normal şi elegant, ca avionul Budapesta-Tg. Mureş şi cel de la Tg. Mureş spre Budapesta, să nu mai poată face survolurile „politice”...

Haos, domnule preşedinte Sólyom! Ştiţi, de fapt, cu ce gând aţi plecat de-acasă, spre România: Consiliul Naţional al Secuilor urma să proclame, la 15 martie 2009, la Odorheiu Secuiesc, autonomia Ţinutului Secuiesc. Un fel de... „Ţară a Secuilor”, care, oficial, are doar câteva sute de suflete. Ştiţi, desigur, de ce! Secuii maghiarizaţi, armenii maghiarizaţi, românii maghiarizaţi, ca şi ţiganii sau evreii, au trebuit să sporească numărul ungurilor. Prin orice metode, mai ales prin teroare şi punerea în perfectă funcţionare a „fabricilor de unguri”. La noua provocare – şi sunt sigur că nu vă este străină! – s-a cerut în România convocarea de urgenţă C.S.A.T.-ul. Un gest la care se recurge în situaţii excepţionale. Prietenul dumneavoastră, Călin Popescu-Tăriceanu, a ieşit pe un post de televiziune să-i liniştească pe români că „deocamdată astfel de intenţii de proclamare a autonomiei Ţinutului Secuiesc nu reprezintă ameninţări serioase”. Ce te faci însă cu... „Legion Siculis”? Pentru că, indubitabil, această structură paramilitară a mişcării de autonomie din Ţinutul Secuiesc, nu mai e o poveste. Este o armată, care are comandant suprem, stat major, baze de instrucţie şi trei corpuri de armată. O structură care a fost înfiinţată în anul 2002, în Palhalma, o localitate din Ungaria, având sediul central în oraşul Dunaujvaros. O „organizaţie” legal constituită, în baza articolului 63 din Constituţia Ungariei. Conform „Statutului”, este o organizaţie paramilitară (miliţie), şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Republicii Ungaria, iar în caz de nevoie şi în afara graniţelor ţării!

Presupun, domnule preşedinte Sólyom, că nu vă este străin nici acest „Statut”. Este o organizaţie suverană, bazată pe forţele de apărare cetăţeneşti, prin voluntariat, independentă, democratică, nu serveşte scopuri politice, structura sa e bazată pe centralizare de tip militar şi face orice pentru apărarea Ţinutului Secuiesc...” presupun că mai există şi noţiuni de geografie. Vreau să vă sugerez că localizarea acestui Ţinut nu este nici în Pustă, nici pe malurile Tisei, ci undeva, în inima României. Ştiţi, desigur, că „Legion Siculis” are şi o stemă, iar ca elemente de heraldică o baionetă de carabină, cu vârful înfipt într-un spaţiu creat de şase fire de floare de colţ. Care „floare”, este considerată un simbol naţional al Ţinutului Secuiesc. „Oştenii” trebuie să fie secui, să treacă o probă de şase luni, în subordinea comandantului bazei de instrucţie... Are însă nevoie de fonduri. Ele provin din cotizaţii, din donaţii ale simpatizanţilor şi de la fundaţii private şi publice, din diferite afaceri...

Adică, vreau să vă spun, domnule preşedinte, că oricât te-ai strădui să vezi în aceste structuri nişte construcţii necesare dezvoltării relaţiilor Ungariei cu Serbia, Slovacia, Ucraina, Austria sau România şi a celorlalte zone unde trăiesc şi etnici unguri, nu poţi să nu pricepi, de fapt, ce scopuri urmăresc! Nu poţi fi şi orb, şi surd, şi prost-prost. Se intră în aceste „Legiuni secuieşti” sub jurământ, iar numărul vehiculat al luptătorilor pentru cauza ungurească, aflat din surse „secuieşti”, se apropie de 5.000, dacă cifra adevărată nu este mascată, din interese care, probabil, nu vă sunt străine nici dumneavoastră. E stupefiant programul „Legiunii”, gândit după reguli ale armatei engleze. Într-o Europă unită, o ţară care se află sub „pălăria” protectoare a NATO, ce rol poate avea oare această a doua armată a ţării, una „civilă”? La ce-i vor folosi lecţiile de cercetaşi, de diversiune, de luptă corp la corp? Dar sporturile extreme exersate cu asiduitate? O „armată civilă” pusă la dispoziţia Consiliului Naţional Secuiesc... Că baza pregătirii este asigurată în Pusta Ungară, mai treacă-meargă, dar când locul se mută în aşa-zisa Secuime, în Munţii Ciucului sau în Cheile Bicazului, chestiunea paramilitarilor-secui devine extrem de dubioasă. Şi mă tot mir, gândindu-mă la porţile lăsate larg deschise de către „portarii” din România, cărora ar trebui să li se pună mii de întrebări. Şi lor, dar şi „participanţilor” care au lansat şi duc mai departe ideea că „Ardealul nu e o bucată de zahăr, pe care o bagi în buzunar şi pleci cu ea... undeva!”, o idee ineptică, generată de semi-mintea unui poet, care a răzbit, făcându-şi loc cu coatele politicii... Ştiţi dumneavoastră unde, domnule preşedinte... Vorbe. Poate ecouri exagerate. Dar, când în preajma acestor structuri se-nvârt personaje precum ultraşovinul episcop Tőkés, sau fostul activist comunist Jozsef Csápo, devenit peste noapte ideolog al organizaţiilor şovine ungureşti, fără ca aceste personaje să aibă vreo legătură de sânge cu secuii. Şi, la urma-urmei, vă întreb iarăşi: ştiţi câţi secui sunt în... Ţinutul Secuiesc? Câteva sute. În statistică, bineînţeles... Pentru că restul, câţi ar fi ei în realitate, au fost lămuriţi, în 1992 şi 2002, la recensăminte, să se declare „unguri”! Cum unguri s-au declarat şi mai toţi ţiganii, din zona respectivă, cărora li s-a dat câte ceva, dar li s-a promis marea cu sarea. Şi „acţiunile” se repetă când se apropie alegerile.

