Contribuţia traducătorilor

Uneori este mai bine să lucrezi cu mîinile, alteori nu. într-adevăr, cînd munca manuală nu te îndepărtează de vreo lucrare mai utilă, este mai bine să lucrezi cu mîinile [...]. Cînd însă munca manuală te împiedică să realizezi vreo lucrare mai utilă, este mai bine să n-o practici, după cum reiese din glosa lui Luca, IX, la pasajul „Lasă morţii să-şi îngroape morţii" [...] şi după cum reiese din pilda aposto­lilor, care încetau să muncească atunci cînd aveau prilejul să predice. Iar munca manuală reprezintă desigur o piedică mai mare pentru predicatorii de astăzi decît pentru apostoli, cărora ştiinţa predicării le fusese dată prin inspiraţie: predicatorii de astăzi însă trebuie să se pregătească pentru predică printr-un studiu neîntrerupt [...], pentru unii este o îndatorire publică aceea de a se dedica lecturii predînd sau învăţînd în şcoli, cum fac profesorii şi studenţii religioşi ori seculari [...]. Tot astfel, pentru unii este o îndatorire publică să se ocupe de cuvîntul lui Dumnezeu, predicînd în public poporului [...]. Este legitim ca toţi cei ce desfăşoară asemenea activităţi spirituale ca pe un serviciu public să accepte hrana pe care o primesc de la credincioşi în schimbul muncii lor, întrucît ei slujesc în folosul tuturor.

Paginile lui Bonaventura şi ale lui Toma exprimă implicit, dincolo de precauţia declaraţiilor, sentimentul distanţei ce separă cele două activităţi omeneşti. Ştim însă că, în realitate, era vorba de două gru­puri de oameni, cei ce munceau şi cei ce studiau. Separarea lor era subliniată de către erudiţi. N-avem decît să alegem dintr-o vastă gamă de atitudini: de la cea mai explicită şi dispreţuitoare, cum este aceea a lui Guillaume Conches, care încă din secolul al XH-lea taxa cu epitetul de „bucătar" pe cei care nu erau în stare să studieze, la Albert cel Mare, care-i numea „brute" pe cei care nu înţelegeau, la Roger Bacon (pînă şi el!), care vorbea despre ventosa plebs, şi pînă la condescendenţa bonomă a lui Bartolomeu Anglicul, care afirma că scrie şi pentru rudes ac semplices. Convingerea de fond este aceea exprimată cu ironie de către studenţi în Carmina Burana: „Analfabetu-i ca o brută, care-i în arte surdă şi mută". Baza teoretică se regăsea în atributul „raţional", prezent în definiţia unanim acceptată a omului, care, exprimînd diferenţa faţă de celelalte specii de animale, impunea ca această diferenţă să fie cultivată.

Lui Toma i se datorează o operaţie intelectuală de o mare importanţă istorică, analiza unui profesor care vede însă foarte clar cadrul real al lumii exterioare şcolii. încrederea lui în raţiune şi în modelul Ştiinţific aristotelic îl împinge către tentativa paradoxală de a modela teologia (care era domina, altfel spus, regina ştiinţelor) după struc­tura indicată de Aristotel ca fiind tipică pentru ştiinţa în sine. Este ^u« procedeu riguros, construit după nişte norme lipsite de echivoc,

178

OMUL MEDIEVAL

INTELECTUALUL

179

care pornind de la nişte principii evidente ajunge la nişte concluzii ce lărgesc orizontul cunoaşterii. Această operaţie, la prima vedere teoretică şi scolastică, aparţine unui proiect mai cuprinzător şi „real", ce viza întreaga societate. Afirmaţia că teologia era o ştiinţă (sau pe jumătate ştiinţă) însemna afirmarea posibilităţii ca ea să fie predată şi celor ce nu credeau în pagina sacra: se putea spera, prin urmare, în convertirea, prin mijloacele raţiunii, a necredincioşilor (mai ales a musulmanilor, rivalii din preajmă). _

Climatul istoric şi universitar în care trăieşte Toma este incandes­cent: ordinele mendicante nu se născuseră în universitate, dar se inseraseră în ea cu o solidaritate extrem de parţială vizavi de corporaţia deja apărută. De aici opoziţia faţă de greve, refuzul de a primi onorarii, respectul mai mare pentru superiorii ordinului decît pentru deciziile universităţii. Toate acestea se regăsesc într-o scrisoare pe care profesorii „seculari" (care, adică, nu aparţineau ordinelor dominican sau franciscan) au scris-o în 1254. Ei deplîng aici înmulţirea profeso­rilor religioşi (supuşi unei reguli) şi consecinţele ei periculoase. Lucrurile au evoluat într-o asemenea măsură, încît, în ciuda tentativelor de compromis patronate de însuşi papa, profesorii „seculari" au refuzat să se supună şi au fost excomunicaţi: în cîţiva ani, universitatea

a fost închisă.

în acelaşi climat al disputelor instituţionale şi culturale trăieşte şi Roger Bacon, care se deosebeşte de Toma în multe privinţe. Ţintele polemicilor sale sînt, desigur, Alexandru din Hales şi Albert cel Mare, confrate şi profesor al lui Toma: el îi critică aspru „pentru ignoranţa lor în filosofia naturală şi pentru cărţile lor, pline de nenumărate falsităţi şi inepţii". Aceste acuzaţii nu sînt dictate de invidia academică. Este greu de găsit în Evul Mediu o idee mai limpede şi mai operativă despre funcţia socială a „înţelepciunii creştine" : „republica credincio­şilor" este pentru Bacon un întreg organic şi o societate aflată, de asemenea, într-o expansiune fizică, „pînă ce grecii şi tătarii se vor converti, iar sarazinii vor fi distruşi". în utopia baconiană reapare astfel în forţă ideea unei direcţii unice a puterii şi ştiinţei, direcţie imprimată de către pontif, care înfăptuieşte proiectul divin. în această concepţie atît de tradiţionalistă pătrund însă cu vigoare unele ele­mente noi: primatul cunoaşterii, care va fi în stare să instituie, de asemenea, o nouă moralitate şi să îndrepte vremurile corupte; cunoaşterea limbilor, necesară pentru a parcurge calea revelării divine a înţelepciunii (mai întîi poporului evreu, apoi filosofilor greci şi arabi); rolul central al matematicii, în opoziţie cu logica (ce i se pare „fragilă şi echivocă"); importanţa unei scientia experimentalis, aceea care „lămureşte lucrurile, dar nu cu argumente verbale, şi fără de care nu se poate ajunge la perfecţiunea filosofică". Acest intelec­tual solitar şi persecutat avea, spre deosebire de mulţi contemporani) un interes viu pentru lumea lucrurilor şi a oamenilor: considera important ca „toţi credincioşii să fie îndrumaţi în lucrurile pămînteşti şi utile persoanei [...] pentru a-şi păstra sănătatea trupească, o viat»
lungă şi bunurile materiale", închipuind vehicule mai rapide, modalităţi de conservare a hranei, de creştere a productivităţii agricole, de multe ori cu un impresionant dar al anticipaţiei.

Bonaventura şi Toma, doi sfinţi ai Bisericii, şi Bacon, un călugăr persecutat, sînt trei exemple ale intelighenţiei secolului al XlII-lea: îi uneşte conştiinţa practicării unei munci diferite de cea prestată de majoritatea oamenilor; îi deosebeşte varietatea proiectelor de trans­formare a realului (religios, politic şi cultural) în care cei trei se bizuie mai ales pe puterea cunoaşterii şi a cuvîntului. Intelectuali „tari", ei au avut mereu în vedere transmiterea propriilor teorii: Bacon, cu a sa (niciodată dusă la bun sfîrşit) enciclopedie, visa la o circulaţie a ideilor sale mai mare decît o îngăduiau lecţiile universitare.

în anul 1255 operele lui Aristotel au intrat oficial în facultatea de arte din Paris: la puţină vreme, studiul comentariilor arabului Averroes a introdus în tematica filosofiei creştine un proces nou şi suspect pentru cei mai mulţi. Acest fapt se petrecea în principal din două motive: transformarea Artelor dintr-o facultate pregătitoare unde se preda metoda dialectică (necesară pentru studiile superioare de filosofie şi drept) într-o facultate autonomă, orientată către cerce­tarea filosofică (lucru care conta cel mai mult într-o facultate din ce în ce mai conştientă de independenţa sa ştiinţifică), şi caracteristicile sistemului averroist, care apărea străin de tradiţia creştină de formaţie augustiniană.

Tocmai în interiorul acestui sistem s-au găsit stimulii pentru creionarea unei noi figuri de intelectual, al cărui profil teoretic şi a cărui funcţie în practica învăţămîntului contrastau puternic cu imaginea tradiţională a profesorului (inclusiv a celor trei mari pe care tocmai i-am văzut).

în ce constă diferenţa cea mai remarcabilă ? Cred că într-un moment privilegiat al conştiinţei propriei profesii: Siger de Brabant, Boethius din Dacia („averroiştii", cum îi vom numi şi noi, cu un termen deja discutabil) încearcă pentru prima oară să facă astfel încît proiectul ideal al filosofului să coincidă cu profesiunea cotidiană la facultatea de arte. Siger scrie: „îndatorirea filosofului este de a expune învăţătura lui Aristotel, şi nu de a-i corija sau de a-i ascunde gîndirea, chiar cînd aceasta este contrară adevărului [teologic]". Această simplă afirmaţie distinge în modul cel mai clar (şi mai modern, adică mai apropiat de punctul nostru de vedere) diversele medii profesionale şi de cercetare. Este o concepţie imposibil de acceptat pentru cei ce împărtăşeau după tradiţie ideea despre cultura creştină ca unitate globală.

