Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Venin din şerpăria „media” a „secuimii”

Îmi pare rău, domnule Preşedinte că aţi picat în zonă, pe un teren înveninat de minţi înfierbântate, în goană după interese meschine, arborând însă vechile idei iredentiste şi idealurile lăsate de Kossuth, atunci când, pentru a deveni „rege” peste o Ungarie cât mai mare, n-a ezitat să ordone mercenarului polonez Józef Bem, pe care l-a angajat pe funcţia de general al armatei ungureşti, să omoare în Transilvania 40.000 de români. Lupte absurde, la capătul cărora trebuie să fi căzut şi destui unguri.

Chiar dacă şeful dumneavoastră de cabinet vă pune zilnic pe masă ziarele şi cărţile scoase de redacţiile şi editurile din Sf. Gheorghe, Odorhei, Miercurea Ciuc sau Tg. Mureş, n-aveţi timp să le citiţi. De aceea, mă străduiesc să vă devin şi eu „consilier”, spre a-nţelege de ce n-ar fi fost prea bine să veniţi în aşa-zisa „Secuime”, chiar de Ziua Mondială a Ungurilor de pretutindeni. E cutremurător ce a putut scrie în „Háramszék” nr. 4278, Czegő Zoltán: „...Genocidul este un lucru îngrozitor. Acest lucru se întâmplă şi azi, prin modalităţi paşnice, printre maghiarii din Transilvania, din Slovacia. Pământul Secuiesc va deveni o rezervaţie? În Oradea, Arad, Timişoara, nu vor rămâne maghiarii nici cât o rezervaţie. Morile Dumnezeului nu macină pentru maghiari! Numai că acest lucru nu-l observă locuitorii prostiţi din ţara-mamă. Şi, mai ales, Europa. Este nevoie de sânge? Există suficient. Este nevoie de lacrimi? Există după vărsarea de sânge”. Cam aşa meditează acest individ în articolul „13 lacrimi de bazalt”.

Cât de mult v-ar bucura, domnule Preşedinte, să aveţi un primar român, de pildă la Giula, care să aibă exprimări precum cele ale ultraşovinului Szász Jenő? Citez din „Háromszék” nr. 4522/2005: „Cum ar fi autonomia Pământului Secuiesc înfiinţată după modelul Insulelor Alans? Minoritatea maghiară care trăieşte aici, ar beneficia de compensaţii din partea Statului Român (eventual a celui maghiar) pentru statutul minoritar. Instituţiile româneşti de învăţământ ar funcţiona doar ca şcoli particulare şi nu ar fi obligatoriu ca elevii maghiari să înveţe limba română. Dreptul cumpărării unor terenuri şi dreptul creării unor afaceri, le-ar câştiga doar cei care ar primi drept de şedere [...] Parlamentul propriu al Pământului Secuiesc ar împărţi cu Bucureştiul actul legislativ...”.

Îl evoc din nou – şi-i fac o prea mare onoare, pe regizorul Koltay Gábor. A vărsat în filmul „Trianon” venin pentru o mie de generaţii, iar ziarele pe care le-am pomenit, i-au ridicat adevărate ode şi statui. Nu voi încerca să vă conving că acest personaj n-are nimic sfânt în el. A făcut un film dintr-o succesiune de neadevăruri istorice (ca să nu le zic minciuni!) şi un ghiveci plin cu insulte la adresa unui popor, care şi-a străbătut mileniile cu demnitate. Un gazetar din echipa de defăimători, scrie, sub titlul „Trianon, entuziasm şi doliu”, în acelaşi „Haromszek”, din februarie 2005: „...A trebuit să-mi dau seama de faptul că aşa-numita naţiune majoritară a României Mari nu a învăţat nimic din istoria deceniilor trecute... Pot doar spera că în rândul romilor există măcar un grup mai restrâns, care va conduce acest popor în lumea modernă a toleranţei europene. Pentru acest lucru, trebuie să-şi regândească propria lor istorie, începând cu falsul concept al originii transilvănene, până la invazia militară a Transilvaniei, din anul 1919...” Şi, se-ntreabă apoi, sentenţios Szilveszter Lajos: „Vor exista oare, istorici capabili de acest lucru, va exista oare o pătură politică românească, în stare să se confrunte cândva cu confruntări pe această temă...”. Chiar aşa, maestre Szilvester? Cred că te-ai cocoţat pe un munte prea înalt, de unde nu vezi şi nici n-auzi nimic, sau, cu siguranţă, n-ai deschis nicio carte de istorie adevărată. Ţi-a luat minţile „minunea” de film, de fapt un amalgam iredentist, pe care personaje cu lecţii de grandomanie auzite de prin grădiniţă, l-a fabricat, spre a servi vechii idei fixe. O, bietul de el Anonymus, care a-ndrăznit să povestească adevăruri care, peste multe sute de ani, aveau să deranjeze într-atât, încât i-au negat până şi existenţa, aruncându-l în arenă pe românul Vancea. El a falsificat o parte din cronica notarului anonim de la curtea Regelui Béla! Probabil, domnule Preşedinte Sólyom, nici dumneavoastră n-aveţi altă opinie. Vedeţi? „Mărunţişurile” astea au dus la atâtea neînţelegeri... Ce-aţi zice, dacă într-o bună zi, voi bate la uşa dumneavoastră prezidenţială şi vă voi spune că eu am găsit exemplarul prim, scris cu mânuţa lui, de Anonymus? Glumesc, dar într-o zi, tot va răsări el de pe unde l-a ascuns cineva, întristat că Pannonia nu era goală când au năvălit strămoşii dumneavoastră, sau că pe malul Someşului, nu departe de Clujul de azi, Tuhutun a dat lupte grele cu armata băştinaşilor, conduşi de Gelu. Românii nu l-au uitat şi i-au ridicat monumente în comuna Gilău, prin care aţi trecut şi dumneavoastră şi poate, privind în dreapta, chiar la intrare, din mersul autoturismului prezidenţial, aţi fi putut să-l vedeţi pe Erou... Pe voievodul Gelu!

