Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)


Gata! „Pogromul” poate începe



Yüklə 1,25 Mb.
səhifə42/51
tarix12.08.2018
ölçüsü1,25 Mb.
#69673
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   51

Gata! „Pogromul” poate începe...


...19 martie 1990. Prin Ardeal continuă să mişune „turişti” din Ungaria. Unii, au continuat să exploreze „teritoriile ungureşti... răpite de români”, iar alţii, cu forţe şi energii proaspete, veniţi de dincolo de Pusta ungurească, fie cu autoturisme, fie cu alte mijloace, s-au ocupat de problemele „logistice”. De la Budapesta, „chibzuitorii”, care au „proiectat” totul, s-au acoperit cu măsuri speciale. În primul rând, era nevoie de martori „neutri”... Şi unde puteau fi găsiţi mai bine decât în îndepărtata Irlandă? De aici, o echipă de televiziune, bine dotată, a venit de urgenţă la Tg. Mureş, a fost plasată la hotelul „Grand”, de pe terasa căruia panorama Pieţii Centrale, unde urma ca a doua zi să aibă loc bătălia pentru Ardeal, era perfectă. A mai existat încă o mare grijă: Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a transmis, pe căi diplomatice, un Apel către secretarul general al ONU, Xavier Perez de Cuellar. Alt Apel a ajuns şi la Consiliul de Securitate, cu cererea expresă de a interveni în Ardeal, cu trupe! Şi, pentru ca efectul „pogromului” să fie maxim, Budapesta a informat 37 miniştri de externe de pe mai multe continente, despre... „genocidul pregătit de români”, împotriva ungurilor din Ardeal! Cu alte cuvinte, hoţul striga... hoţii!

Era un nou moment şi nu trebuia pierdut. Pe Szűrős şi ai lui, îi apucase din nou dragostea de Ardeal! Numai că ecourile „apelurilor” n-au fost cele aşteptate de Budapesta, chiar dacă România a făcut mult prea puţin pentru a se cunoaşte adevărurile înscenărilor şi diversiunilor făcute de Ungaria. Şi cele de azi, dar şi cele din trecut, care au şi mărturii cutremurătoare: sute de mii de crime, schingiuiri şi expulzări în masă, organizarea unor draconice sisteme de ungurizare, ale căror efecte s-au văzut de la un recensământ la altul. Complexul de minoritate a condus chiar până la elaborarea unor documente oficiale, cum au fost şi cele elaborate de Societatea pentru maghiarizarea numelor. Preşedintele acesteia, Simon Telkes, preconiza maghiarizarea în fiecare an a cel puţin... 100.000 de nume! O acţiune care a continuat şi în perioada interbelică. În mai 1930, cu ocazia adunării generale a „societăţii”, deputatul Markó Zoltan şi „prim-fermentul” acţiunii, Lengyel Zoltán, considerau că în Ungaria Mică sunt peste 2 milioane de persoane care au nume străine. Şi – ziceau ei – „dacă mai adăugăm aici numele de botez nemaghiare şi firmele ce au nume străine, constatăm că avem de maghiarizat 4.000.000 de nume...”. În numele acestor idealuri au devastat aşezări omeneşti ale românilor, le-au impus schimbarea credinţei, prin trecerea la religiile practicate de ei, le-au dărâmat biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte de cult, le-au dărâmat monumente, le-au închis şcoli şi le-au barat accesul la limba şi cultura română, le-au interzis contactele cu Ţara Românească, recurgând adesea la crime oribile, pe care, în parte, le vom prezenta şi în acest volum. Evident, în rândul acestora, intră şi „pogromul” de la Tg. Mureş, ale cărui baze logistice şi operaţionale au fost puse la cale, neîndoielnic, la Budapesta. Cine i-a asmuţit pe unguri împotriva românilor? De ce? În ce limbă au vorbit... „pogromiştii”? Oricum, exista o „linie” trasată de Győrgy Frunda, într-o „lecţie” predată ziariştilor la o conferinţă de presă: „La Tg. Mureş, la orice manifestare la care participă ungurii, va trebui să se vorbească în ambele limbi!”.

