Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Posada, 9 noiembrie 2008

...Am fost la Posada. Acolo unde se mai aud parcă ecouri, cu milioane de reverberaţii, de-atunci, din 1330, din toamna aceea târzie, când munţii Coziei erau deja încărunţiţi, ca şi cei ai Făgăraşului. Pe Valea Băiaşului, la Pripoare-Perişani, glasurile reunite ale preoţilor din zonă, înălţau rugi spre Cel de Sus, spre pomenirea celor care şi-au început aici veşnicia, în luptele aspre din zilele de 9-12 noiembrie 1330. Bătălia care a constituit neatârnarea şi libertatea românilor. A Ţării Româneşti. Un moment, la capătul căruia, Pál Engel, cunoscutul istoric, cercetător în Institutul de Istorie al Academiei Ungare, născut la Budapesta, la 27 februarie 1938, scria în „Szent István birodalma. A kőzépkori Magyarország főrténete” („Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale”): „După aceasta – e vorba de catastrofala înfrângere a regelui Carol Robert de Anjou, de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330 (n.a.) – cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar în strâmtoarea cu pricina, n-a mai păşit vreo altă oştire maghiară!”...

Peste un deceniu, ungurii şi românii aveau să-şi dea mâna în marea ofensivă pornită de Polonia, de Halici, împotriva dominaţiei Hoardei de Aur. N-a fost însă să fie o linişte lungă, mai ales că în mintea fiului lui Carol, Ludovic, ideea răzbunării tatălui său era tot mai puternică. La 5 ianuarie 1365, a declarat război voievodului român, pe care l-a considerat rebel. Pacea de la 1366, după cucerirea Vidinului, de către regele ungur, avea să fie doar un scurt armistiţiu. Planul de supunere a Ţării Româneşti va fi reluat în toamna anului 1368, printr-o mare expediţie, la sud de Carpaţi. Eşec însă! Una din oştirile lui Ludovic cel Mare, a fost îngenunchiată şi răpusă pe Dâmboviţa... „Cad” şi alte încercări, iar drama de la Posada a devenit un avertisment veşnic. O spaimă. Un vis urât. Poate, înainte de Mohács, cel mai mare dezastru al Ungariei. Cu toate că n-a fost singurul...

Oricum, 12 noiembrie 1330, e o zi importantă pentru români. Una din Zilele sale Naţionale, care ar trebui sărbătorită cu parade militare şi focuri de armă. Posada, un loc şi o bătălie care au schimbat un destin! Atunci s-au stins „poftele” lui Carol Robert de Anjou de a se înstăpâni şi în Ţara Românească. El îşi doarme somnul de veci la Székesfehérvár, unde a fost strămutat în 1342. După un an, soţia sa, mult mai tânără, Elisabeta de Anjou, care a fost avidă să conducă, dar a fost ferm strunită de Carol, s-a-ntors la Neapole, ducând cu ea bogăţii imense, între care şi o importantă cantitate de aur şi argint, provenind şi din două dintre minele Ardealului: „Rivulus Dominarum” („Râul Doamnei” – Maramureş) şi „Offenbánya” („Baia de Arieş”). Cantităţi uriaşe, strânse din producţia multor ani: 5150 de kilograme de aur curat, sub formă de lingouri, şi 6628 de kilograme de argint.

La Posada, în preajma iernii anului 1330, românii au scris pagini de tulburătoare istorie. Acolo, unde, în fiecare an, şi-n Mileniul III, la 9 noiembrie, Ţara Loviştei lansează semnalul unei tulburătoare rememorări istorice, spre care trebuie privit în genunchi. Şi tot în genunchi să-i fie înălţate Imnuri de nemurire a marelui strateg Basarab I, dar şi sufletelor care, poate, zac încă în gropile comune din Ţara Loviştei...

Uragan peste Europa!

Dramatic marş... Şi curaj, şi nebunie, şi sânge războinic înnăscut, şi zilnice pregătiri paramilitare, gata de luptă în fiecare clipă. Trebuie să fi fost un „spectacol” înfricoşător. Cât vezi cu ochii, oameni, cai şi disperare. Câţi oameni? Poveşti de-acum vreo 1.113 ani... Şapte triburi de câte zece mii. Cam aşa se zice. Istoricii propun altă cifră: 25.000. Cel mult... Alte surse „urcă” cifra spre vreo 200.000 de oameni, cu 20.000 de călăreţi. Şi-au tot „bătut” Europa în galopul cailor, după care au descălecat în Pannonia, „Ţara Vidului”. Şi-ar mai fi „devidat” apoi şi ceva din „Ţara de Dincolo de Păduri”. Nu tu picior de hun, deşi erau pe-acolo, de vreo 450 de ani, şi-l plângeau pe Attila, mustraţi de conştiinţă că în anul 453, la nunta sa cu frumoasa Ildiko, l-au lăsat să mănânce prea mult, să facă din cauza asta apoplexie, şi să moară... Cu Attila, a murit şi Imperiul hunic, pe care l-a creat, dar a dispărut şi poporul. Cum? E o altă poveste de dezlegat în următorul mileniu, când, „reîncarnându-se”, Arpad va povesti totul „on-line”, inclusiv adevărul despre „dispariţia” românilor şi fantastica tragi-comedie cu „vidul” din Ardeal! Şi, poate, el, Arpad, îi va reabilita şi onoarea lui „Anonymus”, notarul regelui Béla. Cel care afirma, în scrierile sale, că „românii îşi pasc şi acum turmele pe pământurile Pannoniei, aşa cum o făcuseră de la moartea lui Attila”, până în momentul în care acesta îşi scria „Jurnalul”...