E bine că Ungaria ştie şi-i respectă pe cei pe care viaţa i-a aşezat mai departe de Câmpia Pannoniei. Nu m-a mirat nici ajutorul logistic şi material acordat ungurilor din România încă din primele ore ale Revoluţiei Române. Spre „Secuime”, mai ales, curgeau camioane burduşite cu te miri ce... România a anunţat deschiderea graniţelor, prin care a „curs” orice. Şi haine, şi mâncare, dar şi cele mai otrăvitoare cărţi iredentiste. S-a vorbit – şi s-au şi găsit! – despre arme şi muniţie. Ca participant la câteva congrese ale U.D.M.R.-ului, am rămas mirat de excesele organizatorice, de sumele uriaşe venite în aceste scopuri, de la Budapesta. De-acolo au fost aduse până şi gustările care s-au aflat din belşug, la primul Congres U.D.M.R., desfăşurat la Oradea. Semn că pe-atunci Ungaria n-avea grijile de azi, iar în România încă nu se crease uriaşa caracatiţă financiară ungurească, cu cele 2.280 de Fundaţii şi 4.216 Asociaţii (numai în Harghita sunt 539 Fundaţii şi 1.133 Asociaţii!!!), care să alimenteze ziarele iredentiste, cărţile lui Albert Wass, sau ale altor criminali şi şovini. „Caracatiţa” financiară a organizaţiilor politice şi culturale ungureşti, e încă bogată, iar sumele alocate sunt în funcţie de „eficienţa” scontată. Oraşul Sf. Gheorghe, altădată liniştit şi echilibrat etnic, găzduieşte principalul viespar iredentist media. Un autotren de mari dimensiuni pleacă săptămână de săptămână spre a sădi ură şi a înnoroia tot ce-i leagă pe români cu secuii şi ungurii din zonă. O „morişcă” iredentistă, ultraextremistă, care funcţionează din plin. Şi nu ai nevoie să cauţi astfel de articole, că le găseşti pe fiecare pagină, din orice cotidian sau heptomadar, scris cu litere ungureşti, mai ales în acest oraş al viesparului iredentist, Sf. Gheorghe. Las deoparte „Háromszék”, „Europa Idő” sau „Erdovidek”, cotidianul „Harghita Nepe”, pentru că am în faţă o „foaie” numită „Székely hirmondo”. De aici l-am „cunoscut” pe marele mincinos Kadar Gyula, care afirmă senin că „În 1918, armata regală română nu a fost deranjată de faptul că pe teritoriul revendicat de români, jumătate din populaţie nu era de naţionalitate română...”. Da, e adevărat, „stimabile”, numai că nu duci până la capăt explicaţia, manipulându-i astfel pe cititori. Trebuia să le spui că, de fapt, atunci, în 1918, nu s-a făcut niciun recensământ, afirmaţia pe care ai făcut-o neavând absolut nicio bază documentară. Era corect să le oferi cifrele recensământului din anul 1910, făcut de Ungaria. Da, nici atunci ponderea românilor nu era mai mare de jumătate. Scriai că românii reprezentau „doar” 46,2 la sută! Lângă acest procent, trebuia să-l transcrii pe cel al populaţiei ungureşti: 25,7 la sută! La care, dacă adăugai şi cele şapte procente ale secuilor, cu largă bunăvoinţă, ponderea ungurilor ar fi fost de 32,7 procente. În rest, erau celelalte minorităţi, pe care, sub nicio formă nu le poţi îngloba în rândurile ungurilor, aşa cum s-a procedat cu micul „popor al secuilor”, despre care, curând, se va vorbi doar în legende. Şi procentul românilor, şi al celorlalte minorităţi neungureşti era mult diminuat, prin legile care au consolidat „Fabrica de unguri”, mai ales prin deznaţionalizarea puternică, făcută fără jenă, între 1867-1918. Chestiune elementară, cerută chiar şi de... „cei şapte ani”!

Ce-ar fi putut să se-ntâmple cu „procentele” în cei 8 ani, de la Recensământul din 1910, până la Marea Unire a românilor („Dictatul” de Pace, cum îi spune „analistul” Kádár Gyula, jignindu-i pe semnatarii tratatelor care au pus capăt celor două conflagraţii mondiale)?! Sub nicio formă numărul ungurilor n-ar fi putut să-l depăşească pe cel al românilor. În 1910, erau 2.909.260 de români şi doar 1.617.231 unguri şi 441.636 secui. Atât. Iar informaţia trebuie s-o crezi. E din surse oficiale ungureşti! Aţi pus, „domnilor”, în acest fel încă o „cărămidă”... cu venin, la temelia relaţiilor dintre români şi unguri. Fiţi fericiţi!