Chinuitoarea obsesie ungurească, devenită, absolut logic, din Mare Imperiu o Ungarie Mică, avea să explodeze la 20 martie 1990 şi la Tg. Mureş. Intoleranţă şi agresivitate, având ca „metodă” lecţiile înnăscute undeva în Asia, de unde înaintaşii ungurilor de azi au năvălit înainte de anul 900, să supună sângeros Europa. După mai bine de 1.100 de ani de la năvălirea triburilor ungare şi aşezarea lor în mănoasa Câmpie a Pannoniei răsună apeluri disperate precum apelul ministrului Harrach, din guvernul Orban, consemnat de cotidianul „Magyar Nemzet”, din 5 iunie 2001: „O naţiune în continuă scădere demografică, ce-şi subminează singură vâna biologică, nu este în stare să continue mileniul pe care înaintaşii l-au trăit aici, în Bazinul Carpatic”. Sau, marea durere a episcopului reformat László Tőkés, exprimată prin Apelul de la Eger din mai 1991: „Toţi ungurii ardeleni să rămână pe loc, cei plecaţi, să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal îşi pierde rostul!”... Şi cei aproape şapte milioane de români, ce să facă, părinte? Cumva, să plece?! Aţi uitat că ei sunt aici de când lumea, că v-au primit în gazdă, prin anul 895...


*
„Scenariul”... „pogromului” era simplu: românii, şovini prin definiţie, îi vor ataca efectiv pe unguri, aceştia se vor apăra, spre a evita... „etnocidul”, după care se vor declanşa intervenţiile Europei, împotriva „sălbăticiei” dintotdeauna a românilor! Doar „pogromul” planificat era deja anunţat din vreme, atât la ONU şi Consiliul de Securitate, cât şi la guvernele unor importante ţări ale lumii, 37 la număr, probabil spre a fi dispuse ca în următoarele zile să trimită trupe de menţinere a păcii în Ardeal... Şi mai era un pas până la autonomia teritorială şi încă unul până la repetarea momentului din anul 1867, când s-a produs efectiv anexarea Ardealului, prin forţă şi trucaj politic, fără consultarea populaţiei române, majoritare. Evident, pentru ca acest scenariu să izbândească, trebuia provocat un fel de război civil, care se voia declanşat la Tg. Mureş şi extins apoi spre alte zone. Spre a fi „stins” şi pentru a se asigura pacea interetnică de către forţe armate trimise în Ardeal de către... ONU! Dar n-a „ieşit”! Românii au fost mai înţelepţi, iar ungurii mobilizaţi la „pogrom” şi-au dat seama că sunt „folosiţi” pentru scopuri străine de conştiinţa lor. Unii, s-au retras, alţii, orbiţi de propaganda iredentistă, au acţionat orbeşte, încât pe „câmpul de luptă” au rămas oameni infirmi pentru toată viaţa. Fie să amintesc doar cazul românului Mihăilă Cofariu, ţăran din comuna Ibăneşti, din judeţul Mureş, care pe toate posturile de televiziune din Europa era prezentat a fi „ungur”. O diversiune de mari proporţii, care n-a fost demontată nici până azi!

*
...Şi echipa de televiziune din Irlanda, „invitată” să filmeze „pogromul”, capta imaginile unei tragedii umane care continua să crească în amploare. Se insistă pe o imagine cutremurătoare: un om lovit cu sălbăticie, cade. Sângerează. Pare mort. Şi, ca un act de vitejie, continuă să fie lovit în cap, cu scânduri şi bâte, în timp ce trupul său e secerat cu lovituri de picior, date cu sete de fiecare individ care trecea pe lângă el. La scurt timp, imaginile acelea apocaliptice făceau înconjurul lumii, „livrate” de echipa de televiziune din Irlanda, care exersase filmările cu o zi în urmă, de pe clădirea hotelului Grand. Acolo unde, din întâmplare, se cazaseră în ziua anterioară, când ajunseseră... „întâmplător” la Tg. Mureş! Omu’ căzut, aşa cum au anunţat comentatorii posturilor de tele-viziune din întreaga lume, era „ungur”, iar agresorii, românii intoleranţi! Era îmbrăcat într-un pulovăr verde, iar sângele său, care a înroşit caldarâmul alburiu, contura parcă imaginea drapelului unguresc.

