Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Nu mai trageţi în Anonymus!

Răsfoiesc documente şi opinii din cele mai diverse surse şi continui să mă-ntreb de ce vărsaţi atât venin pe bieţii secretari ai regilor, deveniţi cronicari ai vieţii ungureşti?! Şi nu doar aparent, dar păreţi gata-gata să recurgeţi la execuţii publice, în centrul Cetăţii, aşa cum, cu sălbăticie specifică, l-aţi ars pe rug în centrul Clujului pe Baba Novac, i-aţi executat pe Horia şi pe Cloşca, pe dealul Furcilor, la Alba Iulia sau pe moş Tănase Todoran, pe platoul Mocirlă de la Salva, cu toate că trebuia să îngenunchiaţi în faţa seniorului de peste 100 de ani şi să-i cereţi iertare pentru că de partea lui era adevărul. Dreptatea i-au adus-o însă românii şi Dumnezeu, care l-au aşezat în rândul Sfinţilor, la început de Mileniul III, în 11 mai 2007. Şi iar m-am gândit la Anonymus! Şi, el, şi Simon de Keza au adus atâtea servicii omenirii, încât ar trebui să aibă statui şi să existe oraşe şi provincii care să le poarte numele. Cândva, cineva, tot o va face... Iar eu, în naivitatea mea, cred în ziua când oamenii de bună-credinţă vor scoate la lumină, de unde au fost „îngropate”, chiar textele originale. Oricum, e o încântare să le poţi parcurge cel puţin pasaje din cronicile lor, mult mai adevărate decât invenţiile rősleriene şi ale „ucenicilor” lui, sau cele ale fiului rabinului de Buhuşi, semianalfabetul trimis de Moscova şi aşezat de comuniştii noştri pe jilţul de academician, spre a ne altera istoria conform dorinţelor politico-expansioniste ale Rusiei Sovietice.

Citesc şi răscitesc texte din „Gesta Hungarorum”: „...În vremea aceea, ungurii n-aveau în mintea lor altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte şi lipitoarea; şi, dacă nu ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase” (cap. 44). „Ideologie” simplă: aceasta a fost, chiar de la început, programul căpeteniilor acestui popor asiatic: subjugarea popoarelor şi distrugerea prin războaie a tot ce nu e unguresc. De aici elogiile evocatorilor contemporani cu noi; de aici pornirile războinice postate în sânge din vremea năvălirii triburilor. Bietul Anonymus a spus-o pe şleau, cenzura ungurească venind mult mai târziu: „Viaţa triburilor ungurilor se reducea numai la incursiuni sălbatice. Nu le plăcea să se aşeze într-un singur loc, pentru a se civiliza sau a cultiva pământul!”. Jaful şi prada erau ţinta lor. Le era frică de traversarea munţilor, unde mai mereu erau învinşi. Câmpia şi stepa era spaţiul lor vital şi al celorlalte triburi năvălitoare. Anonymus le-o spune clar: ei n-au venit în Ardeal în secolul X, ci mult mai târziu! E un adevăr dovedit. Şi mi-e greu să pricep de ce argumentele acestui „Anonymus” - cu disperare negate peste veacuri de unguri! - nu sunt puse în valoare, în faţa grosolanelor, eufemistic numindu-le... „inexactităţi”, sau, mai direct, sfidări ale adevărurilor istorice. Ungurii au elaborat o elucubrantă teorie conform căreia au fost primii care s-au stabilit în Ardeal, că au cucerit această cetate, cu munţii şi pădurile ei, încă din secolul X! Da, triburile de unguri au năvălit, cu forţele lor, chiar şi militare, însă după 1100-1150, printre care s-au aflat şi foarte mulţi prizonieri de diferite naţionalităţi, au năvălit, călări, peste câmpiile deschise din nordul Tisei şi apoi peste cele ale Dunării, unde au întâlnit şi populaţii slave şi germanice.

Zulta, fata voievodului român Menumorut s-a căsătorit

cu fiul lui Arpad, şeful triburilor ungureşti!

Şi setea de cuceriri a crescut, cu jafuri fără limite şi crime cumplite. El, Anonymus, a descris într-un întreg capitol, 53, cum îşi formau „armatele” de atac, instituite să devasteze şi să subjuge popoare. Voievodul român Menumorut le-a dat cumplit de lucru. Şi el, şi Gelu, şi Glad (Vlad?) şi Kean (sau Jian?) au încercat să facă şi pacte particulare cu voievodul Bihorului, Menumorut.... Şi să nu uităm că Zulta, frumoasa fată a voievodului Menumorut, s-a căsătorit, probabil, „strategic”, cu fiul lui Arpad, şeful suprem al triburilor ungureşti, cei doi devenind, în acest fel... rude! Şi, sigur, n-a fost prima căsătorie română-ungurească, „mixtă”, cum i se zice azi...

