Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Avertismentul lui Radu Theodoru

Momentul „Tg. Mureş” era unul din vreme pregătit. O tragedie care l-a preocupat pe scriitorul Radu Theodoru, fost colonel în armata română şi a-ncercat să atragă atenţia Europei despre tot ce se pregătea la Budapesta. În 1989, primăvara, trupe ungureşti erau masate la graniţa cu România, mai ales în zona Crişana, gata de a intra în acţiune, mai ales că atmosfera era una favorizantă... Circulau tot mai insistent informaţii şi despre cele trei variante care, la prognozele Ungariei, vizau Ardealul: fie alipirea la Ungaria, fie autonomie, şi, fie, dacă n-o fi nici una, nici alta, n-ar fi rea nici reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Un pas mic... Ar fi fost varianta minimală, cât de cât acceptabilă pentru pretenţiile teritoriale ale Ungariei. Ce-o mai fi şi N.B.I.H.? Ne lămureşte tot Radu Theodoru, ofiţer în rezervă: Biroul pentru Informaţie privind Securitatea Naţională. O „instituţie” secretă din Ungaria, care are în grijă „Bazinul Carpatic”, împărţit în şase zone geografice şi administrative, gata oricând să preia comanda în Ardeal, pe un teren din vreme pregătit. Ştia destule despre toate aceste pregătiri Entz Géza, şef al Secretariatului pentru ungurii din afara graniţei. El este cel care l-a numit pe Paisz Abel ca şef al Biroului pentru România, în cadrul Forumului Democrat Maghiar. Misiunea lui era să supervizeze publicaţiile naţionaliste din România, să adune informaţii compro-miţătoare despre autorii articolelor şi colaboratorii respectivelor publicaţii. O reţea care a cuprins cele mai importante metropole ale Ardealului, Banatului, dar şi Capitala României. „Băieţii” lui Paisz, sunt cei care, între altele, au pus şi bazele revistei „Puntea” apărute la Cluj-Napoca, dar şi al unor ziare care au apărut fie în Ardeal, fie la Bucureşti. Cât priveşte Grupul de la Cluj, din el a făcut parte şi unul dintre veroşii lideri ai iredentismului unguresc, Marius Tabacu, azi „înălţat”, cu generozitate, la funcţia de director al Filarmonicii din Cluj... Un terorist care, în vremea când era redactor la Televiziunea din Cluj, cu misiuni speciale, a devenit şi organizator de greve, cum au fost cele de la „Agronomie”, pe care le şi filma cu entuziasm, apoi le difuza pe posturi de televiziune.
*
...Tg. Mureş, 20 martie 1990. N.B.I.H. „lucrează”! Şi-a infiltrat agenţi peste tot. Scenariile elaborate în cooperare de U.D.M.R. şi „minţi luminate” de la Budapesta se pun operativ în practică. Autorităţile din Bucureşti par a fi profund anesteziate. Pentru români, o singură speranţă: „Vatra Românească”! F.S.N.-ul i-a uitat şi i-a trădat pe românii din această parte de ţară. „Vatra” s-a format la 3 februarie 1990, din nevoia vitală de apărare, în faţa unei agresiuni cumplite, bine organizate. Românii sunt marginalizaţi, ameninţaţi, molestaţi. Se recurge la schimbări etnice în conducerea clinicilor, elevilor şi profesorilor români li se interzice accesul în şcoli. Peste tot, acţiuni duşmănoase. La Sovata, la Odorhei, la Cristur s-a dat frâu liber atrocităţilor. Cel mai înjurat şi blestemat om de pe planetă era Ceauşescu, deşi, de fapt, ţinta era cu totul alta: reîntoarcerea în istorie, la vremea de dinaintea acelui 1 Decembrie 1918, considerat de „tripleta” Sütő-Kincses-Király, drept o „insuportabilă povară”! Şi-au scos capetele din beciuri fii şi nepoţii criminalilor de la Ip şi Treznea, de la Sucutard şi Mureşenii de Câmpie... Atacă. Lovesc. Urlă prin Europa şi America. Cuibul de viespi din Canada oferă spectacole ce dau de înţeles că „sălbăticia românilor din ţară le decimează neamul”... Radio Tg. Mureş a intrat parcă în posesia U.D.M.R.. De aici pleacă apeluri disperate către toţi ungurii, să fie uniţi şi să lupte pentru idealurile pe care atunci, în 1848/1849 Kossuth nu le-a putut duce până la capăt. Lozinca lui, „Unire sau moarte!” e mai actuală ca oricând... Lângă ea, alta, actualizată „Acum ori niciodată!”.

