Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Blocaj spre „butoiul cu miere”

...„Butoiul cu miere” s-a tot îndepărtat şi Markó Béla, s-a trezit că nu-i mai poate da târcoale, nici el, nici miniştrii lui de altădată, nici şefii de pe toate crenguţele guvernamentale, cu pixul decizional mereu pregătit pentru apostilele necesare dezvoltării locale, dar, mai ales, naţionale. Româneşti, evident!

Un mini-foileton, care circula, sub anonimat, prin unele redacţii, dar şi prin cutiile poştale, mi-a prilejuit o reconstituire presărată cu prea multe adevăruri amare. Şi ar merita să rămână consemnate acele rânduri, care purtau şi un titlu: „Curva de serviciu”!

„Are, de fapt, un iubit milenar. Fălos, arogant, fudul. Cu el e cuplată. I-a declarat cu limbă de moarte, în toate vremurile, credinţă veşnică. E martor patul conjugal... E dispusă să-i ofere totul. Şi trupul, şi bijuteriile, şi casa construită în bătătura altora, şi magazia doldora, agonisită prin te miri ce tehnici. E dispusă să-i plătească şi zâmbetele, dăruindu-i tot ce-o-nconjoară. Şi pârâul cristalin, şi aerul oxigenat, şi aurul din Munţii Raiului, şi vistieria...

Se-ndrăgosteşte oricând momentul o cere, mimând scene din lecţii temeinic exersate. Ajunge des şi în sala de avorturi, după care aleargă spre alt iubit, mai viril, dispus să-i împlinească grija sfântă a lăţirii bătăturii, pe care o vrea unită cu a iubitului milenar. E mereu zâmbitoare. Ştie să-şi etaleze nurii, dar şi să-şi mascheze fardurile. De-o vreme, se dă din nou virgină şi a pus ochii pe un nou iubit. Se uneşte cu el, îl curtează. Îi dă târcoale. Îl vrea.

El? „Îmbrobodit”, goneşte înfierbântat după nuroasă, să n-o scape. E prins în ghearele curvei, care se vrea, cu orice preţ, în patul lui conjugal. Şi nu doar cu un viril. Ştie s-o facă şi-n doi, şi-n trei. Nici „poşta” n-o deranjează. Curvă de serviciu, în călduri!”

• 
  Mai jos, pe „fluturaş”, o notă: „Asemănarea cu oricare partid etnic din Europa e cu totul întâmplătoare!” (Deci, nici cu... UDMR-ul!)
  

*
Zâmbete triste... Şi-n spatele lor, aud parcă zicerile disperate ale „polgarmester”-ului Róbert Ráduly: „Suntem în pericol de moarte!”... „Exclamatorul”, primarul de Miercurea Ciuc, a simţit nevoia să explice şi „de ce”: din vina „guvernului central”, care a recurs la „gesturi iresponsabile”, cât şi a şefului statului, care a dat, de asemenea, „declaraţii iresponsabile”. Aşadar, povestea cu „autoguvernarea Harghita”, nu-i doar un simplu joc de cuvinte. În mintea lui Ráduly chiar s-a instalat „Guvernul Harghita”, mai altfel decât celelalte „miniparlamente locale”, cum sunt considerate Consiliile Judeţene din România. Evident, un „guvern” cu atribuţii speciale, gândit de formaţiile politice ungureşti. Mai marii „Autoguvernării Harghita”, au găsit şi modalitatea de a anunţa omenirii „pericolul de moarte” ce-i paşte pe secuii şi ungurii din „Ţinutul Secuiesc”: în peste 70 de localităţi, s-au aprins „focuri ale solidarităţii” şi s-au tras clopotele, în dungă, aşa cum au făcut secuii şi-n vremea năvălirii tătarilor. Este clarificată şi identitatea „agresorilor”: „Hoardele năvălitoare ale valahilor”! Ei, valahii sunt cei care le-au cucerit „pământul strămoşesc”, i-au jefuit, terorizat şi discriminat pe secui! Acesta este motivul pentru care „secuii” au nevoie de... guvernul lor. Mai ales acum când crengile copacului guvernului Tăriceanu s-au scuturat, căzând de pe ele şi celebrele „pixuri” decizionale ale reprezentanţilor U.D.M.R. Şi erau plasaţi pe crengile esenţiale, nerămânându-le de-acum decât să-l pomenească pe Călin Popescu-Tăriceanu şi chiar să-i ridice un monument, fie el şi în vârful Nyerges!

Cuvinte grele şi grave. Românii sunt „hoarde năvălitoare”. I-au jefuit şi terorizat pe secui şi-i discriminează şi azi... Atmosferă încărcată, suportată parcă aprobativ, liniştit şi senin, de către un şef de guvern obişnuit cu drumurile spre Budapesta, fie în scopuri intime, fie în interese de familie, având ca translator propria-i soţie, fie în misiune guvernamentală, de el inventatele şedinţe comune ale guvernelor celor două ţări. Şi asta, înainte ca guvernul de la Bucureşti să-ncerce să ţină o proprie şedinţă fie la Iaşi, fie pe Muntele Găina, sau chiar la... Miercurea Ciuc, în „Autoguvernarea” Harghita! „Lucrări” tragic resimţite dureros de românii care trăiesc în zonă. În faţa violentului focar revizionist, românii din Harghita şi Covasna s-au trezit singuri, apărându-se aşa cum au putut, rămânând admirabilă rezistenţa şi poziţia Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, dar şi a săptămânalului regional de atitudine şi cultură, „Condeiul Ardelean”, care poartă o deviză care merită păstrată în suflet: „Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău!” Rămâne atunci de găsit răspuns şi atitudini de demnitate naţională în faţa unor afirmaţii precum cele ale lui Markó Béla, căruia Călin Popescu-Tăriceanu i-a aşezat pe frunte rangul de vice prim-ministru, adică omul nr. 2 în guvernul României. Gest unic, „răsplătit” prin dereglarea din încheieturi a multor mecanisme statale. Erau deja uitate bunele gânduri nutrite de unii etnici unguri. Le reamintim pentru „memoria” fostului prim-ministru... „Kuky”! „Tot ce este valah e înaintea noastră superlativul odiosului, ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele!” E aproape incredibil că indivizi cu astfel de gânduri, sunt puşi să-i conducă pe „valahi”. Pe cei dispreţuiţi cu atâta ură viscerală. Indivizi a căror profesiune de credinţă este limpede comprimată şi în rândurile exprimate de şeful Partidului Iredentist - U.D.M.R.: „Existenţa şi fericirea maghiarilor nu se poate încadra în actualele hotare ale României. Cui dintre noi îi trebuie drepturi pentru ungurii din România? Le cerem provizoriu, să putem zdrobi cu ele statul!”.

