Contribuţia traducătorilor

134

OMUL MEDIEVAL

într-o meserie sau cumpărarea unui imobil. A face parte din popo nu este lucru uşor, iar o majoritate de locuitori lipsiţi de bani se dovedeau incapabili să treacă de zidurile interioare înălţate de minorităţile bănuitoare. Cu toate acestea, simplul fapt de a locui permanent în oraş îndreptăţea - chiar în afara viselor legate de un loc de muncă asigurat şi de o ascensiune socială - cîteva speranţe primordiale: mai întîi, de a trăi într-o relativă siguranţă, la adăpostul unui zid ce îi opreşte pe năvălitori şi jefuitori, apoi, de a nu muri de foame, căci oraşul avea rezerve, bogăţii, o forţă suficientă pentru a-şi pune la adăpost mulţimile de grîne; în sfîrşit, speranţa de a subzista în vremurile de şomaj şi sărăcie, cu hrana care se împărţea zilnic sau cu rămăşiţele prădăciunii, ale puterii sau ale milosteniei, cele trei surori susţinute de zidul urban...

Dacă oraşul începe „la limita periferiei, ca o locuinţă la intrarea în grădină" (A. Lombard Jourdan), zidul constituie frontiera decisivă ce separă două spaţii. în Occident - lăsînd Anglia la o parte -, orice oraş are zidul lui; simbol al unităţii realizate sau lucrare a prinţului, incinta protectoare identifică oraşul. Orăşenii ? „Ţărani închişi între ziduri", proclamă dispreţuitori nobilii germani îngrijoraţi de expan­siunea urbană. Orice oraş este împrejmuit din necesitate politică şi militară şi, pe măsură ce se dezvoltă, îşi reconstruieşte zidurile de apărare ceva mai departe, lucru valabil de cinci ori pentru Gând, între 1150 şi 1300, şi de trei ori pentru Florenţa; cînd întîrzie s-o facă, războiul îl readuce la ordine. La fel, în regatul Franţei pe la 1350.

Valoare considerabilă (de la 100.000 la 150.000 de livre pentru Reims în secolul al XlV-lea), inelul de piatră, obiect de laudă, dar şi înghiţitor de bani, îşi pune pecetea pe ansamblul vieţii urbane: structurează populaţia stabila, care îşi împarte pe sectoare paza curtinelor şi a porţilor, marchează timpul cotidian - porţile se închid la lăsarea serii -, sacralizează ceea ce conţine, dar mai ales remode-lează spaţiul şi conferă peisajului o mare parte din originalitatea lui.

Şi nu pentru că, o dată trecute porţile, totul se inversează: tere­nurile rurale apropiate sînt dominate de posesiunile şi capitalurile citadine, punctate de locuinţe burgheze; ţăranii frecventează în mod regulat piaţa, se întîlnesc pe drum cu agricultori întotdeauna numeroşi chiar şi în metropole, traversează intra muros grădini şi vii, alungă din calea lor păsări de curte şi porci asemănători celor din satul lor, dar născuţi şi îngrăşaţi la umbra zidurilor. Totuşi, o diferenţă însemnată: un oraş agrar este mai mult decît un sat mare, iar oraşul occidental nu se caracterizează prin producţia lui agricolă; la Milano, în secolul al Xll-lea, terenul este de 36 de ori mai scump decît în împrejurimi, iar la Gând, Genova sau Pisa, speculaţia funciară explică averea multor familii burgheze. Neobişnuita concentrare de oameni pe un teritoriu restrîns îl poartă pe Bonvicino de la Riva spre lirismul numărului, iar îngrămădeala — în special în oraşele mediteraneene —