Vremuri în care triburile ungureşti au continuat să înspăimânte Europa. Documentele citate de monseniorul Ioan Dan, în „O teorie fabricată şi o pseudoproblemă din istoria Transilvaniei” (p. 12-13), sunt relevante: „(...) Nu este corectă aserţiunea unor istorici unguri care susţin că ungurii ar fi intrat în Ardeal chiar din primele timpuri, adică imediat după trecerea Carpaţilor Păduroşi. Căci intrarea şi apoi ocuparea militară a Transilvaniei de către unguri se va face mai târziu, în răstimpuri, şi va dura mai bine de două secole...” Nu vor uita, în istorie, nici anul 955, când la Lechfeld, regele german Otto cel Mare îi va zdrobi militar. „Fără această lecţie violentă, forţele maghiare, în formă de hoarde năvălitoare, cum erau şi cum le plăcea să trăiască, nu s-ar fi încreştinat şi nici n-ar fi reuşit să se stabilească şi, astfel, să se transforme într-o populaţie civilizată şi organizată, ci - more majorum - ar fi continuat să facă mai departe incursiuni permanente, pentru a trăi din jaf şi pradă, nimicindu-se mereu în atâtea lupte, până ce s-ar fi distrus cu totul, iar resturile, în cea mai mare parte femei şi copii, ar fi fost asimilate de populaţiile locale cum s-a întâmplat, de fapt, cu toţi ceilalţi năvălitori. Deci, n-ar fi reuşit să se menţină nici ca naţiune şi nici n-ar fi putut întemeia un stat independent...” O salvare pe care le-a adus-o încreştinarea... Altfel, întreaga lor istorie se scria cam aşa cum, de pildă, a consemnat episodul „Lombardia” cronicarul ungur al acelor timpuri, secretar regal precum şi Anonymus: „Locuitorii ţării, strânşi laolaltă, au încercat să se împotrivească violenţei şi furiei bestiale, însă pieriră de săgeţile ungurilor, au fost ucişi o mare mulţime de lombarzi, printre care şi foarte mulţi episcopi şi comiţi...”.

Când au pătruns, totuşi, ungurii în inima Ardealului? În mod sigur nu înaintea invaziei tătarilor, cu ajutorul împăratului germano-roman. Atunci, în mai multe etape, au fost colonizaţi saşii - populaţie germanică, şi secuii - populaţie turco-asiatică, dar nu maghiară! Este în afara oricărei discuţii că atât „Anonymus”, cât şi Simon de Keza - şi nu doar ei! - au scris în cronicile lor despre „Ţara Maramureşului”, „Ţara Bârsei”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Almaşului”, dar şi despre mulţimea de credincioşi români din Pannonia de Nord, dintre Tisa şi Munţii Maramureşului, dintre Tisa şi Dunăre, dar şi despre cei din părţile Crişanei, Banatului sau ale Pannoniei Meridionale.

Cui nu-i „cade bine” mărturia cronicarului ungur Simon din Kéza, preot, consemnată în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, care, pe timpul regelui ungur Ladislau (zis Cumanul), a trăit printre români şi i-a cunoscut bine? Cu siguranţă, celor care se chinuie în continuare să falsifice istoria. Tot de la el mai aflăm că românii, ca băştinaşi, şi ca păstori, au preferat să rămână pe loc, sub năvălitori, şi erau acolo când au năvălit hunii. Citez din cartea monseniorului Ioan Dan (născut la Vadul Crişului, în 25 ianuarie, în anul 1917, doctor în teologie şi în drept canonic, cu studii la Roma, trimis de Papa ca profesor şi preot misionar la Buenos Aires, unde a şi decedat în anul 1986): „Anonymus şi apoi alte documente, arată că între voievozii români din Ardeal şi ungurii invadatori, se făceau pacte sau convenţii, iar mai târziu regii maghiari recunoşteau anumite drepturi şi obiceiuri – Jux valachicum – ale românilor. Ba se celebrau şi căsătorii între fiii şi fiicele conducătorilor celor două naţionalităţi şi, cu timpul, anumiţi nobili români au ajuns la cele mai mari demnităţi, fie în conducerea politică, fie în cea bisericească. Aşa au fost, bunăoară, Ioan Corvinul (Iancu de Hunedoara – s.n.), mare şef militar şi apoi guvernator, fiul său Matei Corvinul, ajuns cel mai mare rege al Ungariei şi Nicolae Olahus, care a ajuns arhiepiscop de Strigon şi Primat (adică cancelar, prim ministru ş.a. – s.n.) al Ungariei etc.”... Matei Corvinul a murit în anul 1490, la doar 48 de ani. Cu el a dispărut o epocă de glorie din viaţa Ungariei şi un mare rege, rămas în legendă. Peste niciun an, în 1491, prin Dieta de la Pozsony (Bratislava), Ungaria ajunge sub dinastia Habsburgilor. Dispărea, astfel, pentru o vreme, acest regat al ungurilor, stat supraeterogen şi poliglot, în care stăpânii erau o infimă minoritate, care s-a menţinut cu forţa, înecând în sânge naţiile subjugate şi exploatate. Aşa s-au extins asupra românilor din Ardeal, a rutenilor, sârbilor şi slovacilor, chiar şi a cehilor. Au încercat să-şi extindă stăpânirea şi peste sudul Poloniei, apoi asupra slovenilor şi a croaţilor. S-au vrut a fi un mare imperiu, „construit” artificial, prin crime umane şi forţa armelor. Aşa cum avea, peste ani, să se dărâme, ca un castel de nisip.