Se tânguie alde László Tőkés pe la Bruxelles, cum că el şi ungurii din România sunt asupriţi de „majoritari”. Eu ştiam că popii spun mereu adevărurile, că ei nu mint, că ei ar fi cei care „taie limba mincinoşilor”. Dar, vorba lui „scăpată” cândva: „scopul scuză mijloacele”! Ce te faci însă când primarul din Miercurea Ciuc, Raduly Robert, declara, în 15 mai 2005, la Duna TV: „Indiferent cum numim noi Ţinutul Secuiesc, esenţial este faptul că noi îl conducem. Nu eu şi Jenő (Szász Jenő, primarul din Odorhei din anul 2005 - n.a.) ci noi, secuii!”.

În sfârşit, m-am luminat. Vedeţi, domnule Preşedinte Sólyom, am descoperit, în sfârşit, şi existenţa a doi din cei 200.800 de locuitori din zonă, care s-au declarat secui. Merită să-i treceţi pe lista neagră: ei nu se cred unguri! Cum, şi dumneavoastră, aţi putea fi declarat trădător al maghiarimii, atunci când aţi plecat din Ungaria, în România, spre a susţine tacit întemeierea „Ţării Secuilor”, care, evident, ar atrage după sine împuţinarea ungurilor în această parte a României. Şi e bine să mai ştiţi ceva: că numai Dumnezeu mai ştie de ce naţie e fiecare! În fiecare om curge sânge amestecat. Şi românesc, şi unguresc, şi secuiesc... Românii susţin că Raduly a fost cândva Radu, Bánffy a fost... Ban. Sunt zeci de mii de cazuri. Timpul a lucrat şi a adus astfel de situaţii văzute în timp, sunt drame, mai mici sau mai mari. În cartea Mariei Ciobanu-Băcanu, „S.O.S.” - românii din Covasna şi Harghita, comentează astfel de fapte cutremurătoare. Iată mărturia pe care i-a făcut-o o femeie de origine maghiară din comuna Plăieşii de Jos: „În comună, sunt 200 de români. Toţi vorbesc maghiară. Cei mai mulţi au făcut şi şcoala în limba maghiară. Dacă doi-trei elevi solicită şcoală în limba română... [...] La recensământ s-au declarat români ortodocşi, dar în familie şi în sat vorbesc ungureşte. Numai la biserică mai cântă româneşte rugăciuni, pe care am învăţat-o mecanic. Obiceiurile comune sunt ale maghiarilor. rolul principal în asigurarea unei convieţuiri normale a românilor cu unguri îl are un român. Limba română n-o mai vorbesc nici în casă...”. Sau, altă relatare despre românii din Sâncrăieni: „...Au biserică ortodoxă în sat, dar nu au popă. Nu există şcoală românească, ci o clasă cu predare în limba română. Copiii, fiind din căsătorii mixte, învaţă şcoala exclusiv în limba maghiară. Oamenii vârstnici, români, nu vorbesc limba română pentru că nu o ştiu. [...] Sătenii se înţeleg. Românii ajunşi prin căsătorie, nu se mai disting de ceilalţi. Vin şi la evenimentele religioase ale maghiarilor”. Transcriu şi câteva frânturi dintr-o amplă mărturie a unui maghiar din Odorheiu Secuiesc: „Românii sunt 846 din cei 38.926 locuitori. Deşi oraşul se numeşte Odorheiu Secuiesc, s-au declarat foarte puţini secui: doar 5-6. Bătrânii români care trăiesc aici, ştiu limba maghiară. Cei ce gândesc normal, trebuie să înveţe limba naţionalităţii maghiare. Populaţia română nu-şi revendică drepturi. Tensiunile din ’90 şi cele de la nivelul învăţământului s-au liniştit. N-au avut bază. [...] Aici, ura s-a creat împotriva miliţenilor. Populaţia care locuieşte în Odorheiu Secuiesc, n-a avut de furcă cu nimeni. S-a înţeles paşnic. În Consiliul Local, sunt 18 membri, din care 17 maghiari şi un român, prin discriminare pozitivă sau favorizare, pentru că, după numărul de voturi, la 800 de români, n-ar fi intrat...”.