Aşa a ştiut toată lumea: că la Tg. Mureş, românii au omorât, cu sălbăticie, un ungur! Şi, poate, tot aşa mai cred şi azi, deoarece dezminţirea venită peste o zi sau două, n-a reuşit să repare falsa informaţie transmisă de echipa de televiziune din... Irlanda, în vreme ce, absolut de neînţeles, filmul corect realizat de corespondentul Televiziunii Române la Tg. Mureş, Dorin Suciu, a zăcut prin cine ştie ce sertare, fără a fi difuzat, folosind, în schimb, imaginile cu informaţii incorecte, realizate de echipa din Irlanda?!
*

Alt moment ratat! Oare al câtelea?! Şi nici nu erau încă vindecate rănile din Decembrie ’89... Acelaşi slogan preluat de etnicii unguri din Ardeal, din „folclorul” Budapestei: „Acum ori niciodată!”. O provocare susţinută energic şi abil de ziarele din cuiburile revanşarde, masate la Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc, aşa cum au continuat s-o facă, supra-sponsorizaţi din largile buzunare ale guvernului budapestan, până azi. Rămân însă esenţiale şi rolurile jucate de Radio „Kossuth”, Duna TV şi „verii” lor, între care şi Radio F14 105, din New York, o porta-voce a Asociaţiei Maghiarilor Americani. La 7 ianuarie 1990, în urma întrunirii în care „Asociaţia” a discutat problema Ardealului, transmitea următorul comunicat: „Ceauşescu a căzut cu sânge unguresc, dar sacrificiul acesta nu este destul. Ungurii din Transilvania trebuie să fie eliberaţi şi anexaţi la Ungaria. În acest caz, trebuie să încercăm întâi rezolvarea pe cale paşnică. Sunt trei posibilităţi: prima – un verdict internaţional; a doua – o Transilvanie independentă, de tipul Elveţiei; a treia – toată Transilvania trebuie luată cu forţa şi anexată la Ungaria”. Un comunicat preluat şi difuzat insistent între 8-12 ianuarie 1990 de Radio „Kossuth” de la Budapesta, care acoperea „hertzian” o bună parte a Ardealului...

Iau amploare diversiunile ungureşti, începute încă din vara anului 1988, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Gorbaciov a „convocat” la Bucureşti reprezentanţii „la vârf” ai Tratatului de la Varşovia... „Şeful” i-a chemat atunci la ordine pe Ceauşescu şi Gyula Horn. Apăruseră asperităţi publice în relaţiile dintre Bucureşti şi Budapesta şi voia să le stingă, spre a evita internaţionalizarea problemei. Obrăznicia lui Gyula Horn l-a enervat pe Ceauşescu, atunci când a readus în discuţie apartenenţa Ardealului la Ungaria. Fără a fi, pentru Gorbaciov, singurul motiv care îi provoca reacţii anti-Ceauşescu, ale cărui zile, la cârma României, le număra de ceva vreme. Tot de unguri şi de Ungaria e legat şi momentul semnării, în iunie 1988, a unei Declaraţii semnate de către personaje de nimeni desemnate, dar manipulate de diabolicul „Gusti” Molnar, clujeanul expulzat din România, de Securitatea Română, pentru acţiuni de subminare a Statului Român, prin care se declarau de acord cu dezlipirea de România a Ardealului, şi, într-o primă fază, atribuirea statutului de stat... independent.

