ConsultaţIE
Yüklə 59,09 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- INTRODUCERE
- TEMA I
- TEMA II (se poate recita de 2 persoane)
- CONSULTAŢIE
- TEMA IV
- TEMA V
- A P E L
|
C O N S U L T A Ţ I E CUPRINS:
INTRODUCEREUn semnal de urgenţă se aude din depărtare. Sirena salvării, parcă mai ascuţit ca niciodată tulbură liniştea nopţii reci. Fascicole de lumină despart noaptea întunecoasă risipind-o, iar lampa de avertizare presară jocuri de umbre şi lumini albastre pretutindeni. Negreşit un accident, o stare gravă, o stare de comă, sau chiar agonia morţii se anunţă în vreo casă. TREBUIE SALVAT! Semnalul de urgenţă se aude mai insistent, parcă mai aproape. Gândesc că poate cuiva, unui vecin sau poate vreunui frate de-al meu îi este rău şi încep să mă neliniştesc. Sunetul este mai aproape, este pe strada mea. Sunt din ce în ce mai aproape. Aud mai clar sirena care îmi sfâşie inima şi apoi constat cu uimire că luminile se îndreaptă spre casa mea. Aud cum motorul se opreşte brusc şi portiera se închide sec. sunetul mă ţine locului, iar gândul că cineva din casa mea poate fi bolnav îmi sfâşie inima. Aud câteva bătăi în uşă şi apoi… linişte. Alerg prin dormitoare să văd dacă cumva soţia sau copiii sunt bolnavi. În ce mă priveşte pe mine, sunt conştient că sunt sănătos. Atunci, de ce a oprit salvarea tocmai la mine? Bătăile în uşă se repetă cu acelaşi timbru melodios şi rugător. Din nou nedumeri îi întreb dacă le este rău celor din casă. Răspunsul este negativ. Atunci cine şi de ce să fi anunţat salvarea? Şi bătăile acelea le-am mai auzit în uşa mea, dar n-am deschis, iar glasul care mă roagă să-L primesc îmi este atât de cunoscut. Mă îndeamnă gândul să nu-L primesc, dar vuietul sirenei şi bătăile insistente îmi vorbesc ca niciodată, că dincolo de uşă, cineva crede că este o urgenţă în propria mea casă. Deschid uşa şi… în pragul uşii apare Doctorul: - „O, Doamne, Tu eşti? Te rog intră!…” TEMA IDeodată o amintire plăcută mi-a străbătut sufletul, aducând clipei prezente una din cele mai minunate secvenţe ale primei întâlniri cu Doctorul vieţii mele. Haina Lui albă, strălucitoare din inul cel mai curat, faţa Lui senină ce inspiră sinceritate şi încredere absolută, restabileşte în mine o atmosferă sufletească plăcută, pe care demult o părăsisem. Ştiam de ce a venit. Trecuseră câţiva ani de la prima consultaţie. Ce Doctor minunat! În secolul acesta de alertă sufletească, care doctor îşi mai permite să-şi viziteze pacientul chiar la el acasă? Şi printre cele cinci miliarde de pacienţi, găseşte timp şi pentru mine… Şi acum, Doamne, mă întrebi cum mă simt? Mă simt foarte bine! Sunt sănătos, „m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Merg la adunare la toate serviciile divine şi mă achit cu simţ de răspundere de toate datoriile bisericii. Şi conştiinţa mea, Doamne, e liniştită la gândul că-Ţi urmez Ţie. El s-a uitat la mine lung, dar blând, apoi tăcut, a scos din buzunarul de la piept ceva asemănător cu o oglindă. Era scris în două coloane şi mă vedeam în mărime naturală. Mi-am dat seama că era oglinda Decalogului. Ca într-o panoramă am privit în ea tot ceea ce făcusem şi eram surprins şi ciudat, pentru că mă credeam altfel… Mi-am privit faţa care mi-a apărut pământie de culoarea păcatului şi brăzdată de ridurile adânci ale mâniei şi încruntării. Mi-am constatat îngrozitor urâţimea păcatului care m-a prins ca într-o plasă de păianjen. Mi s-a făcut frică să-mi mai privesc faţa şi cu lacrimi în ochi, rapid am trecut la celălalt pol – picioarele, temelia edificiului credinţei. Mi le-am văzut slăbănogite, tremurânde, şi ce era mai îngrijorător era faptul că şchiopătau amândouă. Pe tălpi aveam bătături, bătăturile umblării nefolositoare, pe căi departe de calea Domnului. M-am uitat la picioarele Marelui medic şi am văzut acele picioare frumoase care aduseseră vestea mântuirii pentru orice om şi m-am ruşinat