Punct. Vorbe multe. Adevăruri ocolite. Învăţământul în limba română a fost mutilat aproape integral la Odorheiu Secuiesc. Liceul sanitar a fost „expulzat”. La fel Şcoala Normală. Elevii români au fost alungaţi. Au plecat profesorii, sub ameninţări până la exterminare fizică. Fie, domnule Preşedinte László Sólyom, să nu mai comentez nimic din tot ce s-a întâmplat pe-acolo, atunci. Să rămână uitate toate dramele. Că drame au fost tot timpu’. Ar merita, ca militant activ pentru „drepturile secuilor” să ştiţi şi un alt episod cutremurător, din vremea Diktatului de la Viena (1940-1944), pe care ungurii obişnuiesc să-l dezmierde... „Tratat de Pace”. Am găsit un document aproape incredibil. Un document al intoleranţei totale, al unui genocid al vremii când armata ungurească, de ocupaţie, dărâma biserici şi omora oameni nevinovaţi. La Odorhei, din sudoarea muncii lor, românii şi-au ridicat şi două biserici, una ortodoxă şi alta greco-catolică. „Documentul” de care v-am amintit este bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941: la poziţia VI, s-au prevăzut 3.000 de pengő pentru demolarea cupolei bisericii ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil! Neputând realiza acel proiect, conducerea oraşului a hotărât în anul următor, 1942, demolarea bisericii ortodoxe! Mai târziu, au renunţat, transformând sfântul lăcaş în magazie, devenind mai apoi WC public! Şi câte altele n-au pătimit românii de aici.

La 1849, Tribunalul de Sânge din Odorhei a decimat o bună parte din români. Istoria mai consemnează şi refuzul Primăriei din Odorhei de a aproba cererea românilor de a construi un internat pentru copiii lor veniţi să urmeze şcoala la Odorhei. Motivul? Pericolul de românizare a zonei. Acelaşi motiv avea să fie invocat şi la începutul anilor ’90, cazul „Dealul Stejarului” („Cserehat”), producând groază şi indignare în toată lumea civilizată. Trebuie să fi auzit şi dumneavoastră despre celebrul conflict din Odorheiu Secuiesc... De-atunci, au trecut ani mulţi, cu ameninţări, cu agresiuni, cu şicane de tot felul, care nu se mai termină. Şi totul a pornit de la interesul meschin al „autoguvernării locale” (Vă place acest termen, ştiu. Şi presupun că „organizatorii” turneului dumneavoastră în aşa-zisa „autoguvernare” din Harghita, care v-a adus surpriza că românii s-au „prins” şi v-au cam aplicat o corecţie aspră, dându-vă de înţeles că e mai bine să vă faceţi „jocurile” din „ograda” de la Buda!) din Odorhei. Pe scurt: o fundaţie din Elveţia, pe banii ei, a construit pe platoul de pe Dealul Stejarului o clădire de vis, pe care a donat-o Congregaţiei „Inimi Neprihănite”, a călugăriţelor greco-catolice, pentru a organiza un aşezământ de asistenţă socială pentru copiii orfani. Şi când primarul xenofob, Szász Jenő, a văzut superba clădire, i-au sticlit ochii a fericire, visând că poate rezolva, dintr-o dată, două probleme. Prima: să înalţe acolo cea mai mândră Universitate ungurească din Ardeal, Odorheiul devenind astfel oraş universitar. A doua: prin alungarea călugăriţelor românce, se va păstra puritatea etnică a oraşului, mândrindu-se că Odorheiul va rămâne cel mai pur oraş unguresc din întreaga lume! Primarul dădea şi un procentaj ameţitor al „purităţii”... Pentru această „pradă” a-nceput lupta prin tribunale, ba pentru clădire, ba pentru pământ, ba pentru donaţie, ba pentru luarea în răspăr a autorizaţiei, ba pentru a educa etc. Şicanări fără sfârşit. Intoleranţă etnică, deşi călugăriţele n-au deschis un aşezământ doar pentru români. Superba clădire de pe „Dealul Stejarului” găzduieşte de acum şi o şcoală generală, şi un liceu, zis românesc, dar frecventat şi de foarte mulţi elevi din oraş. O bază materială excepţională, cu sală de sport, cu laboratoare, multe făcute în continuare cu sprijinul fundaţiei elveţiene.

