Constantin noica – abordare teologică în „Jurnal Filozofic”

CONSTANTIN NOICA – abordare teologică în „Jurnal Filozofic”
Agârbiceanu Cătălin – elev, Grup Şcolar de Construcţii şi Arhitectură ”Carol I”

Boca Sebastian – elev, Grup Şcolar de Construcţii şi Arhitectură „Carol I”

Lucrarea, de format mic 32/70x100, însumând 124 pagini a apărut la editura Humanitas, Bucureşti, 1990, fiind de fapt o reeditare a ediţiei originale din anul 1944, tipărită tot la Bucureşti, însă la editura Publicom. Interesant este faptul că la sfârşitul jurnalului său Constantin Noica mărturisea: „jurnalul are numai două lucruri, două mituri proprii: mitul şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută, prin şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă din lume.”

Paginile jurnalului ilustrază şi o concepţie teologică a lui Noica, deloc de neglijat, cu accente clare, evidente atât pentru creştinul obişnuit şi conştient de importanţa relaţiei cu Dumnezeu, dar şi de cel chemat să înţeleagă şi să pună în practică o relaţie de tip eu-tu cu toţi ceilalţi, mai mici ai Lui. Vom trece succint în revistă câteva dintre trimiterile creştine ale lui Noica, trimiteri pe care putem uşor accepta ca fiind spuse şi pentru noi cei de astăzi:

1. 
   „Toată viaţa noastră morală încape aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne împiedicăm şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi - şi să ţii minte.” (p. 9)
   

Identificarea noastră cu cei doi fraţi este evidentă. De multe ori suntem fiul cel pierdut, care risipeşte totul, care îţi revine în sine, conştientizează păcatul, se îndreaptă spre Tatăl, îi cere iertare şi se căieşte. Iertat rămâne lângă Tatăl ca apoi să risipească iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, aşteptând mereu să fie iertat şi reprimit în comuniune cu Tatăl.

Suntem, în acelaşi timp, şi fratele fiului risipitor, deoarece ne place şi chiar ne încadrăm în felul său de a fi. Suntem la fel ca vameşul din celebra pildă a Mântuitorului, căci criticăm pe toţi ceilalţi şi uităm de fapt de noi.

2. 
   „Maria şi Marta, Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză – sunt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fratelui e să piardă în acţiune, pe când al Mariei e să piardă în contemplaţie.”(p. 10)
   

Este greu să alegi, dar şi mai greu este să păstrezi ce ai ales. Suntem uneori la fel ca şi Marta, alteori ne asemănăm Mariei. Ne place să ascultăm, dar ne place să şi “robotim” asupra lucrurilor sau aspectelor pe care le considerăm ca fiind utile pentru viaţa noastră mai mult sau mai puţin creştină. Ar trebui să învăţăm din contemplaţia Mariei precum şi din râvna Martei, însă doar după cele cu adevărat trebuincioase vieţuirii creştine.

3. 
   „Creştinismul îţi spune şi ce eşti, nu numai ce ai devenit.” (p. 17)
   

Creştinismul se defineşte a fi iubire şi fiecare creştin are, începând de la Botez, şansa să devină dumnezeu, pentru că, după cum spuneau şi Părinţii Bisericii, Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se facă Dumnezeu.

4. 
   „Ce mult şi sterp citeşte fratele fiului risipitor.” (p.40)
   

Și la fel ce mult şi în acelaşi timp ce sterp înţelegem şi practicăm creştinismul. Suntem asemenea lui, fratelui fiului risipitor care stăm, dar nu vrem să practicăm adevărata vieţuire creştină.

5. 
   „Suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos ... de la viaţă la viaţă.” (p. 51)
   

Intrăm în viaţa creştină prin Botez, ne păstrăm această identitate pe parcursul întregii vieţi pentru ca mai apoi să ne mutăm la adevărata viaţă. Viaţa veşnică, viaţa de după viată. Şi în tot acest parcurs suntem pe deplini conştien şi că purtăm cu noi mireasma lui Hristos.

6. 
   „Ai un munte de virtuţi? Foarte bine; să mai ai încă una. Nu poţi? Atunci nu-ţi rămâne nimic. Eşti la fel de jos ca acela care nu a avut de la început nimic: ca fiul.” (p.69)
   

O creștere în timp presupune o încercare de anulare a păcatului şi un progres spre virtute. Iar dacă putăm deja „chipul” nu ne rămâne decât parcursul spre asemănare. Un parcurs greu, presărat cu amară experienţă a căderilor şi a încercărilor. Dar este şi rămâne un parcurs posibil.

7. 
   „Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă îşi întâlnea Învăţătorul.” (p.98)
   

Moment de răscruce pentru fiecare dintre noi, mai ales că avem o şansă reală să ne întâlnim cu adevărat cu Învăţătorul. Chiar de la Botez.

8. 
   „Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învăţător.” (p.98)
   

Dacă L-am întîlnit la Botez şi nu am folosit această întâlnire trebuie să plecăm în lume, să înţelegem chemarea pierdută şi orinde ar fi să îl putem rechema, pentru a ne împropria învăţătura Sa.

9. 
   „Am văzut ceva neaşteptat. Un om milos care mulţumea cersetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate să o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat.” (p.118)
   

Existenţa dualului eu-tu trece dincolo de aparenţe, se manifestă vizibil şi plenar în toţi ceilalţi care exită şi coabitează cu noi, chiar dacă tangenţial. Suntem cu toţii ai lui Dumnezeu şi cât de greu vrem să înţelegem acest lucru.

10. 
    „Ieşim din somn, pentru a şti tot ce doarme în noi, când dormim. Merită un sistem de filosofie.” (p.121)
    

Ce diferenţă mică şi totuşi atât de mare între somn şi moarte. Între somnul ca realitate fizică şi somnul ca stare latentă a sufletului. Mai ales a sufletului creştinului.

11. 
    Noica spunea: ”Eu nu prea sunt de acord cu ceea ce a făcut Rafail, pentru că părinţii călugări repetă cam de două mii de ani acelaşi lucru, cu ascultarea lor, cu slujbele lor etc. Dar, cu toate acestea, daţi-mi voie să vă spun că nu am cunoscut până acum un tânăr mai realizat în vocaţia lui ca propriul meu copil.” (Celălalt Noica, Editura Anastasia,Bucureşti, 1994, p. 121)
    

Să fim totul în toate. Să parcurgem treptat drumul de la chip la asemănare, să ne simţim implicaţi în tot ceea ce facem mai întâi ca buni creştini şi mai apoi ca profesionisti. Nu există profesiunea de creştin, dar în schimb există trăirea. Şi prin aceasta pot personaliza atât profesia cât şi numirea. Să fim şi noi demni urmaşi ai lui Hristos Domnul, al Celui căruia îi purtăm pecetea primită la Botez.