Disputa va deveni manifestă în condamnarea din 1277, în care multe teze provenite de la Arte şi conforme învăţătu- ii aristotelico--averroiste (ca de pildă eternitatea lumii şi unitatea intelectului

180

OMUL MEDIEVAL

INTELECTUALUL

181

uman) au fost cenzurate de către episcopul Tempier. Se lovea astfel într-o orientare care avea adepţi şi în facultatea de teologie: Toma d'Aquino însuşi era implicat. Dar toate acestea ar aparţine mai degrabă istoriei ideilor decît unei istorii a intelectualilor, dacă n-am regăsi printre tezele condamnate propoziţii ca acestea: „Nu există condiţie de viaţă mai minunată decît să te dedici filosofiei" sau: „înţelepţi, în lumea asta, sînt numai filosofii".

Apare, sub influenţa Eticii nicomahice a lui Aristotel, un nou tip . de om: „Plăcerea lui constă în speculaţie, şi este cu atît mai mare cu cît sînt mai nobile obiectele intelectului. De aceea filosoful duce o viaţă plină de plăcere". Filosoful este adevăratul nobil: „în ce priveşte perfecţiunea naturii omeneşti, filosofii care contemplă adevărul sînt mai nobili decît regii şi decît principii". Presiunea tradiţio­naliştilor şi a majorităţii împotriva acestui nou tip de profesor, care „în cunoaşterea adevărului găsea o adevărată sursă de plăcere", a fost foarte puternică. Oamenii de genul acesta păreau ciudaţi şi periculoşi. Există o anumită amărăciune în cuvintele lui Jacques de Douai: „Mulţi cred că filosofii, care se dedică studiului şi contempla­ţiei filosofice, sînt nişte oameni răi, neîncrezători şi nesupuşi în faţa legilor, şi că, prin urmare, ei trebuie să fie pe bună dreptate excluşi din comunitate - aşa se spune; şi din această cauză toţi cei ce se dedică studiului şi contemplaţiei filosofice sînt defăimaţi şi suspectaţi". „Adevărata fericire care se dobîndeşte prin contemplarea adevă­rului" : într-un stil pur averroist, conform „Ospăţului" lui Dante, acesta este scopul filosofiei. Dante era totuşi foarte departe de a împărtăşi tezele metafizice ale acestei orientări. Putem oare să regăsim la el acele trăsături pe care le-am considerat esenţiale pentru definirea intelectualului?

în multe privinţe, profilul marelui Dante ne apare ca fiind cel al unui intelectual pe care am convenit să-l numim „slab": adică, al unui om care a lucrat cu inteligenţa şi cuvîntul, însă nu într-un loc adecvat şi nu într-un context în care i-ar fi fost posibil să transmită, pe lîngă idei, şi instrumentele de lucru (aşa cum făcea profesorul în şcoală cu elevul). Permanentă şi dureroasă (şi prin urmare relevantă pentru noi) este conştiinţa sa de a nu se găsi în locul său „natural", de a fi altundeva, „nelalocul lui", unde nu-i este îngăduit să-şi exprime plenar inteligenţa:

Pentru că cetăţenilor din preafrumoasa şi vestita fiică a Romei, Florenţa, le-a fost placul să mă alunge din sînul ei dulce [...], am umblat pribeag prin mai toate locurile unde răsună acest grai, aproape cerşind [...]. In adevăr, am fost corabie fără pînză şi cîrmă, purtată spre felurite porturi, limanuri şi ţărmuri de vîntul uscat pe care-l exală amarnica sărăcie¹.

1. Dante Alighieri, Opere minore („Ospăţul"), traducere de Oana Busuioceanu Univers, Bucureşti, 1971 (n.t.).

'

Putem găsi confirmarea acestui aspect al personajului Dante şi în înscrierea lui în corporaţia medicilor şi spiţerilor: participarea la viaţa politică, care pentru intelectual trecea naturaliter prin acti­vitatea de profesor, era posibilă numai printr-un act convenţional, încadrarea într-un eşichier care îi era fundamental străin.

Intelectualii şi politica: iată un raport a cărui examinare se impune. Şi, înainte de toate, vom ţine seama că „a face politică" presupunea adesea, pentru intelectualul medieval, o alegere între cele două mari expresii ale puterii: papalitatea şi imperiul.