Vid? Pardon! O, câte întrebări chinuitoare... Oare de ce i-o fi oferit Arpad daruri atât de preţioase lui Menumorut, atunci când a trimis o solie spre a-i cere pământul „la care – zicea el – avea dreptul, ca urmaş al lui Attila”?! Oricât ar lovi istoricii şi pseudoistoricii unguri în bietul notar – care nu era nici român, şi nici nu era la modă tehnica... „lobby”-ului – „vid” a fost, dar, mai târziu, prin veacul al nouăsprezecelea, doar în unele minţi înfierbântate ale unor unguri! Adică, după 1870. Până atunci, de ce n-ar fi vorbit despre „vid”? Iar Menumorut le-a spus-o „oaspeţilor”, trimişi de Arpad, cum nu se poate mai limpede: „... nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ, nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui (...) Şi chiar dacă atunci a răpit prin violenţă această ţară, de la strămoşul meu, acum însă, graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele!”...

Ungurii şi-au continuat jafurile, terorizând Europa. Nu erau mulţi, dar stăpâneau perfect organizarea expediţiilor de pradă. „Înghiţeau” toate neamurile cu care intrau în contact, invocând dreptul celui mai puternic. Sabia era „dreptul” lor de bază. De pe-atunci, de prin anul 1000, ca să se-nmulţească şi să reziste în faţa celorlalţi „fraţi” în ale migraţiei, au „inventat”... „Fabricile de unguri”! O „moară” în care, în Ucraina Subcarpatică de azi, la Ung şi Muncaci, a-nceput procesul de etnogeneză a poporului ungar modern: khazari, kabari, „bascurzi” (de aici pejorativul... „bozgori”!), pecenegi, slavi, români, lângă care, ulterior, în Pannonia, au mai fost... „măcinaţi” germanici, bulgari, alte mase de slavi, romanici şi români, apoi, în preajma marii invazii mongolo-tătare din 1241, cumanii lui Kuten. O „moară” care a mers mai mereu din plin, dar care a avut şi derapaje sau a mers şi-n gol, cel mai adesea dezavuată de Europa civilizată. De partea lor a fost însă şi Stalin. „Tătucul popoarelor”... Sub presiunea lui, la 9 martie 1945, a fost acordată cetăţenia română celor peste 400.000 de colonişti unguri din... Ungaria, implantaţi de Miklós Horthy, în Ardealul cedat, în locul celor 540.000 de români, omorâţi sau expulzaţi în cei patru ani de ocupaţie ungurească (5 septembrie 1940-25 octombrie 1944), sau evrei căzuţi victime ale holoca-ustului, circa 165.000 trimişi de guvernul Ungariei la Auschwitz sau Birkenau. Tot Stalin a „binecuvântat” şi solicitarea Ungariei de a se crea Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară (27 septembrie 1952-16 februarie 1968), precum Lenin i-a conferit coetnicului său, Béla Kun, înalta misiune de a ctitori Republica Ungară a Sovietelor...

Perfecţionarea „Fabricii de unguri” a fost mereu o preocupare esenţială a guvernelor ungureşti. Între 1870 şi 1910, s-au alocat sume importante pentru cumpărarea a zeci de mii de iugăre de pământ, de la grofii unguri din Ardeal, pentru aducerea coloniştilor, acţiune continuată, începând cu anul 1940, în timpul ocupaţiei impuse prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. S-a pus mare preţ şi pe încurajarea emigrării românilor ardeleni în America, numărul acestora trecând de 300.000! În locul lor, ca o „compen-saţie”, au fost aduşi ungurii din... Ungaria! Tot o componentă importantă a „Fabricii de unguri” a fost şi decimarea bărbaţilor români din Ungaria, trimişi pe front, în linia întâia, în Armata a 2-a ungară, alături de armata germană, la Stalingrad. Dar planurile pentru Ungaria Mare vizau mult mai mult: în anul 1950, populaţia „Ungariei Mari” trebuia să cuprindă 24.000.000 de locuitori dintre care cel puţin 17.000.000 să fie unguri! Un procentaj cât de cât nerizibil ca să te poţi declara... Stat Naţional Unitar! Planul „Ungaria Mare” elaborat în anul 1940, prevedea continuarea colonizării Ardealului pe linia Satu Mare – Zalău – Huedin – Cluj – Tg. Mureş. Trebuia, de asemenea, ca până la sfârşitul războiului să fie realizat şi planul economistului Dionisie Sebess, alcătuit în anul 1905: cele patru judeţe secuieşti, să fie aduse în legătură cu „Bazinul unguresc”, printr-un culoar!