Timoraţi de forţa de agresiune disproporţionată, românii, la aşteptarea „înseninării”, îşi pun întrebări chinuitoare: „Cum va fi mâine?”; „Va exista vreo formaţie politică suicidară, care pentru a câştiga voturile electorilor unguri, va trăda naţiunea română din Ardeal?”...

Marele spectacol „tăcut”,

cu 25.000 de demonstranţi...

Ce voiau, de fapt? Cam aşa ziceau „ei”: recâştigarea drepturilor conferite de... „istoria adevărată”! Şi care este această „istorie adevă-rată”? Ne-o prezintă dr. Takáts Gh. în „Istoria Naţiunii maghiare”, apărută la Budapesta, în anul 1931, pe care a studiat-o din doască în doască şi scriitorul Radu Theodoru:

„... Nici de curiozităţi naturale nu este lipsită patria noastră (!). Cheile Turzii, peştera de stalactite de la Homorod din comitatul (!) Odorhei (...) Dintre naţionalităţile locuind în patria noastră (!), niciuna nu-i mai veche în această ţară ca naţiunea maghiară... Strămoşii noştri nicicum nu au putut să găsească şi nici nu au găsit valahi în Ardeal (!). Valahii sunt de origine din Italia de Sud. Tribul şi limba lor s-au format în Albania şi Rumelia (!). Mai târziu, au trecut în Bulgaria, apoi, la sfârşitul secolului al XII-lea, pe malul stâng al Dunării, în România actuală. De aici au pătruns în Ardeal, în grupuri mai mici sau mai mari, începând de la sfârşitul secolului al XII-lea”.

Citind astfel de aberaţii, nu poţi decât să te amuzi şi, eventual, să ceri, necondiţionat, control psihiatric pentru autor, dr. Takats, dar şi pentru ceilalţi „istorici” de teapa lui, care intoxică de două-trei veacuri minţile plăpânde şi nevinovate ale copiilor care se pregătesc pentru viaţă, aducându-i în tranşee, gata de luptă şi de sacrificii, pentru atingerea unor idealuri zămislite spre sfârşitul veacului 9, când ungurii au năvălit din fundul Asiei, spre inima Europei. Din astfel de cărţi şi din astfel de „mesaje” s-a declanşat „războiul” interetnic de la Tg. Mureş, avându-i în prim plan pe agenţii NBIH, veniţi din vreme să pregătească „marele spectacol”. Ofensiva, preciza Radu Theodoru, se dă pe trei direcţii: slăbirea puterii românilor, prin eliminarea lor din organismele locale ale administraţiei de stat, aţâţarea conflictului interetnic, până la „explozie” şi, în primul rând, atragerea armatei în conflict, prin provocări multiple. Acestea erau ţintele! Şi toate acţiunile erau atent „monitorizate” de... televiziuni, de jurnalişti – cei mai mulţi unguri, stabiliţi în alte ţări! – dar şi de observatori ai unor organizaţii internaţionale, „invitate”... de urgenţă, spre a consemna „pogromul” românilor împotriva ungurilor ardeleni.

„Marele spectacol” voia să creeze emoţie. Să impresioneze. Dar, în acelaşi timp, să şi intimideze, prin proporţiile participării, armata şi populaţia românească. În plus, se conta şi pe miile de kilometri de peliculă care urmau să ajungă la toate televiziunile planetei. Aşadar, 25.000 de etnici unguri, mobilizaţi din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, au ieşit în stradă, cei mai mulţi îmbrăcaţi în haine de culoare deschisă, organizaţi milităreşte în grupuri de câte 200, cam atâţia câţi formau imaginea unei companii militare, pornind „marea paradă”. Fiecare purta câte o carte deschisă şi câte o lumâ-nare aprinsă... Erau şi un fel de comandanţi de companii, care purtau brasarde cu tricolorul unguresc, având în dotare şi radio-telefoane, necesare pentru conducerea „trupelor”... Cum era şi firesc, „specta-colul” a-nceput cu „Tatăl Nostru” şi tot aşa s-a şi încheiat, pe parcurs fiind „împănat” cu „sosul” necesar: lozincile revizioniste. Se cerea... „patria milenară”!.

