Constantin Noica

Cum s-a putut înverşuna Goethe să ducă până la capăt aventura, străină sie ca şi nouă, a eroului Faust? Istoria literară ne dă un singur răspuns, pe care l-am analizat mai sus: el şi-ar fi dat seama că nu are o operă mare şi a vroit să dea una. Nu ştia, sau nu consimţea să fie dintre acei autori al căror destin este să reprezinte ei înşişi opera cea mare şi care astfel nu pot fi citiţi decât în întregime. Opere mari, izolate, par a nu se crea fără un gând filosofic. Pot fi naturi umane mari fără filosofie, poate fi o înfăptuire mare sau o străfulgerare artistică, dar nu opere mari izolate.

Operele lui Shakespeare pot fi citite fiecare singură, Goethe în schimb numai întreg. Totuşi, nu atât nevoia unei opere mari l-a putut face, pe el care teoretiza creaţia „ocazională" şi care scria sub spontaneitate şi graţie, să poarte timp de 60 de ani gândul lui Faust, ci necesitatea profetică de care vorbeam în legătură cu veacul nostru. Într-un sens a făcut o violenţă creaţiei sale, centrând-o în jurul unei opere de care nu putea răspunde nici el şi nici măcar eroul său, Faust; de care avea să răspundă abia timpul nostru. Dar cu siguranţă a făcut, cu prestigiul său, un act de violenţă culturii europene, oferindu-i un fals model, cu un exemplar de tragică unilateralitate umană. Ca şi Ahile în cultura greacă, Faust trebuie să părăsească scena lumii europene. Locul amândurora nu este în inima culturilor respective, ci în galeria marilor mutilaţi ai omenescului.

Dar timpul nostru n-ar fi trebuit neapărat să se despartă de Goethe numai pentru excesul pe care acesta l-a săvârşit însuşindu-şi mitul lui Faust. Ar fi de ajuns să se despartă de erou. Este prea multă frumuseţe în opera lui Goethe spre a avea o umbră de regret şi este o tainic-goetheană frumuseţe chiar în excesul său. Căci i s-a întâmplat chiar lui ceea ce singur spusese despre „pietra fungaja", o piesă geologică sau o fosilă pe care i-o arăta cineva drept enigmatică, lui, savantul amator. Atunci Goethe spusese: nu este o simplă piatră, nici o simplă plantă fosilizată, ci o plantă care a preluat în creşterea ei o piatră. Organicul se împletea astfel cu anorganicul. O asemenea splendidă împletire de regnuri se petrecuse şi în destinul său. Şi ce adânc spiritualiceşte devine destinul lui Goethe, dacă a putut prelua în organicitatea lui anorganicul şi abstractul faustic.

Dintr-un al doilea motiv despărţirea de Goethe se impune: pentru că toată opera lui, cu orientarea ei spirituală, rezistă, ca Philemon şi Baucis, noutăţii istorice pe care partea a Ii-a din Faust o presimţea.

Lumea care a venit după Goethe, în Occident, a fost totuşi o lume faustică, dar fără Faust. Ce era reprobabil în mitul lui Faust era Faust însuşi, în orice versiune. Dar Homer a educat şi exprimat pe greci fără Ahile; şi la fel mitul, care nici n-ar mai trebui numit faustic, poartă cu el câteva din piesele esenţiale lumii apusene. Chiar Faust-ul medieval purta în felul lui una: dimensiunea istorică. Căci Johannes Faust anunţa că poate scoate la lumină câteva clipe, pentru învăţaţii timpului, unele texte latine pierdute; dar aşa au făcut, fără mijloace magice, filologia de text, uneori şi cercetarea istorică; aşa a înviat istoria în mare epoci, episoade şi destine umane. Istoria a devenit una din dimensiunile conştiinţei europene de cultură. Goethe însă respingea istoria, sau o credea imposibilă, aşa cum spunea în celebra convorbire cu Luden şi în atâtea alte prilejuri. Ar trebui redat totul din trecut, după el, ca într-o biografie; dar totul nu poate fi redat.

Şi la fel apar, rând pe rând, în Faust II, elementele esenţiale pentru lumea apuseană de după el, dar pe care el le trecea pe seama lui Mefisto. Nu le vom mai enumera acum, dar le vom strânge pe toate sub un cuvânt: laboratorul. Ceea ce descrie, act cu act, Faust II este lumea occidentală de astăzi: lumea ca laborator. Cineva însă ca Goethe, care socotea că omul, cu simţurile lui, este „cel mai bun aparat fizical", că natura nu trebuie cunoscută prin experiment artificial ci direct, că matematicile nu se pot apropia de legile ei – se despărţea el, cu anticipaţie, de lumea care se năştea în Occident. Nu serveşte la nimic să invocăm deschiderile către viitor pe care le manifesta uneori şi el, ca acelea din Wanderjahre, sau entuziasmul, excesiv chiar, pentru proiectul canalelor Panama şi Suez, ca şi admiraţia pentru zăgăzuirea mării de către olandezi. Nu serveşte la nimic să-l facem aliat, cum se dovedea un elogiu nesăbuit acela de a face din el un mare filosof. Fireşte, în ştiinţele naturale a fost un deschizător de drumuri, mergând până la viziunea evoluţionistă; dar numai în ştiinţele naturale sau numai pe linia descriptivului. Constructivul nu l-a reţinut niciodată şi tocmai acesta din urma reprezintă caracterul lumii laboratorului.

Serveşte, dimpotrivă, să punem faţă în faţa lumea naturii {„Natur, du ewig keimende") a lui Goethe, cu lumea laboratorului, care e în veşnica încolţire şi ea. Şi serveşte să ne spunem că despărţirea de Goethe s-a şi produs, în fapt, cu oricâte nostalgii ar fi încercaţi cei de astăzi. Dar despărţirea de el reclama o bună cufundare în el, aşa cum trebuie să fie despărţirea de natura: o despărţire cu ea cu tot.

Ne despărţim de omul natural – după 6 000 sau 20 000 de ani de stagnare a acestuia – adică de omul celor cinci simţuri, pe care Goethe îl imagina şi în Paradis înzestrat tot cu ele. O sensibilitate sporită, o înzestrare umană pe alte niveluri de „natură", un om suplimentat, o altă animalitate, o împlântare a omului în maşinitate, vor fi probabil lotul fiinţei umane de mâine. Ne despărţim de asemenea de culturile de tip natural, cele pe care i le dezvăluia Herder lui Goethe şi pe care acesta le îndrăgea în aşa măsura încât ca români trebuie să regretăm că nu i-a fost dat să cunoască lirica populară românească, alături de poezia epică sârbă şi neogreacă, pe care le admira. Ne vom despărţi, poate şi de miracolul acesta al raţiunii naturale care au fost şi sunt limbile popoarelor.

Dar tocmai sub presimţirea acestor despărţiri cu putinţă, toate sigure astăzi, afară de ultima, a limbilor naturale, umanitatea se adânceşte în lumile ce lasă în urma ei cu sentimentul că nu poate şi nu are dreptul să le piardă bogăţia. Şi dealtfel toate acestea privesc doar lumea occidentală, care a fost cândva sarea pa-măntului. Va fi ea în stare să aducă noutatea laboratorului peste tot, păstrând iar nu strivind frumuseţile lumii trecute?

Goethe spusese: lumea are mai mult geniu decât mine. Dacă lumea occidentală nu are mai mult geniu decât Goethe, atunci ea a murit spiritualiceşte la 22 martie 1832.

SFÂRŞIT