adânc. Neliniştit, am încercat să-mi găsesc în sfârşit ceva care să-mi placă şi să-L satisfac pe Doctorul divin. Dar mâinile asupra cărora mi-am aţintit privirea erau obosite şi în imposibilitatea de a mai lucra pentru Domnul, de a mai duce poveri. Mi-am pipăit braţul drept, ştiindu-l mai dezvoltat, dar am constatat că el, cel care trebuia să sprijine, cel care trebuia să dea, cel care trebuia să cheme, era slab dezvoltat, chiar rahitic. Dar Doamne, înălţimea, greutatea mi le ştiam normale. Şi îndată, oglinda se transformă pe rând în trestie de măsurat şi cântărit. Pus în faţa etalonului înălţimii am constatat că sunt pipernicit şi nedezvoltat, dovada că hrana – studiu Cuvântului sacru – era insuficientă. Am fost cântărit în balanţa cerului şi găsit prea uşor. - Şi Doamne, îţi aminteşti? Căldura aceea a credinţei până la fierbinte, e imposibil să nu se fi păstrat. Isus mi-a luat temperatura credinţei şi a constatat că sunt căldicel. Obosit şi dezamăgit de imaginile oferite de oglinda Legii, plângând am exclamat:
Oglinda aceea care mi-a descoperit atâtea lucruri neştiute de mine, în mâna Marelui Medic a devenit stetoscop, astfel că El îmi ascultă respiraţia sufletului – rugăciunea. Curios şi nerăbdător am întrebat:
După ce m-a ascultat cu atenţie mi-a spus: - „Ai o respiraţie superficială, ceea ce face ca organismul tău să sufere de lipsă de oxigen. Constat că ai respiraţii forţate, determinând tusea, ceea ce mă face să cred că te complaci în a respira un aer străin, poluat, din locuri de unde asistenţilor mei cereşti le este greu să te însoţească. Şi n-ai observat? Respiraţia ta e şuierătoare şi îngreunată de corpii străini ai resentimentelor şi invidiei, dând senzaţia de sufocare şi culminând cu stopul respirator.” - „Dar inima? Inima mea, Doamne, cum bate? Numai Tu poţi să-mi spui, numai Tu poţi să ştii. Oglinda Legii, marele aparat de radiografiere a întregii mele fiinţe mi-a înfăţişat imaginea inimii şi a întregului sistem circulator. Mi-am văzut inima, candela sufletului fisurată, iar uleiul – Duhul Sfânt – care întreţinea o flacără ce abia pâlpâia, era pe sfârşite.
- „Îngrijorările vieţii, micile compromisuri, preocupările pentru lucrurile trecătoare au tras de inima ta, au solicitat-o, au vrut să pună stăpânire pe ea. Dar Eu am vrut să o păstrez pentru Mine, s-o umplu cu puterea Duhului Sfânt pentru o lucrare de desăvârşire. Înţelegi acum de ce au apărut aceste fisuri? Inima ta e împărţită, găsindu-se în ea dorinţa de a sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Priveşte-o e ca de granit. E insensibilă la şoaptele nobile ale chemării cereşti. Şi uită-te atent cum circulă sângele! E ca un pârâu ce se subţiază şi se pierde printre nisipurile rătăcirii. El care ar fi trebuit să transporte pâinea vieţii la fiecare mădular, la fiecare gând, el este acum un mesager obosit, aproape de a-şi părăsi menirea pe care a lăsat-o Creatorul în cea mai minunată creaţie a Lui.” Cu sufletul răvăşit de starea inimii mele am strigat urgenţa sufletului meu: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” CONSULTAŢIEDeşi târziu, am venit şi eu la consultaţie şi iată aici ce este al meu: gândurile, privirea şi inima cu-a ei respiraţie Ce plânge într-una, Doctore, ce plânge mereu. Ce n-am făcut? i-am dat zbuciumul plăcerilor şi alergarea privirilor, i-am procurat monezile strălucitoare ale mândriei şi focul modern al bucuriei, i-am cumpărat câmpii cu fantasme şi i-am spus în fiecare seară anecdote şi basme… ca să se simtă bine, Doctore, ca să se simtă bine, dar ea e mereu bolnavă şi plânge în mine. Ce n-am făcut? i-am cântărit pasiuni şi diversitate, i-am adus tensiuni şi clipe şi glorie în faţa tribunalelor ce nu se mai satură de victorie. Am venit cu inima mea, Doamne, la consultaţie să-mi pui un diagnostic, o explicaţie, şi poate… că se va face bine.
Să fie ultima consultaţie? Ce zici, Doctore, ce zici?