Sper, domnule Preşedinte László Sólyom, că nu puteţi accepta xenofobia şi că veţi găsi o clipă de bunăvoinţă să apelaţi la „Autoguvernarea Odorhei” să termine războiul şi să încheie o pace omenească, spre binele copiilor orfani de acolo, şi pentru spălarea onoarei unui oraş a cărei conducere a depăşit limitele bunului simţ şi ale omeniei. Şi vă propun s-o faceţi nu doar ca un om echilibrat ce presupun că sunteţi sau ca Preşedinte al unui stat care şi-a construit o carte de vizită impresionantă, dar şi ca un mare jurist, despre care, adesea, prieteni ai mei din Budapesta mi-au vorbit cu mare eleganţă. Sunt răni care trebuie vindecate. Ar fi poate prea mult să-i lămuriţi să-şi stingă din suflet acel chinuitor „Tratat de la Trianon”. A fost un act corect, rezultatul judecăţii a câtorva mii de oameni, a unor state care n-au motive să agreseze Ungaria... Refaceţi, vă rog, în minte, cu discreţie, vremea năvălirilor, a luptelor sângeroase duse de unguri pentru lichidarea băştinaşilor. Mă tot gândesc că divinitatea a avut grijă să păstrez şi documente din acele vremuri şi poate vom avea şansa, cine ştie, să judecăm corect istoria. Ce credeţi? Când au venit strămoşii dumneavoastră, de departe, şi-au început să-i lichideze pe băştinaşi, ce-ar fi făcut cu femeile românce? Nu cumva ar fi făcut şi copii? Nu cumva ar fi fost pe-atunci cu romanii, primele „căsătorii mixte”? Sunt, desigur, ipoteze posibile sau, poate nerealiste. Altceva este însă important: drumurile vieţii nu mai pot fi altele, decât împreună! Ducă-se dracu’ xenofobii! Ducă-se dracu extremiştii! Indiferent cum îi cheamă şi de ce neam sunt...

Merită să mai ştiţi o taină. Scriu o carte despre Avram Iancu. În documentarea făcută, nu e ocolită nici informaţia că între iubitele sale cele mai dragi a fost şi o frumoasă unguroaică, nefiind departe momentul de a veni pe lume şi un copil. L-ar fi renegat cineva? Exclus. Ar fi fost ca toţi copiii care s-au născut din căsătorii mixte. Şi sunt, slavă Domnului, zeci de mii! Cupluri fericite, care niciodată nu şi-au pus problema că sunt de naţii diferite. Sunt o femeie şi un bărbat. Sunt familii ca toate familiile. De ce-l urâţi cu atâta înverşunare pe Avram Iancu? El v-a ocrotit la 1849, când vă atacau ruşii. N-a vrut să vă nimicească! L-a trimis pe Bălcescu să dea asigurări lui Kossuth că nu-l va ataca. N-a uitat că în vremea studenţiei, s-a bucurat de buna ocrotire a gazdei sale, o familie de unguri...

Faceţi ceva să-l liniştiţi pe acest Toroczkai şi ceilalţi aliaţi ai ideilor lui încărcate de nebunie. Viktor Orbán? E un personaj care va duce Ungaria în stare de război cu toţi vecinii. Minte şi gândire, nu-i puteţi da, dar o vorbă „bună” tot îi puteţi spune în campania electorală, care, cu voia sau fără voia noastră, vine. Oameni ca el, ar trebui trecuţi mai întâi prin proba de analiză a stării de sănătate. Şi el, şi cei ca Tőkés al nostru, care, în vremea când era popă la Dej, după cum scriu şi azi ziarele, şi-a dovedit virilitatea în atât de multe cazuri, încât localnicii l-au „botezat”... „Taurul de Dej”. Şi presa, scurmând prin dosarele lui de securist plătit, i-a publicat până şi chitanţa prin care a primit banii „oferiţi” de Securitate, pentru „serviciile” făcute „organelor”.