Când s-a înserat, dar şi târziu până dincolo de miezul nopţii, la geamul fiecărei case în care locuiau unguri ardeleni, au ars lumânări, ca în noaptea de Înviere. O formidabilă reuşită. Un impact psihologic bine calculat de organizatori, care au renunţat de data aceasta la armele tradiţionale... Provizoriu! Pentru că vor pune din nou mâna pe ele... Şi vor omorî din nou vieţi de români. Se intră într-o nouă etapă, mizându-se pe provocarea armatei. Sunt agresate posturile militare de control, menite să stingă eventualele conflicte. Se aduc injurii armatei, dar, spre enervarea provocatorilor, reacţia de implicare nu vine... Până şi magazinele sunt cuprinse de febra etnicizării. La fel şi farmaciile. Vorbeşti ungureşte, eşti servit. Dacă nu, poţi ieşi imediat. E o „lecţie” tragică predată fiecărui ungur ardelean din comerţul de acolo. Aşa a fost şi-n acel martie blestemat, dar şi-n „decembriada” din ’89. Din pleavă, au răsărit personaje sinistre, precum şi András Tőkés, promovat pentru „meritele” lui Loaczi, în mod excepţional, la înaltul rang de inspector general al învăţământului mureşan, având astfel în buzunare râvnita cheie a segregării învăţământului şcolar. Cum, tot pentru aceleaşi „merite” delegaţii din Olanda au venit la Cluj s-o „înalţe” în rang sora „eroului” de la Timişoara, promiţând, în schimb, construirea unui spital, care nu s-a mai ridicat niciodată. „Momeli” stranii! Fantezii hungariste... Ardealul! Ştiu oare Tőkés, Markó, Kincses, Király şi ceilalţi „ştafetişti” în ale „înghiţirii” Ardealului, că au mai încercat s-o facă până şi ruşii? Şi ziceau că e normal să le revină, pentru simplul motiv că erau puternici şi erau învingători în al Doilea Război Mondial, precum şi ungurii s-au considerat la 1848... „buricul pământului”, scoţând o lege de anexare, pe care au şi împlinit-o după vreo douăzeci de ani. Încât, aveau şi ruşii tot atâtea „drepturi” asupra Ardealului precum şi ungurii, sau, cine ştie, poimâine chinezii, dacă le-o veni şi lor în cap ideea să năvălească prin Europa, spre a se aşeza în mănoasa Câmpie a Tisei, iar mai apoi să jinduiască şi spre aurul din Munţii Apuseni sau spre pădurile ardelene. Dacă vor mai fi până atunci, că are grijă de ele un Attila, al cărui nume, după Revoluţia din ’89, e... Verestóy!

Curând: „Teroare în Ardeal”, vol. III,

de Constantin Mustaţă
Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti
Din sumar:

• 
  O, tu, Ardeal!
  
• 
  Béla Kun, teroristul lui Lenin, vorbea româneşte…
  
• 
  Când românii ocupau Budapesta
  
• 
  Din vremuri de teroare
  
• 
  Fragmentarium neterminat
  
• 
  Crime cu ecouri planetare: Piatra Hărcana (Turda), Tg. Lăpuş, Ginta, Salonta, Sighiştel, Ip, Treznea, Mureşenii de Câmpie, Moisei, Hălmagiu, Tărian, Ciumărna…
  
• 
  Recviem pentru Charles Upson Clark, generalul Berthelot, Josif Fay, Emm. de Martonne ş. a.
  

Să nu-l uităm pe Radu Ceontea!

...S-a dus şi Radu, Un Erou! De aproape trei ani îşi doarme somnul departe de Filea lui natală şi de Cetatea Mureşului, căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Iar atunci când norii negri s-au năpustit orbeşte deasupra Ardealului, s-a ridicat să-l apere. Fără arme războinice, dar cu înţelepciunea dialogului. Şi-a dezgolit pieptul în faţa furtunilor iscate de un partid-monstru, plămădit cu mult înainte, dar care şi-a scos capu’ chiar a doua zi după Revoluţia Română. Un „monstru” crescut la sânul României, care ştia exact ce vrea: autonomie - prima fază, apoi anexarea la Ungaria! Sau, şi mai clar, declanşaseră „războiul” de impunere a dictaturii unei minorităţi de nici 1,5 milioane, asupra unei majorităţi de vreo paisprezece ori mai mare!

*
Mă revăd pe scena Colegiului Universitar din Cluj-Napoca, cu reportofonul deschis, stând de vorbă cu delegaţia „Vetrei Româneşti” venită din Târgu Mureş să prezinte Clujului drama pe care o declanşase acolo, în oraşul de pe Mureş, de o mână de descreieraţi. Cu o violenţă greu şi de imaginat, românii erau scoşi din fabrici, elevii români din şcoli, care, în majoritate, au fost transformate peste noapte în proprietăţi ungureşti. moment în care au declanşat şi acţiunea de confecţionare a unor acte. Programe cu bătaie lungă, în tot teritoriul considerat de ei a fi... unguresc!

Imaginile video prezentate pe marele ecran, înregistrările sonore şi mărturiile expuse au zguduit sufletele celor peste 1.000 de români, care au încăput în Sala Festivă a „Colegiului Academic”, pe atunci „Casa Universitarilor”. Un „prezidiu” de vreo 20... Academicieni ai Clujului, rectori, universitari, artişti, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile profesionale. Fiecare cu îngrijorările lui, mai ales că fenomenul Târgu Mureş era deja şi la porţile Clujului, unde mişcarea iredentistă era deja zgomotoasă, iar primele victime erau la doi paşi de sala „Colegiului”: „lăcustele” şi-au îngropat ghearele în trupul Liceului nr. 4, „bătrâna” Şcoală a Piariştilor, unde avertismentele de evacuare a românilor erau deja date pe ton grav. Pentru elevii români, s-au închis toate porţile, în vreme ce directorul Vizi, fostul baschetbalist de la „U”, adulmeca în triumf reuşita acţiunii pe care el a trebuit s-o ducă până la capăt.

Erau lacrimi în sală... Bătrâni care trăiseră tragedia Diktatului de la Viena, erau îngrijoraţi. Urcau pe scenă să ceară Bucureştiului să pună piciorul în prag. Acolo unde, prezenţa unui bărbat în uniformă militară, maiorul Vasile Ţâra, era privită ca o speranţă că „Armata e cu noi!”.

Ce-o fi fost atunci în sufletul lui Radu Ceontea? Nici n-avea 43 de ani când a devenit o speranţă a românilor în faţa uraganului pe care îl pornise „monstrul” udemerist. Se apropia Ziua Ungariei, 15 martie, iar „monstrul”, bine „hrănit” şi dirijat de guvernul Ungariei, îşi punea în aplicare, pas cu pas, programele dinainte pregătite spre fosta Capitală a Regiunii Mureş – Autonomă Maghiară, Târgu Mureş, se concentrau mari interese. Aici urma să fie, dacă nu Capitala Ardealului Independent, atunci sediul administrativ al Regiunii Autonome, care urma să aibă aceleaşi graniţe cu vechea structură, impusă de Uniunea Sovietică şi „dăruită” de „internaţionalistul”... Petru Groza. Era o atmosferă grea, apăsătoare. Din Ungaria, soseau transporturi, care nu aduceau doar mâncare, haine şi cărţi, ci şi arme. „Curgeau” ameninţările, care vizau chiar şi lichidarea fizică. Erau în mare pericol şi viaţa lui Radu Ceontea, a rectorului de la Institutul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş, prof. univ. dr. Ioan Pascu, devenit o piedică fermă în crearea unui Institut Maghiar de Medicină... Şi nu doar a lor! Era momentul în care colonelul Ioan Jadea cere Armatei să intervină, spre a opri crimele puse la cale, mai ales că se aflase deja despre lista românilor puşi sub urmărire de grupuri organizate de U.D.M.R.. Între cei care pentru o vreme, au avut domiciliul în căminul de garnizoană al Armatei, sub pază militară, a fost şi familia lui Radu Centea: el, soţia sa, Lucia şi fiica lor, iar altor familii ale românilor din Târgu Mureş, le-a fost asigurată paza militarizată a locuinţelor. Era nevoie! Bătălia pentru autonomia Ardealului mergea chiar până la lichidarea fizică a liderilor români!