*
...Şi tot mă-ntreb: de ce, totuşi, ne-am lăsat batjocoriţi, jefuiţi şi sfidaţi de ungurii migratori, oaspeţi nedoriţi de nimeni, „aterizaţi” în Ardeal, peste români? Eram aici de când lumea, sută la sută autohtoni! Şi eram, din toate vremurile, cei mai mulţi! Fără a omorî. Fără a jefui. Fără a-i nesocoti pe alţii, veniţi peste noi, cu valurile migratorilor.

Aici, în Ardeal, ne-au găsit ungurii. Şi nu eram doar noi. Erau pe-aici şi slavi, şi rămăşiţe de celţi, pecenegi, cumani... Şi eram şi organizaţi în ducate şi voievodate, aveam cetăţi, oaste şi patru duci-voievozi, în Pannonia: Salanus, Glad, Gelu, Menumorut... Cel puţin aşa susţin Patcséry Károly şi Denes Károly, în cartea „Magyaroszág tőrtenete”, apărută la Budapesta în anul 1911. Ardealul l-au lăsat pentru mai târziu, ungurii ocupând pe rând câte o cetate, luând ostatici şi întemeind garnizoane ungureşti, dar în condiţii foarte grele. Au dat de bine şi nu mai voiau să plece. Ştiau doar hoţia cailor. Trăiau din jafuri. Organizau expediţii-fulger, surprinzând paşnicele popoare europene, sedentare, care aveau cu totul alte ocupaţii. Pentru a face faţă bandelor de jefuitori, au apărut „cavalerii teutoni”... Ei, cel mai adesea însă, neputând sta la pândă să-i întâmpine pe ungurii-barbari, sau pe huni, le dădeau o parte din produsele lor, pentru a fi lăsaţi să-şi continue munca şi să rămână tot ei proprietari. Numai că noii „oaspeţi”, ungurii, aveau cu totul alte gânduri... Voiau să rămână oameni ai locului, să pună mâna pe pământuri şi pe bogăţii, să devină întreţinuţi de bieţii băştinaşi. Ca să pătrundă în Ardeal, le-au trebuit cam 30.000! S-au înstăpânit prin forţă, declarându-se stăpânii Ardealului. Marea problemă a fost imposibilitatea de a coloniza rapid şi masiv teritoriul intracarpatic.

„Fabrica de unguri” avea la bază chiar şi indicaţii scrise, încă de prin secolul al XV-lea: „Regnum unius linguae imbecille est” („Regatul unei singure limbi este slab”!). Altfel spus, dominând numai peste rasa pur ungurească, regii unguri nu ar fi avut suficiente forţe ca să asigure stăpânirea unui regat atât de mare, cum era Regatul... Mogyoriei! Un conglomerat de popoare, condus de regi magyari (transcriere mai corectă decât... mogyor!), permanent preocupaţi de a aduce populaţii din alte ţări, pentru consolidarea propriei lor stăpâniri. Cât priveşte raporturile în care s-au aflat cele două state, Transilvania şi Ungaria, ele sunt clar reflectate în aproape toate studiile istoricilor unguri, care au slujit adevărul ştiinţific. Într-o lucrare tipărită la Pesta în anul 1866, istoricul Alexandru Szilágy scria: „Transilvania, despărţită prin hotare naturale de Mogyoria (Ungaria – n.a.), nu a fost niciodată deplin contopită cu aceasta”... Transilvania s-a bucurat dintotdeauna de un regim politic special, care i-a conferit individualitate aparte în raport cu regatul ungar. Cele două ţări n-au format niciodată o singură ţară, până la anexarea forţată, petrecută în anul 1867. Aceeaşi soartă a avut-o şi Banatul, după înfrângerea ungurilor din anul 955, când şi-a recucerit independenţa, sub conducerea principilor locali.

Toţi regii unguri au râvnit la aceste două ţări româneşti, Transilvania şi Banatul. Le-au văzut ca pe două zâne frumoase şi nu şi-au mai luat ochii de pe ele. Au pornit la atac, dar la Poarta Sălajului, pe Meseş, s-au oprit. Ştiau ungurii de ce! Trei sute de ani le-a curtat, după care a urmat „căsătoria” prin viol, „năşită”, în 1867, de nevrednicul împărat al Austriei. Răstimp în care, destui necatolici, spre a-şi căpăta anumite drepturi şi ranguri, s-au „măritat” din interes, schimbându-şi numele, în semn de deplină „aplecare”: Ban-Banffy, Cândea-Kendeffy, Drag-Drágffy, Bogdan-Bogdánffy, Crăciun-Karacsony, Corvin... Unii au devenit mai catolici decât... ungurii! Alţii s-au lepădat de om, nu însă şi de credinţă. Cazul „Dániel Szálasdi” e unul care invită însă la meditaţie. Încerc o reconstituire cu „armele” publicistului...