Rămân enigme destule: „valurile” de „excursionişti”, care au invadat Banatul românesc în zilele premergătoare „Revoluţiei”, dar şi o serie de cadavre, de nimeni din România revendicate. Apoi, „caracatiţa” structurilor paramilitare din Ungaria, care pregătea cu temeinicie momentul diversiunilor şi al intervenţiilor armate. Pentru că Ardealul nu era doar un teritoriu râvnit, dar şi o bază de resurse extrem de tentantă. Apoi, era şi o „piaţă” formidabilă. Şi interesele „destabilizării” nu erau doar ale Ungariei... Timpul - susţin destui analişti, va oferi şi explicaţii surpriză. Oricum, în acest „război” modern de tip psihologic declarat României! Serviciile secrete şi-au avut rolul lor principal. Şi cele occidentale, şi cele ruseşti... Toate scontau pe vechile şi mereu actualele conflicte etnice româno-ungare. Mai rămâneau de provocat şi alte diversiuni interne, cum a fost cea dintre armată şi securitate. Stăteau de veghe şi alţi „pândari”, care vânau alte teritorii. Utopii! Sârbii priveau spre Banat, neuitând perioada când au sperat în întinderea graniţelor spre Arad, iar bulgarii se revedeau stăpânii Dobrogei. Dar n-a fost să fie! Românii şi-au păstrat capu’ şi-au evitat... lovitura de stat! Cea care ducea, inevitabil, la destrămarea ţării. Planul unguresc n-a reuşit, şi România a rămas întreagă. N-a fost nici Iugoslavia, nici Cehoslovacia... Cu toate că „turiştii” unguri, infiltraţi în ţară, nu erau fitecine. Veneau cu lecţiile învăţate în tabere de instruire. Era, apoi „pavăza” de la hotare: la graniţele României erau masate trupe sovietice şi ungureşti, în vreme ce, prin toate mijloacele, în ţară, destule şcoli ungureşti şi biserici, se transformaseră în depozite secrete de armament, în mare măsură de ultimă generaţie!



Şi câte pregătiri s-au făcut pentru acest moment, aşteptat, după cum au continuat să afirme bandele iredentiste, încă din primele momente ale semnării Tratatului de Pace de la Trianon.
*
Dar câtă „istorie” în jurul pastorului reformat László Tőkés! O biografie tipică de agent dublu: hungarist şi, în acelaşi timp, în solda Securităţii române. Plătit! Cât despre episodul „Timişoara”, privind mutarea sa, „asistată” de miliţia locală, la o parohie din Sălaj, se discuta tot mai mult despre implicarea „Comandoului” echipat în uniforme militare româneşti, condus de Sándor Gőncz, nepotul viitorului preşedinte al Ungariei Árpád Gőncz, căruia i se atribuie crima de a fi împuşcat copiii de pe scările Catedralei din Timişoara, cât şi atacurile declanşate asupra formaţiilor militare din Timişoara. Pe seama lui Sándor Gőncz, se pun şi „antrenamentele” comandourilor din tabăra militară de la Kerent, destinate zonei secuieşti din România... Să fie doar simple poveşti? E greu de dat verdicte după două decenii! Oricum, asumarea de „merite”, cum că în Revoluţia Română a curs şi sânge unguresc, prea des repetată, te pune pe gânduri. Şi vor veni momente ale adevărului, poate peste încă 30 de ani, atunci când se vor deschide arhivele prin toată Europa. Vom şti, probabil, care au fost „turiştii” care veneau, valuri, valuri, dinspre vest, dar şi dinspre est. Dinspre „Gorbi”, pentru care Ceauşescu devenise un personaj insuportabil. Şi mai pluteşte, fără răspunsuri, deocamdată, o întrebare: de ce o parte din tragedia Timişoarei este legată în consemnările de presă de numele lui Sándor Gőncz, nepotul lui Arpad Gőncz, care va deveni preşedinte al Ungariei.

