Contribuţia traducătorilor

290

OMUL MEDIEVAL

ceea ce a dat comunităţii urbane privilegiul de a-şi marca unitatea şi de a integra grupurile marginale, ţărăneşti sau barbare. Prin intermediul procesiunilor, noi legături se ţes între oraş şi suburbia, unde se găseau cimitirele şi martyria, mici sanctuare ce adăposteau relicvele martirilor. Cu ajutorul liturghiei în plin avînt, femeile -care deţin un rol important în cadrul ei - ies din izolare, în vreme ce săracii se desprind de clientelele tradiţionale, în plină criză de la sfîrşitul secolului al IV-lea, pentru a intra sub protecţia unui sfînt şi, mai tîrziu, pentru a intra în familia sa. Dar şi cei puternici aveau de cîştigat: din această epocă şi pînă la sfîrşitul Evului Mediu, una dintre obligaţiile deţinătorilor puterii, în societatea creştină, va fi aceea de a construi biserici pentru a adăposti relicvele slujitorului lui Dumnezeu, aduse din morminte în altare.

Prestigiul ascetismului: fascinaţia Orientului

în vreme ce Occidentul, după încetarea persecuţiilor, trecea într-un mod foarte logic de la cultul martirilor la cel al episcopilor, ocrotitorii şi rînduitorii celor dintîi, Orientul cunoştea o evoluţie foarte diferită, avînd mai tîrziu consecinţe profunde asupra ansamblului lumii creştine, într-adevăr, în epoca post-constantiniană, aici au apărut noi tipuri de sfinţi: mărturisitorii credinţei - ca sfîntul Atanasie (t 371), care a făcut din Biserica alexandrină vîrful de lance al luptei împotriva ereziei lui Arie - şi mai ales asceţii, cei ce căutau în afara lumii o desăvîrşire greu de atins în cadrul unei societăţi superficial creşti­nate, dar cu totul străină de spiritul Evangheliei. Eremiţii din pustia egipteană — dintre care cel mai celebru a fost sfîntul Antonie (t 356), eroul Thebaidei - şi stîlpnicii sirieni întruchipează, din secolul al IV-lea, un ideal de sfinţenie menit unui viitor strălucitor: cel al omului lui Dumnezeu (vir Dei), care refuză valorile dominante ale vremii (putere, bogăţie, bani, viaţă urbană) pentru a se refugia în singurătate şi a duce acolo o viaţă în întregime religioasă, adică dedicată penitenţei şi mortificărilor. Aşa cum ne este prezentat în cele mai vechi texte hagiografice (cum ar fi Vitae patrum), slujitorul lui Dumnezeu dobîn-deşte tocmai în pustie puterile pe care le exercită apoi în folosul omenirii, înfruntînd ispitele de tot felul ce îl asaltează. într-adevăr, cu mare repeziciune şi în pofida tuturor strădaniilor lor de a-şi ascunde charisma, aceste personaje au devenit celebre în urma renunţărilor excepţionale pe care şi le impuneau. Părăsind lumea culturii pentru cea a naturii, ei se hrăneau aproape exclusiv cu plante sălbatice consumate crude şi nu îşi îngrijeau deloc trupul. încâlcind limitele condiţiei umane în materie de alimentaţie, somn şi chiar - la stîlpnici -de echilibru şi mişcare, ei le apăreau contemporanilor drept fiinţe extraordinare. Dar spre deosebire de ceilalţi marginali cu care semănau în anumite privinţe, stăruinţa lor în rugăciune şi intimitatea cu | Dumnezeu nu numai că îi apărau de nebunie, dar le aduceau, în ochii