Priveşte şi tace. Ce n-a făcut, omule, Ce n-a făcut? A coborât pacea din veşnicie şi ţi-a dat-o s-o bei ca inima, cu ploaie din cer să crească, să cunoască, să ştie. A aprins un foc mare pe Golgota cu lemne din crucea iubirii ca la căldura lui să se topească monezile firii. Ţi-a zâmbit inimii tale încruntate şi la refuzurile ei repetate nu şi-a vărsat paharul de iubire umplut cu bunătate.
ce n-a făcut? Acum, când timpul se scurge Spre secundele prăbuşirii, vii şi tu cu inima ta pentru a încerca ultima speranţă a izbăvirii. Şi pentru că în cer Cărţile se scriu, Întrebi tulburat: Nu e prea târziu? Să fie ultima consultaţie? Ce zici, Doctore, ce zici? Şi cel ce-a sprijinit cerul cu o cruce şi pe care a înfipt-o adânc surpând a mormântului groapă prea rece… Cel care cu puterea respiraţiei lui a întreţinut focul Golgotei mereu prea aprins, ca să vadă şi cel ce în rătăcire era prins… cel ce n-a vărsat nici un strop de bunătate din paharu-I plin al iubirii prea veacuri purtate, speranţa vindecării tale şi Doctorul tău îţi spune inimii tale-nşelate:
de ură udate, dezbracă-te de cămaşa rătăcirii şi de veşmântul atât de purtat şi uzat al firii, şi primeşte haina aceasta albă a neprihănirii, această haină albă fără nici o cusătură, pentru că ţi-e frig şi tu ai nevoie de căldură, Dă inimii tale această comoară, acest bulgăre de aur al credinţei ca să cumperi cu el toate speranţele şi iubirile cerului şi liniştea conştiinţei. Ia această alifie, ca inima ta să vadă, din drumul pierdut să reînvie, să creadă. Primeşte, omule, această reţetă scrisă cu sângele cerului şi lacrimă sfântă, ca să fie pace în inima ta, să fie sănătos şi să-ţi meargă bine… Deci ascultă! Cine ştie, poate e ultima melodie a se cânta, poate e cea din urmă consultaţie… poate e cea din urmă.” TEMA III - „Şi acum, te rog să-mi răspunzi la câteva întrebări: Ai poftă de mâncare?” - „Tocmai doream să-ţi spun, Doctore că sunt zile în şir când nu am poftă de mâncare. Nici acum nu pot să-mi explic ce se întâmplă cu mine.”
- „O, Doctore, tu ştii prea bine cât de aglomerate sunt zilele de astăzi. Dimineaţa citesc doar textul şi uneori o cântare, iar în timpul săptămânii dacă nu am avut timp să-mi pregătesc lecţiunea o pregătesc vineri, ca să pot face faţă momentului din timpul Şcolii de Sabat. Dar sâmbăta, Doctore, mă înfrupt din belşug din Pâinea Vieţii care se frânge şi simt că îmi dă puteri pentru săptămâna viitoare. Dar, Doctore, lămureşte-mă, ce rost au aceste întrebări, e ceva în neregulă? - „Trebuie să înţelegi tot ceea ce-ţi voi spune. Hrana pe care o consumi este insuficientă şi ceea ce este mai grav este faptul că de multe ori hrana ta este infestată cu toxine, iar posibilitatea de eliminare a lor necesită un efort pe care tu nu poţi să-l depui, pentru că eşti prea slăbit. … Şi acum vreau să-ţi analizez sistemul nervos. „Gândurile tale nu sunt gândurile Mele”. Ai lăsat să se infiltreze în viaţa ta gânduri fără suportul sigur al credinţei şi ai permis curenţi de învăţătură falsă care te-au dezorientat de la adevăratul drum al vieţii. Pentru că ai îngăduit atingerea cu gândurile profane ale neascultării, ai provocat în mintea ta un scurt-circuit, care ţi-a ars toată instalaţia conştiinţei tale. De aici, vorbirea de rău, nemulţumirea, invidia, care s-a asociat cu răzbunarea, înlocuirea vocabularului ceresc pe care ţi l-am dat la consultaţia anterioară, cu cuvintele pierzării. Îţi aduci aminte ce ţi-am spus?: „Din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” - „O, Doamne, vreau să trăiesc! Alungă din mine gândurile rătăcirii şi umple-mă cu gândul veşniciei. Pune strajă gurii mele, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta!”
