Contribuţia traducătorilor

18

OMUL MEDIEVAL

imaginarul relaţiilor dintre trup şi suflet¹. Marie-Christine Pouchelle² a evocat în mod pertinent, făcînd referire la chirurgul regelui Franţei Filip cel Frumos, la începutul secolului al XlV-lea, ambiguitatea statutului medicului, plasat între omul de ştiinţă şi lucrătorul manual.

Printre marginali, două tipuri ar fi meritat, fără îndoială, o tra­tare mai amplă decît cea pe care le-a putut-o consacra Bronislaw Geremek: săracul şi ereticul. Dar şi aici, la fel ca pentru senior şi feudalitate, amploarea şi complexitatea problemelor privitoare la sărăcie şi erezie în Evul Mediu ne-ar fi dus prea departe. Cititorul îşi va aminti că sărăcia este una dintre realităţile ideologice şi sociale cele mai acute din Evul Mediu. Există o întreagă tipologie de săraci; sărăcia voluntară a făcut în Evul Mediu obiectul unor aprige dezbateri.

în sfîrşit, în perioada de care ne ocupăm, din anul 1000 pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, erezia sub diverse forme, mai mult sau mai puţin violente, a existat în stare endemică. Ereticul este omul cel mai detestat de Biserică, întrucît el este simultan şi în interio­rul, şi în afara ei, ameninţînd fundamentele ideologice, instituţionale şi sociale ale religiei dominante, credinţa, monopolul religios şi autoritatea Bisericii.

Copilul ar fi lipsit din această lucrare dacă, ocupîndu-se de femeie, surprinzînd-o în rolul ei familial, Christiane Klapisch-Zuber nu l-ar fi evocat împreună cu atitudinea părinţilor faţă de el. Atitudine ce trebuie evaluată în chip nuanţat, fireşte, deşi continuu să cred că Philippe Aries afirma pe bună dreptate că în Occidentul medieval copilul nu făcea obiectul valorizării, ceea ce nu-i împiedica pe părinţi să-l iubească, mai ales imaginîndu-şi adultul care va deveni, care era de dorit să devină cît mai repede posibil³.

Nu îl vom vedea nici pe marinar, multă vreme marginal într-o societate căreia îi este frică de mare (excluzîndu-i pe unii celţi şi pe vikingi) şi căreia îi va trebui ceva timp pînă s-o stăpînească, o dată cu invenţiile esenţiale din secolele al XlII-lea şi al XlV-lea: cîrmă cu etambou, busolă, portulane şi, foarte tîrziu, hărţi. Pe vaporul ce-l ducea în cruciadă, Ludovic cel Sfînt făcea cunoştinţă cu aceşti bărbaţi care nu i se păreau prea curtenitori şi religioşi. Totuşi, cu puţin timp înainte, în modelele lui de predică în folosul diverselor „stări" ale lumii, Jacques de Viiry consacrase două omilii oamenilor mării⁴.

1. Jole Agrimi şi Chiara Crisciani, Medicina del corpo e medicina dell'anima. Note sul sapere del medico fino all'inizio del secolo XIII, Milano, 1978; Malato, medico e medicina nel Medioevo, Torino, 1980.

2. Marie-Christine Pouchelle, Corps et Chirurgie ă l'apogie du Moyen Age. Savoir et imaginaire du corps chez Henri de Mondeville, chirurgien de Philippe le Bel, Flammarion, Paris, 1983.

3. Philippe Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Râgime, Le Seuil, Paris, 1973.

4. Michel Mollat, La Vie quotidienne des gens de mer en Atlantique (IX'-XVP siecles), Hachette, Paris, 1983.