Contribuţia traducătorilor

INTELECTUALUL

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri

Un om născut între anii 1OOO şi 1400 ar fi înţeles termenii „femeie" (mulier), „cavaler" (miles), „cetăţean" (urbanus), „negustor" (mercator), „sărac" (pauper): n-ar fi priceput însă semnificaţia cuvîntului „inte­lectual" (intellectualis) atribuit unui om. Pentru cei ce frecventau şcoala, omul era mai degrabă raţional (animal raţionale şi din neferi­cire mortale), însă această definiţie, provenind de la Aristotel, se aplica omului în general. Adjectivul „intelectual" însoţea diferite substantive şi prezenta cîteva variaţii de sens. „Substanţa intelectuală" (opusă „substanţei materiale") era spiritul sau sufletul; „cunoaşterea intelectuală" (opusă „cunoaşterii sensibile") era acel tip de cunoaştere ce depăşea instrumentalitatea simţurilor, croindu-şi drum către sur­prinderea formelor. Aristotelicii vorbeau şi de o „plăcere intelectuală" (rezervată celor aleşi şi cu totul diferită de cea „senzuală"), şi de o „virtute intelectuală" (diferită de cea „morală"), urmînd vechea analiză a Eticii nicomahice.

Are această introducere vreo legătură semnificativă cu tema „inte­lectualul în Evul Mediu"? Fără îndoială că da. Termenul modern „intelectual", desemnînd nu o calitate, ci o categorie de persoane, intră în circulaţie foarte tîrziu, în Franţa sfîrşitului de secol al XlX-lea, o dată cu Manifeste des intellectuels (în care un grup de scriitori se proclamau solidari cu Zola în legătură cu afacerea Dreyfus). însă această vocabulă atît de recentă se pretează de minune scopului nostru - acela de a identifica un tip de om care, în veacurile de mijloc, „muncea cu cuvîntul şi cu mintea", nu trăia din veniturile pămîntului, nefiind constrîns să „lucreze cu mîinile" şi, într-o măsură variabilă, era conştient de această „diferenţă" dintre el şi celelalte categorii de oameni.

Raţiunea adecvării termenului „intelectual" la un grup de oameni „medievali" rezidă şi într-o nuanţă precisă, chiar dacă subînţeleasă, a semnificaţiei adjectivului „intelectual": folosirea lui în acea vreme trimitea la virtute, cunoaştere şi plăcere. în toate contextele citate, într-adevăr, „intelectual" înseamnă ceva considerat a fi mai elevat şi mai vrednic de stimă decît opusul său şi desemnează o calitate indiscutabil pozitivă. Aprecierile şi judecăţile intelectualilor medievali asupra lor înşişi au acest numitor comun: propria activitate sau profesie are în ochii lor o reputaţie deosebită (chiar dacă adesea

168

OMUL MEDIEVAL

contestată de ceilalţi) faţă de celelalte activităţi sau profesii. Se pare deci că, din punctul nostru de vedere, modern, sîntem pe deplin îndreptăţiţi să vorbim de un „intelectual medieval"; analiza tipologică ne va oferi, cred, noi confirmări.

Pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali, omul medieval folosea, desigur, alţi termeni: trebuie să-i amintim, întrucît ei ne înfăţişează deja mai multe tipuri de intelectuali. „Maestru" şi „profesor" erau termeni care numeau acelaşi lucru: era vorba despre persoane care predau după ce studiaseră; dar, lucru curios, în vreme ce magister desemna întotdeauna o calitate indiscutabilă de elevaţie morală şi de demnitate, professor poartă adesea cu sine o urmă de ironie la adresa aerelor şi a îngîmfării unor personaje „care se încred prea mult în ştiinţa lor". Este o conotaţie negativă pe care o întîlnim spre exemplu la Abelard, atunci cînd vorbeşte despre „profesorii de dialectică", şi la Ioan din Salisbury, uimit şi ironic dinaintea limbuţiei lor.

„Erudit" şi „doct" reprezintă termeni mai neutri, desemnîndu-i pe cei ce au studiat şi au acumulat cunoştinţe din cărţi. Termenul „filosof este, într-un fel, mai puţin semnificativ: o uşoară bănuială de laicitate, spre deosebire de cei care studiază îndeosebi pagina sacra, face ca folosirea lui să fie mai rară. Filosofi rămîn mai ales anticii, chiar dacă unele personaje îşi revendică în mod conştient acest nume: Abelard se declară „filosof al lumii" şi, într-un al doilea moment, „filosof al lui Dumnezeu", iar Siger şi tovarăşii săi „averroişti", afirmă că sînt filosofi într-o accepţie foarte precisă. Unii dintre învăţaţi se consideră viri scientifici (Bradwardine în secolul al XlV-lea); mulţi se declară speculativi, adică dedicaţi celei mai înalte activităţi omeneşti în viziunea platonico-aristotelică; iar toţi se consideră şi sînt numiţi litterati.