Provocările se ţin lanţ. părând a fi o normală urmare a încurajării tacite a acestor demersuri. Pe bună dreptate, analistul Alexandru Moraru scria în „Naţiunea” din 10-16 decembrie 2008, sub titlul „Scenariul blestemat”: „...Din partea ciudatului premier Tăriceanu nu ne putem aştepta la nimic bun, dată fiind cunoscuta sa înclinaţie pro-ungară (...) Din fericire, însă, au fost alegerile, şi C.P. Tăriceanu va rămâne o amintire urâtă”. Tot Alexandru Moraru remarcă declaraţia preşedintelui Băsescu, considerând-o memorabilă, făcută la Cozmeni, în Harghita, unde a fost şi preşedintele Ungariei, László Sólyom, cu ocazia Zilei Ungariei: „...Pe plan local se pot organiza consultări populare pe diferite subiecte, inclusiv prin referendum. Dar când cineva va încerca să valorifice rezultatul referendumului în scopuri antinaţionale, Statul Român va interveni cu toată forţa!”...

La întrebările insistente despre autonomia teritorială a „Ţinutului Secuiesc”, ale jurnaliştilor unguri şi români, fie la Budapesta, fie în Harghita şi Covasna sau la Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a răspuns cu demnitate: „Nu, niciodată nu va fi acceptată în România autonomia teritorială!”. Şi a făcut apel la Constituţia României, Biblia Sfântă a Neamului, care defineşte ţara ca stat naţional, suveran, independent şi indivizibil. Mi-au revenit atunci în minte săptămânile războinice când „Constituanta” analiza punct cu punct proiectul de constituţie. Vai, câtă opinteală ungurească împotriva punctului 1! Cel care – zic ei! - şi acum îi apasă, îi îmbolnăvesc, nu-i lasă să trăiască... Îl revăd însă şi pe Markó, la Cristur, declarând cu zâmbet ironic, sfidător, ca răspuns la „Nu”-ul preşedintelui Traian Băsescu, că acel „Niciodată”, afirmat în răspunsul la întrebarea „Când va fi autonomia teritorială?” în Har-Cov, traducerea cuvântului va putea fi... „În curând!”. Şi ca să devină şi mai convingător, a exemplificat cu aşa-zisul Monument al „Libertăţii”, adică al generalilor... criminali, de la Arad. Tot „niciodată” s-a spus şi despre reamplasarea lui, după ce guvernul liberal de la Bucureşti, a hotărât dezafectarea lui, în anul 1924. Şi, fălos, le-a reamintit românilor că monumentul celor 13 generali - pentru unguri eroi, pentru români criminali - e reînălţat într-o mare piaţă a Aradului, sfidând durerea românilor... Acolo unde, ca orgoliul românilor să fie şi mai grav rănit, s-a ridicat şi un penibil „arc de triumf”, care să simbolizeze lupta şi sacrificiile românilor. Iar cele două monumente, aflate faţă în faţă, amplifică dezastrul sufletesc al poporului sfidat. Al urmaşilor celor 40.000 de români masacraţi, printre care şi peste 100 de preoţi ortodocşi. Cei ce vor să ne rescrie istoria, neagă adevărurile istoriei, afirmând că cei „13” n-ar fi putut face atâtea victime dintre românii ardeleni. Ba, ca argument, senatorul Sógor Csaba, într-o declaraţie făcută în Parlamentul României, are la bază faptul că n-ar fi fost găsită groapa comună, aşa cum s-a întâmplat la Mohács, unde după 400 de ani, comemorarea s-a făcut la 29 august 2003, în prezenţa oficială a ambasadorului Turciei la Budapesta. Ce nu vrea să ştie popa Sógor, e că nu doar Munţii Apuseni, dar tot Ardealul este un sanctuar plin de morminte. Se face că nu ştie nici că represiunea ungurească a durat doi ani! Ştie însă că n-ar fi fost 40.000 de morţi, ci doar 8.000... Şi mai ştie ceva: că cei „13 generali” au luptat pentru libertatea popoarelor. Şi nu vrea să precizeze despre ce „popoare” e vorba. Pentru celelalte popoare, „libertatea” s-a redus doar la schimbarea „jugului”: din cel austriac, în cel unguresc! Un „jug” îngrozitor! Cu fabrici de ungurizare, cu crime ce aminteau de Evul Mediu, cu nedreptăţi strigătoare la cer! Rămâne însă o întrebare privind „logica” lui popa Sógor: cum e posibil să compare nimicirea unei armate a Ungariei, de către turci, în câteva zeci de minute, într-o zonă bine determinată, cu exterminarea în masă a populaţiei româneşti, pe tot cuprinsul Ardealului?!