TRANSPLANT Am crezut că inima mea poartă-n ea iubire şi că poate să dea chiar şi fericire; Doamne, nu-i adevărat Îi lipseşte fapta, şi este nespus de rea… transplantează-mi alta! Am crezut că mâna mea Este mai miloasă Că se-ntinde ca să dea, Ca de altu-i pasă. Însă nu, o, nu-i aşa n-are pic de milă tai-o şi în locul ei pune a ta mână. Am crezut că-n drumul meu Pun piciorul bine, Că e drumul cel ales Şi că mă susţine. Însă nu, este greşit, Rătăceşte-n-truna Doamne, Doamne, schimbă-mi-o Şi mă ia de mână. Mai credeam că ochii mei Poartă-n ei lumină, Şi că-n ei se oglindeşte linişte deplină. Însă, vai, sunt orbi, sunt goi, Fă cu ei ce crezi, Doamne, scoate-i şi în loc Pune alţii limpezi…
O ureche surdă; De Cuvântul vieţii sfânt Nici nu vrea s-audă Ce să fac ca să aud Şoaptele-Ţi divine? Doamne, pune-mi alta-n loc Ca s-aud mai bine. Şi credeam că vorba ei Vorba limbii mele Este dulce şi cu vers Şi cu dor de stele. Însă nu-i adevărat Totul e minciună. Doamne, limba-i de tăiat, Pune-mi alta bună. Ochi, picior, urechi şi mână Totul mi s-a transplantat. Limba mea laudă-ntruna, Doamne, sunt un om schimbat! Inima îşi cântă versul Unei vieţi de fericire Căci acum în sentimente Poartă-n ea o nouă fire. Am crezut că nu se poate Că voi fi pe veci pierdut Cine să mai intervină Când eşti gata să le treci? Însă, Doamne, ce minune! m-ai primit, m-ai consultat şi în faţa tuturora pot să spun: „DA, sunt salvat!”. TEMA V
Marele Medic mă privi cu toată dragostea celor şase mii de ani de har şi îndurare şi-mi spuse:
- „Doamne, mai sunt speranţe? Cine mă va putea vindeca în afară de Tine? Cine sub cer sau în Univers mai poate trata boala mea? Te rog, dă-mi reţeta, operează-mă dacă este nevoie. Vreau să mă fac sănătos!” Şi din privirea şi din vocea Lui înţeleaptă înţeleg de ce curge în mine o linişte sufletească şi o încredere neclintită. În aşteptarea aceea plină de speranţă au început să se îndrepte spre mine primele cuvinte ale reţetei divine:
A P E LCurând, foarte curând va veni clipa în care fiecare om va trebui să apară la consultaţia finală. Curând, foarte curând ultima expertiză a sufletului se va desfăşura în faţa fiinţelor cereşti şi atunci nu va mai exista nici un tratament pentru nimeni. Cel ce va fi găsit sănătos spiritual, va moşteni veşnicia, cel bolnav spiritual, cel ce n-a vrut să ia aminte la şoaptele chemării divine va fi osândit. Dacă astăzi, glasul istoriei ar bate pentru ultima dată, dacă el ar anunţa la ultima consultaţie, dacă acum ar trebui să te înfăţişezi înaintea Marelui Medic, ce va putea spune El despre tine, despre sănătatea sufletului tău, ce va spune despre funcţionarea organelor tale? Ce constatări va putea face El despre picioarele şi braţele tale? Le va putea declara „picioare frumoase”, picioare ale vestirii, sau va constata trist şi aceasta o să-ţi umple sufletul de amărăciune – că picioarele tale au croit cărări strâmte, ce au indus în eroare? Ce depozitează inima ta, vasul încredinţat de Dumnezeu pentru a păstra binecuvântările? Este ea depozitul sentimentelor celor mai curate şi sfinte sau izvoarele care ţâşnesc din ea sunt apele de la Mara? Dacă astăzi ar trebui să dai socoteală de cum ai aplicat reţeta divină, ce se va putea citi în foile de observaţie ale cerului, în cărţile de aducere aminte? Se va putea citi că ai hrănit sufletul suficient cu Cuvântul Său? Gândurile tale sunt gândurile veşniciei sau gândurile alergării vremelnice? Priveşte încă odată reţeta divină, tratamentul propus cu această ocazie. Mai este o clipă de har, o fărâmă de favoare, se mai poate cumpăra aurul credinţei, haina îndreptăţirii şi alifia Duhului. Acele bătăi în uşă se mai aud încă. Cumpără de la El, Farmacistul divin reţeta, pentru că atunci când toţi ochii se vor îndrepta spre tine la consultaţia finală, Marele Medic să poată spune satisfăcut în dreptul tău: SĂNĂTOS!
„Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El vine ajutorul!” Amin! Yüklə 59,09 Kb. Dostları ilə paylaş:
|