Contribuţia traducătorilor

162

OMUL MEDIEVAL

constituind structura de bază a sărbătorii civice. îndărătul crucilor, sub egida sfinţilor, comunitatea masculină a cetăţenilor îşi demon­strează forţa în faţa grupurilor liminare; cortegiul, lungă siluetă narativă, formulează cu claritate reguli politice care nu apar decît mult mai tîrziu în scrierile teoretice; el face masa de spectatori să înţeleagă nemijlocit ordinea demnităţilor. Dacă uneori izbucnesc conflicte legate de întîietate, ele se exprimă în interiorul sistemului ceremonial, nu în afara lui. Nici o Senza veneţiană, nici o zi de Sfîntul Ioan Botezătorul florentină, nici un Schwoertag strasbourghez nu au iscat dezordine sau revoltă. Cetăţenii ştiu că adunările lor ceremoniale periodice (treisprezece procesiuni generale la Bruges, şaisprezece procesiuni ducale anuale la Veneţia; cel mai neînsemnat orăşel organizează mai multe, printre care ce,a a lui Corpus Christi, pretutindeni transformată în manifestaţie civică) sînt indispensabile pentru menţinerea comunităţii lor. Contextul liturgic în care sînt alcătuite procesiunile sanctifică aranjamentul ierarhic: fiecare îşi ocupă locul în spatele stindardului, în rîndul atribuit prin hotărîrile municipale. Cortegiul exprimă în mod făţiş reuniunea puterilor teri­toriale sau ale confreriilor în jurul magistratului; el transgresează vechile frontiere intraurbane şi, în tablourile care îl punctează sau îi ritmează itinerarul festiv, repertoriul tradiţiilor populare se îmbină cu invenţiile elitelor cultivate.

Procesiunea este eficace - relicvele şi triumfurile sale o dove­desc -, ea aminteşte că unirea cetăţenilor în spatele magistraţilor şi al crucilor lor a pus capăt molimei, a descurajat duşmanul sau a făcut posibilă victoria. Altfel spus, prin ordinea sa, prin opririle ei simbolice, prin cînturile ce se înalţă, prin decor, procesiunea ilustrează ideile călăuzitoare ale teologiei urbane; ea îi convinge pe participanţi că oraşul este, potrivit metaforei lui Guillaume d'Auvergne, un edifi­ciu comun de cetăţeni liberi şi uniţi care trăiesc datorită concordiei într-un cadru miraculos. Loc al armoniei fizice şi sociale, oraşul învinge în cele din urmă - după cum arată istoria civică - dezordinea sau duşmanii. El îi striveşte pe monştri - legendele o spun -, răspîn-deşte pacea - frescele palatelor municipale o ilustrează. Mai veche decît Roma, uneori distrusă, dar întotdeauna reconstruită, cetatea renaşte neliniştită, datorită puterilor ei tutelare, propriei virtuţi şi valorii locuitorilor săi; frumoasă, sfîntă şi curtenitoare, astfel apare ea, fie în mişcare, în jocurile mimate, fie imobilă, sculptată în piatră, la Pisa, şi cu două secole mai tîrziu, la Toulouse.

Totul ne îndeamnă să credem că triumfurile citadine au rămas, pînă în secolul al XVI-lea, nişte instrumente eficace de adeziune populară la valorile civice; căci timpul sărbătorii era şi cel al îndurării; proscrişii primeau daruri, iar prinţii inventaţi împărţeau jetoane de prezenţă ce dădeau dreptul la pomeni. Magistraţii ştiau să răsplă­tească mulţimea; vinul curgea din belşug; săracii îşi aveau porţia,