Cât îl priveşte pe „eroul” László Tőkés, se-nvârt în jurul lui, şi după două decenii, destule enigme. Prin ce practici a ajuns episcop reformat de Piatra Craiului? Se-ntreba şi se mai întreabă încă preotul reformat Balogh Béla: până când va continua episcopul László Tőkés practicile pe care le exercită din 1990? Cum a câştigat alegerile din 1998? Ne oferă şi explicaţia necesară: „Alegerile s-au organizat în baza unui canon neaprobat. Au participat atunci, la alegeri, persoane care nu aveau ce să caute, care nu aveau dreptul să voteze. În canoane este fixat numărul de persoane care au dreptul de a participa la Adunarea Generală Eparhială şi de a-şi exercita votul: în jur de 95 de persoane. La alegerile din 1998, au participat 250 persoane. Cele care erau în plus, au fost aduse de L.T.”. Minte diabolică, cu sete de putere, „eroul” de la Timişoara, în plin mandat de episcop, spre a avea siguranţa unei „domnii” mai lungi, a decis ca alegerile de episcop să se desfăşoare din şase în şase ani. Şi încă ceva: că un episcop poate fi ales de mai mult de două ori!!! Prevederi – după cum afirmă preotul reformat, în fatală contradicţie cu hotărârile Sinodului istoric din ianuarie 1990: alegeri din patru în patru ani, iar realegerea poate fi făcută o singură dată. Şi de-ar fi singurele presiuni şi ilegalităţi! Când şi-a încheiat mandatul de episcop, asaltat de reproşuri, a luat o hotărâre aberantă, unicat: a anunţat că Eparhia de Piatra Craiului părăseşte Sinodul! Caz unic în analele Bisericii Reformate ungureşti. Pentru a se restabili pacea, a cedat Sinodul, care a recunoscut alegerile. Tőkés nu uită însă şi... loveşte. Cum între cei ce l-au contestat a fost şi preotul clujean Béla Balogh, l-a exclus din Biserica Reformată pe o perioadă de opt luni, retrogradându-l la funcţia de capelan, interzicându-i, totodată, să ocupe vreo altă funcţie bisericească. Îşi mai avea răzbunarea şi altă motivaţie: între preot şi sora episcopului era în desfăşurare un proces de paternitate. Prin ’90, în căutarea unui spaţiu pentru cabinetul său stomatologic, a ajuns şi la Biserica slujită de preotul Béla Balogh. Aşa s-ar fi născut fetiţa... Institutul „Mina Minovici”, nu l-a confirmat însă a fi tată. Nefiind singura situaţie în familia Tőkés. Alt Tőkés, András, profesor în Tg. Mureş, îndrăgostit lulea de o elevă, dar a refuzat să recunoască copilul care s-a născut. Fără să uităm că tânărul preot László, în vremea când era la Dej, unde şi-a început şi colaborarea, pe bază de contract, cu Securitatea, era „dezmierdat”... „Taur de Dej”! Un dezmierd nici azi, după 20 de ani, uitat.
*
U.D.M.R.-ul exista înainte de Crăciunul ’89, când a fost împuşcat Ceauşescu. Exista, şi „lucra”! Se lansase cu o „Platformă” radicală: „Nu vom cădea în greşeala comisă de organizaţiile noastre precedente, nu promovăm politica semi-rezolvărilor, a tratativelor nefavorabile, a renunţărilor succesive, suntem pregătiţi ca prin mijloace politice, bazându-ne pe organizaţia noastră să activăm pentru deţinerea drepturilor enunţate...”. Scopul final era şi este unic: refacerea Ungariei Mari! Iar izbucnirea sălbatică de la Tg. Mureş, trăda enervarea că planul „Decembrie ’89”, n-a reuşit. Şi, cum afirmă destule surse, pentru a-şi atinge ţelul, provocatorii au „împins” mercenari care au împânzit Ardealul. Unii, au rămas pe „câmpul de luptă”. A curs sânge unguresc în Ardeal, fără ca planurile lor să poată fi realizate... Ca şi pe vremea lui Cuza, s-au trezit românii, iar „Vatra Românească” le-a devenit, alături de Societatea „Avram Iancu”, cel mai aspru şi neînduplecat denunţător!


Yüklə 1,25 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   51




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin