Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Şi veneau, veneau, ruşii!

Varşovia, 21-23 mai 1849... Un împărat, Francisc Iosif al Austriei, şi-un ţar, Nicolae I al Rusiei se-nţeleg cum să-şi apere tronurile, ameninţate de „focul” ce a cuprins Europa. Peste vreo 10 zile, vin în Ardeal trupele ruseşti. Generalul Ivan Paskievici aduce 240 de tunuri, generalul Rüdiger 120, generalul Lüders cu 56 de tunuri, 26 batalioane pedestre, 16 escadroane de cavalerie, 18 companii de cazaci de pe Don! Şi „inventarul”, alcătuit cu meticulo-zitate de istoricii Gelu Neamţu şi Vasile Şt. Tutula nu e complet: „Generalul Clam-Gallas, împreună cu armata generalului Puchner, cu circa 10.000 de oameni şi 33 de tunuri, intra din Oltenia, pe la Rm. Vâlcea, Câineni, spre Boiţa, Sibiu. Din Bucovina, vor intra, pe la Bistriţa, generalii Grotenhjelm şi Pavlov, cu 8 batalioane pedestrime, 6 escadroane călărime, un escadron cazaci şi 24 tunuri. În total, cei doi generali dispuneau de 7.500 de infanterişti şi 1.100 cavalerişti. La acest corp s-au ataşat şi forţele colonelului Urban, cu 2.300 de oameni şi şapte tunuri...”.

Cifre ameţitoare. Aproape 50.000 de oameni şi 131 de tunuri. Să-i tot compătimeşti pe unguri, dar şi-au găsit ce tot căutau. Ruşii defilează pur şi simplu. Prima luptă, la Predeal şi Timiş, a fost şi prima înfrângere a ungurilor. Urmează cele de la Chichiş, Ozun, Tg. Secuiesc, Sf. Gheorghe. La Tg. Secuiesc, le distrug Fabrica de praf de puşcă şi le iau tunurile şi muniţia. E-n zonă şi generalul rus Engelhart, cu 1.500 de oameni şi şapte tunuri.

Bem e disperat. Pierde bătălie după bătălie. Îi atacă pe ruşi la Oituz şi de aici înaintează spre Oneşti. Cad Miercurea Ciuc, Bixadul, Tg. Mureş... Mulţi secui dezertează. Bem pleacă la Oradea să se consulte cu „şefu”, Kossuth. Se-ntoarce şi continuă luptele în apropierea Bistriţei. La 28 iulie, era din nou la Tg. Mureş... Spre el, curg doar veşti proaste. De o săptămână, generalul rus Lűders era stăpânul Sibiului, dar a aflat şi un alt demers care l-a speriat: trupele ruseşti se pregăteau să ocupe chiar Pesta, iar Kossuth şi guvernul erau nevoiţi să se retragă la Seghedin. Bem se agită să-şi salveze pielea. Secuii continuă să-l părăsească. Îşi dă seama că e încercuit din toate părţile, iar Lűders, după ocuparea Sighişoarei, pleacă după Bem, să-l pedepsească. Era 31 iulie 1849... Albeşti, lângă Sighişoara, o luncă lată de vreo 2.500-3.000 de paşi, mărginită la nord de dealurile împădurite ale Târnavei. Aici s-a dat celebra bătălie. Ungurii au venit dinspre Cristuru Secuiesc, iar ruşii dinspre Sighişoara... Început dramatic! O schijă îl răneşte grav pe generalul rus Skariatin. Moare! După patru ore, Bem încă rezista, dar, încet-încet, trupele lui sunt decimate. Se numără morţii: 1.300 de unguri şi secui, 44 de ruşi... Cazacii pleacă în urmărirea lui Bem. Îi capturează trăsura, corespondenţa şi tot ce-avea... Scapă, târându-se printre stufărişul unei bălţi de lângă drumul ce ducea spre Cristur. Cu cei câteva sute de luptători care i-au mai rămas credincioşi, în noaptea spre 1 august, fuge la Tg. Mureş, iar de aici, adunând în grabă o oaste şi 20 de tunuri, disperat, îi vine ideea să atace din nou Sibiul. Şi chiar reuşeşte să-l stăpânească vreo 12 ore... Lüders e după el şi-l goneşte spre Sebeş. Se-ndreaptă spre Timişoara, dar lângă Şibot, aproape de Orăştie, pe Câmpul Pâinii, altă luptă crâncenă, în care ungurii lui Bem pierd 1.500 de oameni, morţi şi răniţi. Alţi 2.000, sunt capturaţi de armata imperială habsburgică. Nici „Planul Timişoara” nu reuşeşte: voia s-o ocupe şi să-l izgonească din Banat pe generalul austriac Haynau. A fost din nou învins! Şi-n timp ce generalii ruşi au început să facă ordine în Ardeal, dezarmându-i pe insurgenţi, Kossuth îi preda puterea de stat şi cea militară a Ungariei, generalului Gőrgey. Nu i-a rămas decât să anunţe că Ungaria a capitulat! Era capătul drumului: 11 august 1849. Trecuseră doar 11 zile de la bătălia de la Albeşti. Peste două zile, la 13 august 1849, la Şiria, generalul Gőrgey a depus armele, semnând actul de capitulare, împreună cu generalul Rüdiger, reprezentantul generalului Ivan Paskievici, comandantul suprem. Fericit pentru victorie, acesta îi scria ţarului Nicolae I: „Majestate! Ungaria este culcată la picioarele Majestăţii Voastre!”

După Mohács, a fost a doua mare umilire a Ungariei! Atât de mare, încât ungurii au refuzat ca austriecii să fie de faţă la semnarea „capitulării”! Dar luptele au continuat încă până la începutul lunii octombrie 1849, când a fost dezarmată şi ultima garnizoană, Komárom din Ungaria de Sud, de sub comanda generalului Klapka. Între timp, aghiotantul lui Bem, maiorul Petőfi Sándor, poetul care, conform informaţiilor transmise pe cale orală, ar fi fost omorât cu o furcă metalică, în casa pastorului ungur din Cristur, în timp ce-i viola fata (şi nu împuşcat, ca erou, pe câmpul de luptă, de către cazaci!), zăcea într-o groapă, săpată la Cristur, iar Kossuth, care îl investise pe generalul Gőrgey cu depline puteri militare, şi de şef de stat, împreună cu Battyányi Kázmer, Perczel Mór, Meszáros, Bem şi alţii, au luat drumul Turciei, pe Dunăre. De la Haţeg au luat-o prin „Poarta de Fier” a Transilvaniei, iar de aici pe la Orşova, pe Dunăre, în jos, spre Varna şi apoi spre Turcia. Era 11 august 1849. Bem, a trecut, la începutul lui 1850, la mahomedanism, s-a făcut paşă, a guvernat „Alep”-ul, dar a avut zilele numărate. În 1852, a plecat Dincolo... Kossuth, i-a supravieţuit. El a murit la Torino, în 1894, la 92 de ani, fără a mai călca prin Ungaria sau Transilvania. O vreme, i-a fost interzis accesul, apoi a refuzat el. A revenit, în schimb, fiul său cel mare, care va fi şef de partid şi ministru. Şi generalului Klapka Győrgy i-a supravieţuit. El a murit la 72 de ani, în anul 1892, în Ungaria, unde s-a întors, după reconcilierea austro-ungară, devenind deputat în partidul lui Tisza Kálmán. Şi-a valorificat însă şi harul de om de afaceri, în vremea când se dezvolta economia capitalistă...