Contribuţia traducătorilor



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə64/77
tarix03.01.2022
ölçüsü1,68 Mb.
#35544
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   ...   77
Un mort excepţional

Pentru majoritatea oamenilor din Evul Mediu, mai ales anterior secolului al XHI-lea, un sfînt este înainte de orice un mort ilustru, a cărui istorie nu era cunoscută cu precizie, dar despre care se ştia că îndurase în timpul vieţii tot felul de persecuţii şi suferinţe din dragoste de Dumnezeu. De unde importanţa fundamentală a trupu­lui - singurul punct comun între slujitorii lui Dumnezeu şi credincioşii care îi venerau - în dezvoltarea cultelor şi a legendelor. într-adevăr, împotriva lui s-au înverşunat călăii şi uneori chiar sfinţii: dezmembrat, mutilat de răutatea paginilor sau de patima atotdistrugătoare a asceţilor, el îşi regăsea după moarte o misterioasă integritate, semn de elecţiune divină. în Evul Mediu, sfinţenia este înainte de toate un limbaj al trupului, un discurs al „cărnii nepăsătoare", pentru a relua fericita expresie a lui P. Camporesi.

SFÎNTUL

305


în această privinţă, este semnificativ că, în 1387, un sinod de la Poitiers a considerat utilă luarea de măsuri împotriva „oamenilor simpli care, la instigarea unor necredincioşi, au căpătat obiceiul de a adora trupurile morţilor regăsite intacte şi de a le venera ca şi cum ar fi vorba de nişte sfinţi". Chiar pentru clericii epocii, buna conservare a trupurilor după moarte era un criteriu necesar - dar nu suficient — pentru ca unui om să i se poată atribui titlul de slujitor al lui Dumnezeu. în afară de nedescompunere şi de mireasmă, rămăşiţele sfinţilor posedau capacitatea miraculoasă - pe care o împărtăşeau numai cu ostia sfinţită - de a putea fi împărţite fără a-şi pierde din eficacitate, adică din puterile acordate de Dumnezeu cu ocazia morţii lor benefice. Acestea erau, la nivelul mentalităţii comune, fundamentele implicite ale cultului relicvelor, părţi dintr-un trup sacrificat şi fragmentat care, după exemplul celui al lui Hristos, nu înceta să fie izvor al vieţii şi făgăduinţă de regenerare. în acest context trebuie să ne situăm pentru a înţelege importanţa mutărilor şi a furturilor de moaşte în viaţa religioasă medievală. Multă vreme, din aceste transferuri sau deplasări - însoţite uneori de înşelăciune, ba chiar de violenţe - au fost reţinute numai aspectele pitoreşti. De fapt, ele ocupau un loc central în societatea timpului, în măsura în care posedarea unui trup sfînt - şi, pe cît posibil, a mai multora - era o necesitate vitală pentru colectivităţi, atît laice, cît şi ecleziastice. Sfinţii înşişi erau conştienţi de acest lucru şi, adesea, alegeau să-şi aştepte sfîrşitul fie la locul naşterii, fie acolo unde credeau că pre­zenţa rămăşiţelor lor ar putea exercita o influenţă binefăcătoare.

Astfel, eremitul italian Giovanni Bono (| 1249), după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în apropiere de Cesena, în Romagna, atunci cînd şi-a simţit sfîrşitul aproape, s-a întors în oraşul natal Mantova, din credinţă faţă de patria sa şi pentru a combate -prin iradierea postumă a moaştelor sale - pe ereticii care, pe atunci, deţineau poziţii solide în acea zonă. în acelaşi spirit, legendele medie­vale abundă în episoade în care rămăşiţele unui sfînt opun o fermă rezistenţă, devenind brusc foarte grele, la încercarea de transferare dezaprobată de acesta din urmă. în realitate, singurul criteriu absolut în domeniu era succesul sau eşecul: mutarea sau furtul relicvelor puteau fi întotdeauna justificate, indiferent de intenţiile iniţiale ale slujitorilor lui Dumnezeu, prin aceea că persoanele care le deţineau la origine le-au lăsat fără cinstirea cuvenită, într-un loc nedemn. în acest caz, a le duce în altă parte era o manifestare de pietate mai degrabă lăudabilă decît reprobabilă. în secolul al XlII-lea, chiar atunci cînd papalitatea a afirmat cu Inocenţiu al III-lea că „falsitatea sub vălul sfinţeniei nu trebuie tolerată" şi a încercat să impună un minimum de disciplină în această privinţă, rezultatele nu au fost nici pe departe la înălţimea aşteptărilor. Cînd credincioşii considerau că sfinţii nu aveau parte de o veneraţie suficientă, ei erau convinşi că aveau întru totul dreptul de a le scoate la lumină moaştele şi că

306

OMUL MEDIEVAL



acesta era un act de pietate; de altfel, veneraţia era o noţiune vagă ce justifica eforturile depuse pentru a pune stăpînire pe relicve prin mijloace paşnice sau cu forţa.

Asemenea concepţii au fost cu atît mai stăruitoare cu cît aveau rădăcini mai adînci în cultura folclorică, al cărei ecou deformat, dar persistent îl regăsim în hagiografie, în special în unele Vieţi de sfinţi în limba vulgară a secolelor al Xll-lea şi al XlII-lea. Slujitorul sau slujitoarea lui Dumnezeu apar aici ca nişte eroi neschimbaţi în timp, înzestraţi de la naştere cu toate perfecţiunile şi purtînd permanent în ei harul divin; anii petrecuţi în mijlocul oamenilor le permit doar să se facă recunoscuţi ca sfinţi prin manifestarea virtuţilor şi puterilor lor taumaturgice. Este semnificativ că autorii acestor texte au preferat aproape întotdeauna să celebreze meritele unor personaje îndepăr­tate în timp şi spaţiu, punînd accentul pe aspectele stranii, chiar neomeneşti din viaţa lor. într-adevăr, răspunzînd aşteptării publi­cului lor, autorii încercau să evoce figuri admirate fără încetare, dar care nu puteau fi cu nici un chip imitate, tocmai pentru că desăvîrşirea lor consta în abstinenţă: aşa cum îl înfăţişează această literatură, sfîntul se înfrînează de la toate plăcerile celorlalţi oameni, practicînd castitatea şi ascetismul la un nivel hiperbolic şi trăind în goliciune trupească şi renunţare. De aceea, la nivel popular, arhetipul sfinţeniei va rămîne eremitul, om al privaţiunii şi al sărăciei. în faţa unei desăvîrşiri de neatins, masele reacţionează în calitate de consu­matoare : potrivit aşteptărilor lor, omul lui Dumnezeu trebuie să ofere omenirii aflate în păcat şi suferinţă bucuria harurilor pe care i le-a adus jertfa sa. £1 este văzut, înainte de toate, ca un intercesor căruia îi revine sarcina de a-i ocroti pe cei ce îl invocă. Cel puţin pînă în secolul al XlII-lea, clericii împărtăşeau această convingere şi scriau Vieţi ale sfinţilor şi Cărţi de miracole cu scopul de a răspîndi faima vreunui sanctuar şi de a întări credinţa maselor.




Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   ...   77




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin