Contribuţii în terapia discopatiilor intervertebrale la câine rezumat scopul şi obiectivele cercetării

CONTRIBUŢII ÎN TERAPIA DISCOPATIILOR INTERVERTEBRALE LA CÂINE
Rezumat
1. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII
Câinele şi-a câştigat de-a lungul mileniilor titlul de cel mai bun prieten al omului. Dar cine este acest prieten? Paznic al omului, al teritoriului şi al bunurilor omului, concurent la expoziţii de frumuseţe, sportiv la curse sau concursuri agility, îngrijitor pentru oameni cu deficienţe vizuale sau auditive, poliţist care detectează substanţe periculoase sau urmăreşte infractori, cioban care are grijă de turme, vânător iscusit, salvator pe uscat (din cutremure sau incendii) şi în apă, terapeut pentru persoane cu tulburări psihice sau pentru puşcăriaşi, războinic care detectează muniţia şi soldaţii inamici, prieten şi membru de familie pentru cei care ştiu ce bucurii aduce viaţa trăită în tovărăşia lui. Îl găsim în mituri şi în folclor, în religii şi în memorii culturale, în filme şi artă, de la benzi desenate la literatura de marcă. În prezent, în lume se estimează că trăiesc 400.000.000 de câini, de toate formele, culorile şi mărimile. Aceasta a făcut ca medicina animalelor de companie să se dezvolte în ultimii 50 de ani, ajungând la performanţele medicinii la om. Progresiv, legătura dintre om şi câine a responsabilizat proprietarul şi l-a conştientizat asupra faptului că pentru o convieţuire bună sunt necesare măsuri de profilaxie şi asistenţă medicală.

Printre afecţiunile cu manifestări dramatice la câine este boala discului intervertebral (BDIV). Deşi este o afecţiune a sistemului osteo-articular, semnele clinice sunt neurologice, cauzate de leziuni asupra meningelui, măduvei şi rădăcinilor nervilor spinali (traumatisme, compresiuni, iritaţii, mielopatii locale şi ischemii). Potenţialul de agravare şi de compromitere a funcţiei locomotorii, face ca finalul să fie deseori paralizia. BDIV afectează toate formaţiunile anatomice din regiune: discuri, vertebre, ligamente. Leziunile dintre discuri şi vertebre duc şi la apariţia spondilozei deformante. Deseori nu sunt afectate doar componentele sistemului nervos local, ci şi muşchii şi organele din cavitatea abdominale.

Pornind de la aceste considerente şi de la stadiul actual al cercetărilor s-a apreciat ca deosebit de oportun să se întreprindă cercetări în următoarele direcţii:

- cunoaşterea incidenţei bolilor coloanei vertebrale la populaţia canină dintr-un areal din vestul României;

- stabilirea unor repere de diagnostic clinic, neurologic şi imagistic în boala discului intervertebral (identificarea elementelor clinice şi neurologice de diferenţiere a BDIV de alte afecţiuni ale coloanei, a criteriilor imagistice radiologice şi clinice pentru diagnosticul şi localizarea BDIV şi evaluarea utilităţii examenului de RMN ca metodă de diagnostic în afecţiunile coloanei vertebrale, stabilirea poziţiei optime, a tehnicii RMN şi a imaginilor relevante în diagnosticul BDIV la câine).

- evaluarea eficienţei tratamentului BDIV cu extract de Helleborus.

Prima parte a tezei de doctorat cuprinde noţiuni de embriologie, urmate de prezentarea anatomică a regiunilor (cervicale, toracale, lombare şi sacrale) coloanei vertebrale; oase (vertebre), muşchi, ligamente, artere, vene, nervi. Referitor la tipurile de articulaţii întâlnite, la fiecare s-au descris formaţiunile osoase incluse, forma, funcţia şi particularităţile sale, discului intervertebral şi rolului său.

Pentru a înţelege efectele grave ale compresiunilor cauzate de boala discului intervertebral s-au descris măduva spinării şi nervii spinali, iar în partea de fiziologie s-au descris şi elemente de biomecanică, structură şi mobilitate a coloanei vertebrale.

S-a descris boala discului intervertebral cu etiopatogeneza, clasificarea şi factorii caracteristici: vârsta, rasa, sexul, structurile nervoase din canalul medular, efectul compresiunilor şi localizarea bolii, anamneza, examenul general şi neurologic.

În diagnosticul de imagine, există metode folosite pentru a determina cauzele mielopatiilor şi localizarea leziunilor. Procedeele imagistice de bază sunt radiografia şi mielografia. Alte metode (echografia, scintigrafia, tomografia computerizată, rezonanţa magnetică nucleară) sunt utile în diagnostic, însă greu accesibile. La examenul radiologic s-au făcut referiri la incidenţele utilizate, reperele radiologice normale şi patologice urmărite în diagnostic şi interpretarea imaginilor patologice.

După noţiuni de diagnostic morfopatologic şi histopatologic, s-au descris câteva boli ale căror semne clinice demonstrează necesitatea diagnosticului diferenţial: bolile congenitale ale coloanei vertebrale (malformaţiile de corp vertebral, perocomia, vertebra de tranziţie, blocul vertebral, hemivertebra şi spondilo-mielopatia cervicală caudală) şi ale măduvei (malformaţii ale măduvei spinării, spina bifida, meningocelul, mielo-meningocelul şi disrafia spinală), bolile degenerative ale coloanei vertebrale (spondiloza deformantă) şi ale măduvei (mielopatia degenerativă şi metaplazia osoasă a durei mater), boli infecţioase ale coloanei (spondilita şi discospondilita) şi ale măduvei, boli neoplastice, boli de nutriţie, boli traumatice ale coloanei (fracturi şi luxaţii) şi ale măduvei şi boli vasculare ale măduvei spinării (mielomalacia difuză hemoragică, mielopatia ischemică).

După descrierea unor elemente de prognostic şi profilaxie, s-a trecut la tratamentul în boala discului intervertebral Cel medicamentos cuprinde anti-inflamatoare steroide sau non-steroide, miorelaxante şi tranchilizante, iar cel chirurgical constă în decompresiunea prin laminectomie sau hemilaminectomie şi fenestraţie (metodă profilactică).

La om, protezele de disc sunt tratamente de ultimă oră. Restaurarea funcţionării unui disc degenerat sau cu disfuncţii se face prin reconstrucţie biologică sau artroplastie. Aparatele de protezare pot înlocui doar nucleul sau întregul disc. S-au făcut referiri şi la polimeri care pot izola membranele celulelor lezionate şi pot proteja neuronii din culturi celulare.

Tratamentul naturist cuprinde fitoterapia în care s-au descris efectele spânzului, primele aplicaţii în medicina umană şi veterinară. Printre alte tipuri de tratament s-au făcut referiri la acupunctură, homeoterapie şi medicaţia cu Alflutop. În cadrul tratamentului de balneo-fizioterapie s-au făcut referiri la fizioterapie, masaj, hidroterapie, electroterapie, agenţi termici şi kinetoterapie.

2. EPIDEMIOLOGIA AFECŢIUNILOR COLOANEI VERTEBRALE LA CÂINE
2.1. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

În perioada 2004-2008 s-au efectuat cercetări pe o populaţie de 3693 de câini de vârste, sexe şi rase diferite din zona de vest a României.

Fiecare câine luat în studiu a fost examinat clinic, notându-se rasa, vârsta, sexul, talia, greutatea, condiţiile de întreţinere şi tipul de hrană. La cei cu afecţiuni ale coloanei vertebrale s-au efectuat examene neurologice şi radiologice detaliate. Datele obţinute s-au consemnat într-o fişă special concepută pentru acest studiu.

Prin ancheta epidemiologică şi prin datele de anamneză s-a precizat caracterul îmbolnăvirii (acut sau cronic), condiţiile şi manifestările clinice la debutul bolii şi pe parcursul evoluţiei acesteia.

2.2. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Din studiul epidemiologic întreprins pe 3693 câini, rezultă că 631 (17,08%) prezintă una sau mai multe afecţiuni ale coloanei vertebrale, după cum urmează: 11,37% afecţiuni degenerative, 3,03% traumatice, 0,62% congenitale, 1,51% inflamatorii şi 0,54% neoplazice.

După examenul neurologic şi radiologic s-a stabilit şi localizarea fiecărei afecţiuni, rezultând că cele mai afectate segmente ale coloanei vertebrale sunt toracal (48,02%), lombar (47,37%) şi cervical (16,96%).

În ceea ce priveşte relaţia dintre localizarea şi tipul de afecţiune, se remarcă faptul că în aceste segmente predomină afecţiunile degenerative a căror incidenţă este de 54,52%, respectiv 41,90% şi 15%. La peste 11,25% din cazuri s-au diagnosticat la acelaşi câine mai multe afecţiuni şi mai multe localizări între care mai frecvent spondiloza deformantă, spondilite, discospondilite şi afecţiuni traumatice. Procentul crescut al afecţiunilor localizate în zona toracică se poate datora numărului mai mare de vertebre toracice în comparaţie cu cele lombare.

Datele referitoare la dinamica incidenţei afecţiunilor coloanei vertebrale în ultimii cinci ani de studiu relevă o tendinţă de creştere anuală a afecţiunilor degenerative, de la 16,66% la 24,28%. Celelalte tipuri de afecţiuni (traumatice, congenitale, inflamatorii şi neoplazice) au avut o evoluţie întâmplătoare şi nu s-a putut face nici o corelare între ele.

Incidenţa mare în cadrul populaţiei canine înregistrate de noi în arealul urban din vestul României poate fi pusă pe seama unui complex de factori între care: modul de hrănire şi condiţiile de întreţinere, care pot fi corelate mai ales cu incidenţa crescută a afecţiunilor degenerative, vulnerabilitatea câinilor faţă de accidentele rutiere, mulţi câini fiind lăsaţi să circule pe stradă nesupravegheaţi şi preocuparea redusă a proprietarilor în direcţia aplicării măsurilor profilactice şi a solicitării unei asistenţe medicale, mai ales în perioada de creştere.

1. Afecţiuni degenerative. Boala discului intervertebral a fost diagnosticată la 420 (66,56%) din cazuri, respectiv la 11,37%, ocupând primul loc între afecţiunile coloanei vertebrale. Radiologic şi neurologic s-a diagnosticat BDIV de tip 1 la 155 (36,9%) de câini şi BDIV de tip 2 la 265 (63,09%) de câini, fiind afectate predominant segmentele toracale (54,52%) şi lombare (41,90%). La 132 dintre câinii cu BDIV (31,42%), s-a diagnosticat spondiloza deformantă.

Incidenţa diferă în funcţie de rasă. Astfel în cazul BDIV de tip 1, cei mai vulnerabili sunt câinii din rasele mici şi mijlocii, iar în cazul BDIV de tip 2, cei mai mulţi câini sunt din rase mari şi mijlocii. Aceste diferenţe sunt puse pe seama predispoziţiei la îmbolnăvire a raselor condrodistrofice (Teckel, Peckinez, Bulldog, Beagle, Basset Hound), faţă de cele non-condrodistrofice. Distribuţia pe rase arată că pe primul loc se află rasa Shih-tzu (31,81%), urmat de Basset Hound (25%) şi Schnautzer pitic (21,71%) în cazul BDIV de tip 1, iar în cazul BDIV de tip 2 pe primul loc se află rasa Dobermann (32,25%), urmat de Boxer (30,85%) şi Ciobănesc mioritic (30,64%).

În raport de vârstă se remarcă diferenţe între cele două tipuri de afecţiuni. Cazurile de BDIV de tip 1 s-au înregistrat la câinii între 1-6 ani, în timp ce BDIV de tip 2 la vârste de peste 5 ani. În primul caz, incidenţa cea mai mare a fost la vârsta de 3 ani (29,03%), iar în al doilea caz la vârsta de 8 ani (24,52%). În BDIV de tip 1, instalarea semnelor clinice a avut loc acut la 32,9% din câini şi supraacut la 67,09%. În BDIV de tip 2, semnele clinice apar în mod progresiv şi se manifestă prin incoordonarea membrelor pelvine şi apoi prin instalarea parezei şi paraliziei.

Distribuţia incidenţei pe sexe arată că BDIV de tip 1 s-a diagnosticat la 43,57% dintre femele şi la 56,42% dintre masculi, iar BDIV de tip 2 la 46,79% la femele şi 53,2% la masculi. La câinii castraţi incidenţa a fost cu 30% mai scăzută.

În ceea ce priveşte relaţia dintre incidenţa BDIV şi talie, se remarcă faptul că BDIV de tip 1 predomină la câinii de talie mică, la care procentul ajunge la 81,29%, faţă de 18,7% la cei de talie mijlocie şi de 0% la cei de talie mare. În cazul BDIV de tip 2, incidenţa este evident mai ridicată la câinii de talie mare (85,28%) faţă de cei de talie mică (1,88%) şi mijlocie (12,83%).

Câinii cu greutate mai mică sunt mai vulnerabili la BDIV de tip 1, în timp ce câinii cu greutate peste 20 kg la cea de tip 2. Din studiu reiese că 13,8% au fost supraponderali, 80,71% au fost normoponderali şi 5,47% au fost subponderali. La cei supraponderali incidenţa este cu 25,6% mai mare faţă de cei normo- sau subponderali.

Condiţiile de întreţinere ale populaţiei canine luate în studiu sunt în corelaţie cu vulnerabilitatea îmbolnăvirii, astfel datele obţinute arată că incidenţa BDIV de tip 1 este semnificativ crescută la câinii mai tineri întreţinuţi în apartamente la etaj care urcă şi coboară scări (76,77%), faţă de cei întreţinuţi la case sau la parter (23,22%). În cazul BDIV de tip 2, fenomenul se inversează, în sensul că doar 17,73% au urcat trepte până la momentul apariţiei semnelor clinice, iar 82,26% nu.

Din datele prezentate rezultă că 14,19% din câinii cu BDIV de tip 1 au primit hrană industrializată, 58,7% hrană combinată (industrializată şi menajeră) şi 27,09% hrană menajeră. Dintre câinii cu BDIV de tip 2, 67,54% au primit hrană industrializată, 21,88% hrană combinată şi 10,56% hrană menajeră.

Coroborând rezultatele noastre cu privire la dinamica incidenţei BDIV pe vârste, dar şi pe anii de studiu, se constată că există o corelaţie strânsă între valorile incidenţei, tipul BDIV şi sistemul de hrănire şi întreţinere a câinilor. Procentul, semnificativ mai mare al incidenţei BDIV la grupa de câini hrăniţi cu hrană menajeră (de cele mai multe ori resturi menajere) poate fi pus pe seama carenţei de minerale şi vitamine, precum şi de proteine şi glicozaminoglicani (glucozamină şi condroitin-sulfat). Rămâne parţial inexplicabilă incidenţa BDIV de tip 2 la câinii care au primit hrană industrializată, la care aceasta este de peste 64%, comparativ cu 21,88%, respectiv 10,56%. Cauza posibilă este efectul cumulativ şi de lungă durată ale unor E-uri din furaje. De asemenea, administrarea acestor furaje se întinde pe mai mulţi ani, BDIV de tip 2 apărând în principal după vârsta de 6-7 ani, iar cantitatea, fiindcă este vorba de câini de talie mare sau mijlocie, este mult mai mare decât în cazul câinilor de talie mică. Important este şi faptul că din motive financiare, deseori proprietarii hrănesc câinii de talie mare cu furaje industrializate de cea mai proastă calitate.

Spondiloza deformantă (SD). S-a diagnosticat radiologic SD la 6,37% din cazuri, din care 45,66% cu BDIV de tip 2 şi 7,09% cu BDIV de tip 1.

Din distribuţia pe rase, reiese că incidenţa cea mai mare a fost la rasele mari şi mijlocii şi la vârsta de peste 9 ani. În ceea ce priveşte sexul, SD predomină la femele (52,89%) faţă de masculi (47,10%). Referitor la relaţia dintre afecţiune şi condiţiile de întreţinere se constată că aceasta afectează în proporţie de peste 76% câinii întreţinuţi la casă şi curte şi numai de 27% pe cei întreţinuţi în apartamente la etaje superioare (care au urcat şi coborât scări). Această diferenţă poate fi pusă pe seama faptului că din prima categorie fac parte cu precădere câinii de rase mijlocii şi mari, la care incidenţa spondilozei a fost superioară celor de rase mici.

Prezenţa celor două entităţi patologice (boala discului intervertebral şi spondiloza deformantă) la cazuistica luată în studiu poate fi pusă pe seama faptului că ambele au în etiopatogeneză disfuncţii nutriţional-metabolice asemănătoare. Clinic, boala discului intervertebral se exprimă prin tulburări de tip neurologic (dureri, contracturi, deficite funcţionale), în timp ce spondiloza deformantă se exprimă prin manifestări clinice discrete doar în stadii evoluate.

2. Afecţiuni traumatice s-au diagnosticat la 3,03% din totalul cazurilor examinate şi la 17,74% din câinii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale. 13 (11,6%) au fost în zona cervicală, 43 (38,39%) în zona toracică, iar 79 (70,53%) în zona lombară.

Cauzele au fost: accidentele rutiere (64,28%), căderi de la înălţime (18,75%), muşcături (14,28%) şi lovituri (2,67%). Majoritatea (32,14%) au fost de rasă comună.

În ce priveşte distribuţia pe sexe a câinilor cu traumatisme ale coloanei vertebrale, 69,64% au fost masculi, iar 30,35% femele.

3. Afecţiuni congenitale s-au diagnosticat la 0, 62%, reprezentând 3,64% din câinii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale. Localizarea a fost lombară la 43,47%, cervicală la 30,43% şi toracală la 26,08%. Prin examenul radiologic s-au diagnosticat cinci entităţi malformative: blocul vertebral (21,73%), hemivertebra (34,78%), spondilo-mielopatia cervicală caudală (17,39%), instabilitatea atlanto-axială (17,39%), mielo-meningocelul (8,69%).

4. Afecţiuni inflamatorii. Din câinii cu afecţiuni ale coloanei, 8,87% au fost diagnosticaţi cu afecţiuni de tip inflamator, respectiv 1,51% din totalul câinilor.

5. Afecţiuni neoplazice. S-au diagnosticat la 0,54% din câinii examinaţi şi la 3,16% din cei cu afecţiuni ale coloanei vertebrale.
3. CONTRIBUŢII LA STABILIREA UNOR CRITERII DE DIAGNOSTIC ÎN BOALA DISCULUI INTERVERTEBRAL
3.1. EXAMENUL CLINIC GENERAL ŞI NEUROLOGIC
3.1.1. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

Cercetările s-au efectuat pe 420 de câini la care prin examenul neurologic şi radiologic s-a diagnosticat boala discului intervertebral. Pentru fiecare caz s-a completat fişa de examinare clinică şi neurologică, în structura căreia sunt cuprinse datele de anamneză, examenul clinic general, examenul neurologic, examenul radiologic, diagnosticul, prognosticul şi tratamentul.

În cadrul anamnezei proprietarii au fost chestionaţi asupra următoarelor aspecte: momentul şi împrejurările în care au apărut primele semne de boală; manifestarea lor în timp; dacă a mai fost prezentat câinele la vreun medic veterinar, dacă s-a instituit un tratament şi care a fost evoluţia postterapeutică. S-au notat şi eventualele episoade anterioare ale bolii şi alte boli de care a suferit în trecut câinele.

Examenul clinic general a vizat următoarele funcţii: cardio-vasculară, respiratorie, digestivă şi urinară. În cazul aparatului cardiovascular, s-au evaluat frecvenţa cardiacă, pulsul, mucoasele, timpul de reumplere capilară şi temperatura. La aparatul respirator s-au urmărit frecvenţa respiratorie şi tipul său. Aparatul digestiv a fost evaluat prin aprecierea apetitului şi a tranzitului digestiv, iar în cadrul examenului aparatului urinar s-au evaluat tranzitul urinar.

Examenului neurologic a vizat: statusul mental, examenul static şi în mişcare, evaluarea sistemului muscular, reflexele de poziţionare (de plasare, proprioceptiv, de punere pe sol, testarea mersului biped pe membrele toracice şi pelvine, testarea mersului în lateral pe membrele toracice şi pelvine), sensibilitatea dureroasă superficială şi profundă şi reflexele medulare.

După gradul de deficit neurologic câinii au fost împărţiţi în cinci categorii: 1 - dureri (cervicale, toraco-lombare) fără deficit neurologic, câinele umblă; 2 - pareză (instabilitate musculară), propriocepţie scăzută, ataxie; 3 - pareză severă, propriocepţie absentă, deplasare doar asistată, ataxie; 4 - paraplegie cu sau fără controlul vezicii urinare sau al fecalelor, SDS (sensibilitate dureroasă superficială) absentă, SDP (sensibilitate dureroasă profundă) prezentă, câinele nu se poate deplasa; 5 - paraplegie fără controlul vezicii urinare sau al fecalelor, câinele nu se poate deplasa, SDS şi SDP absentă.
3.1.2. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Aparatul cardio-vascular şi temperatura. Tulburări ale frecvenţei cardiace (tahicardie) au prezentat 23,22% din câinii cu BDIV de tip 1 şi 11,69% din câinii cu BDIV de tip 2. Pulsul a fost accelerat la 19,35% din câinii cu BDIV de tip 1 şi la 15,47% din cei cu BDIV de tip 2. S-a considerat că tahicardia şi pulsul accelerat s-au datorat durerilor şi reacţiei de teamă a câinelui faţă de mediu. Mucoasele, timpul de reumplere capilară şi gradul de hidratare au fost normale la toţi câinii.

În ceea ce priveşte temperatura, 6,45% dintre câinii cu BDIV de tip 1 prezentau hipertermie, iar 1,93% febră. La câinii cu BDIV de tip 2, 4,52% aveau hipertermie, 2,64% aveau febră, iar 1,5% erau hipotermici. Cele 10 cazuri în care s-a înregistrat febră au dus la suspiciunea că bolii discului intervertebral i s-a asociat şi spondilita (sau discospondilita), afecţiuni în care apar hipertermia sau febra.

Aparatul respirator. Tulburările respiratorii observate la câinii cu BDIV au fost: tahipneea înregistrată la 25,16% din câinii cu BDIV de tip 1, respectiv la 21,5% la cei cu BDIV de tip 2, precum şi bradipneea la 1,88% din câinii cu BDIV de tip 2. Tahipneea a fost corelată cu faza acută a BDIV, adică cu cea de tip 1, la care procentul a fost mai mare, datorită durerilor care, în acest tip de afecţiune, se instalează brusc. În BDIV de tip 2 semnele apar treptat, iar durerea este mai rar semnalată. S-a constatat că majoritatea câinilor cu BDIV de tip 2 au prezentat dispnee, pusă pe seama durerii în zona segmentelor neuronale lezionate, fapt demonstrat de tipul de respiraţie abdominal, remarcat la 18,83% din cazuri.

Aparatul digestiv. Tulburări ale funcţiei digestive s-au înregistrat la 19,76% din cazurile cu BDIV şi s-au manifestat prin apetit redus, atât la câinii cu BDIV de tip 1 (14,83%) cât şi la cei cu BDIV de tip 2 (8,67%). Incontinenţa de fecale manifestată prin dilatarea, atonia sau areflexivitatea sfincterului anal, s-a înregistrat la 20% din câinii cu BDIV de tip 1 şi la 19,62% din cei cu BDIV de tip 2.

Aparatul urinar. Aparatul urinar a prezentat modificări evidente la 110 din cei 420 de câini. În cadrul BDIV de tip 1, 10,32% au prezentat retenţie, iar 21,29% incontinenţă, iar la câinii cu BDIV de tip 2, 7,92% au prezentat retenţie, iar 15,09% incontinenţă, ambele fiind semne care apar uneori în BDIV. Acestea s-au înregistrat la pacienţii cu deficite neurologice de gradul 4 şi 5.
Examenul neurologic

A. Statusul mental. În momentul examinării, 7,09% din câinii cu BDIV de tip 1 şi 23,77% din cei cu BDIV de tip 2 au prezentat manifestări de tip depresiv. Aceste stări s-au observat deseori la câini de vârste înaintate, la care deficitele neurologice s-au instalat de mai multe luni şi au fost însoţite de alterarea stării generale, datorate unor complicaţii.

B. Examenul static şi în mişcare. La examenul static, în cazul câinilor cu BDIV de tip 1, 43,87% au prezentat pareze (cu tremurături musculare ale membrelor, dificultate în păstrarea poziţiei patrupede, capul orientat în jos, cifoza coloanei) iar 34,19% au prezentat paralizii. La 41,5% dintre câinii cu BDIV de tip 2, s-au observat următoarele manifestări: dificultate în menţinerea sprijinului pe cele 4 membre, capul îndreptat în jos, bază largă de susţinere şi cifoză. Din ei 9,05% au prezentat paralizii.

Procentul mai mare de pareze, întâlnit la câinii cu BDIV de tip 2, s-a datorat dinamicii scăzute cu care avansează acest tip de boală. În schimb, procentul destul de mare de paralizii la cei cu BDIV de tip 1 a fost pus pe seama lezionării acute a măduvei. La 92,45% din cazuri paralizia a fost de tip flasc, caracterizată prin lipsa tonusului muscular. La 7,54% din cazuri paralizia a fost de tip spastic.

La examenul în mişcare s-au constatat tulburări de dinamică locomotorie, manifestate prin ataxie, respectiv cădere pe membrele pelvine şi dificultăţi la ridicare şi la aşezare. Acestea au înregistrat un procent mult mai mare (77,68%, 50%, respectiv 84,29%) la câinii cu BDIV de tip 2, fapt pus pe seama lezionării graduale a fascicolelor motorii ale măduvei spinării. Şi ceilalţi parametri evaluaţi (tremurături musculare, bază largă de susţinere, dificultate la urcarea treptelor, imposibilitate de a sări şi mers greoi şi hipermetric, cu membrele depărtate) au avut procente mai mari în BDIV de tip 2. Ataxia a fost corelată cu tulburări ale tonusului muscular, mai exact cu tonusul muscular crescut.

S-a diferenţiat mişcarea voluntară de cea reflexă. Un procent de 12,85% din câinii cu BDIV de tip 1, respectiv 23,29% din cei cu BDIV de tip 2 au reuşit totuşi să se deplaseze în mod reflex prin balansarea corpului. La membrele pelvine testul edificator a fost ridicarea câinelui de la baza cozii şi forţarea lui să înainteze. Dacă şi-a mişcat membrele în aer, mersul este voluntar. Dacă nu, mersul s-a considerat motorizat, ceea ce denotă leziuni medulare importante, dar nu neapărat ireversibile.

C. Evaluarea sistemului muscular. La o parte din câinii cu BDIV s-au observat tulburări ale tonusului muscular manifestate prin hipotonie sau hipertonie. Hipertonia s-a înregistrat doar la câinii cu BDIV de tip 1 şi a fost pusă pe seama lezării sau afectării neuronilor motori superiori, deoarece în compresiuni medulare puternice dispare inhibiţia de pe căile neuronilor motori inferiori. Regiunea cu cel mai mare procent de hipertonie a fost cea a musculaturii membrelor pelvine. Contracţiile musculare s-au datorat şi durerilor, dar cauza a fost aceeaşi. Hipotonia care, în studiul nostru, a fost predominantă la câinii cu BDIV de tip 2, a fost atribuită leziunilor NMS. Atât la câinii cu BDIV de tip 1 cât şi la cei cu BDIV de tip 2, majoritatea cazurilor de atrofie moderată şi avansată au fost înregistrate la membrele pelvine (15,48% şi 2,58% respectiv 31,69% şi 24,9%, fapt pus pe seama procentului mai mare înregistrat de localizarea toraco-lombară a BDIV.

D. Reflexe de poziţionare. Reflexele de poziţionare reprezintă un indicator sensibil al disfuncţiilor neurologice, însă nu dau posibilitatea localizării leziunilor medulare. Rezultatele arată că între cele două tipuri de BDIV nu există diferenţe semnificative. La majoritatea câinilor cu BDIV de tip 2 (în care leziunile de compresiune medulară apar treptat), apar disfuncţii proprioceptive înainte de instalarea paraliziei motorii. Uzarea excesivă a ghearelor a constituit o confirmare în plus a deficitului proprioceptiv.

E. Sensibilitatea dureroasă. În ambele tipuri de BDIV s-au înregistrat disfuncţii ale sensibilităţii dureroase în procent mai mare la membrele pelvine decât la cele toracice, fapt ce denotă că leziunile medulare s-au localizat în număr mult mai mare în regiunea toraco-lombară, decât în cea cervicală. Dinamica acestor valori a fost coroborată cu vechimea afecţiunii. SDP a fost absentă la câinii cu BDIV de tip 1 într-un procent mai mic decât la cei cu BDIV de tip 2. Menţionăm că un reper important în evaluarea deficitului neurologic şi în precizarea metamerului afectat îl reprezintă sensibilitatea dureroasă superficială care este diminuată sau absentă cu două metamere caudal de locul compresiunii medulare exercitate de discul afectat.

F. Reflexele medulare. Din compararea reflexelor medulare testate la cele două tipuri de BDIV, s-a observat că cele mai multe tulburări sunt în BDIV de tip 2. De asemenea, atât în BDIV de tip 1, cât şi în cea de tip 2, cazurile cu hiporeflexivitate sunt mai frecvente decât cele cu areflexivitate.

Toate testele menţionate au avut valoare de diagnostic. Răspunsurile normale au atestat integritatea căilor nervoase senzitive şi motorii. Sistemul senzitiv este implicat în transmiterea informaţiei privind poziţia membrelor raportat la sistemul nervos central, pe când cel motor în coordonarea răspunsurilor.

Deficitele de reacţii posturale au permis precizări asupra tipului de compresiune medulară şi asupra localizării. Dacă doar membrele pelvine au fost afectate, iar cele toracice nu, leziunile s-au situat caudal de T2. Dacă toate membrele au fost afectate, leziunile s-au situat cranial de T2.
3.2. EXAMENUL RADIOLOGIC
3.2.1. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

Cercetările s-au efectuat pe 420 de câini la care clinic şi neurologic s-a diagnosticat boala discului intervertebral, având ca obiectiv identificarea şi descrierea reperelor imagistice radiologice caracteristice acestei boli.

Examenele radiologice s-au făcut la Centrul de Radiologie Neurorad şi la Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara. La o parte din câini s-a recurs la neuroleptanalgezie cu acepromazină - ketamină sau xilazină - ketamină.

Incidenţele folosite au fost: latero-laterală la 269 de câini, respectiv latero-laterală şi ventro-dorsală la 151 (în total 571 de radiografii). S-a recurs la cea ventro-dorsală în cazurile în care cea latero-laterală nu a permis localizarea detaliată a leziunii. Pe fiecare radiografie s-au examinat cele 26 de spaţii intervertebrale prezente la fiecare câine (de la axis la S1) şi s-au notat modificările.

Pentru diagnosticul diferenţial dintre BDIV şi alte afecţiuni cu semne clinice similare radiografiile au fost examinate la negatoscop, urmărindu-se: forma, poziţia şi radioopacitatea vertebrelor, alinierea vertebrelor, ţesutul osos vertebral şi cel adiacent, simetria ţesuturilor osoase; conturul marginilor corpurilor vertebrale; distanţa dintre vertebre sau lărgimea spaţiului intervertebral; discul intervertebral, zone de opacifiere (mineralizate) şi localizare.

Pe baza acestora, în coroborare cu rasa, vârsta, talia, condiţiile de întreţinere, examenul clinic şi neurologic, s-au stabilit localizările bolii discului intervertebral de tip 1 şi de tip 2, ale spondilozei deformante, precum şi gradul de osteofitoză.

3.2.2. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Din analiza rezultatelor obţinute în urma examinării a peste 570 de radiografii ale coloanei la câine, reiese importanţa respectării parametrilor de expunere care trebuie adaptaţi fiecărui animal în funcţie de talia şi greutatea lui.

În ceea ce priveşte incidenţa, în toate cazurile s-a folosit expunerea latero-laterală. Aceasta a permis identificarea şi descrierea radiologică a afecţiunilor coloanei vertebrale, însă în unele cazuri s-a recurs şi la expunerea ventro-dorsală pentru a evidenţia unele modificări ale corpurilor vertebrale şi ale articulaţiilor intervertebrale. Astfel la cazurile cu BDIV s-au identificat: spaţii intervertebrale modificate îngustate, lărgite sau inegale; focare de mineralizare ale materialului discal; deplasări de disc în gaura intervertebrală; spaţii îngustate între feţele articulare; modificarea conturului marginilor corpurilor vertebrale şi a feţelor articulare discale şi proliferări osoase (osteofitoze) de diferite grade.

Între cele două tipuri de BDIV sunt diferenţe semnificative sub aspect radiologic, ceea ce permite stabilirea cu suficientă exactitate a diagnosticului diferenţial dintre ele. În BDIV de tip 1 predomină mineralizarea şi deplasarea discală, în timp ce în BDIV de tip 2 predomină modificările spaţiului şi a marginilor feţelor articulare, scleroza şi proliferarea osoasă şi deplasarea discală fără ruperea inelului.

În ceea ce priveşte forma, poziţia şi radioopacitatea vertebrelor la câinii cu BDIV de tip 1, în 8,38% din cazuri s-au semnalat modificări de poziţie, de aliniere (exprimate prin deformări ale vertebrelor toraco-lombare), iar în 3,22% din cazuri s-au observat modificări de radioopacitate (exprimată prin rarefieri osoase neuniforme). Acestea din urmă au fost puse, fie pe seama unor deficite mineralo-vitaminice şi nutriţionale, fie pe seama unor procese inflamatorii (discospondilite). La câinii cu BDIV de tip 2, 20,37% din câini au prezentat deformări vertebrale, iar 7,16% au prezentat modificări de aliniere.

Modificări ale conturului marginilor corpurilor vertebrale, caracteristice în BDIV de tip 2, s-au asociat cu focare de spondiloză deformantă la 63,88% câini.

Aspectul radiologic al discurilor intervertebrale este relativ greu de evaluat. Mineralizarea discurilor este o caracteristică a BDIV de tip 1, în timp ce la câinii cu BDIV de tip 2 sunt evidente aspectele de fibrozare. S-au observat, de asemenea, câteva focare mineralizate (calcificate) deplasate.

Numărul spaţiilor intervertebrale afectate variază de la un câine la altul şi în funcţie de tipul de BDIV. În general sunt mai multe spaţii afectate în BDIV de tip 2 comparativ cu BDIV de tip 1. Deşi îngustările spaţiilor vertebrale au fost de multe feluri (egale sau inegale, pensări dorsale sau ventrale) s-a folosit termenul general spaţii intervertebrale îngustate. Majoritatea spaţiilor au prezentat îngustări egale în ambele tipuri de BDIV.

Investigaţiile radiologice, coroborate cu cele neurologice, au permis să se indentifice localizarea şi tipul bolii discului intervertebral, respectiv localizarea şi gradul de spondiloză deformantă.

Localizarea cervicală a fost prezentă la 5,8% din cazurile cu BDIV de tip 1 şi la 4,15% din cazurile cu BDIV de tip 2. Distribuţia localizării nu variază între cele 2 tipuri, în ambele cazuri fiind afectate mai des discurile C4–C5. Referitor la corelaţia dintre localizarea cervicală şi rase, se remarcă faptul că BDIV de tip 1 predomină la rasele de talie mică, iar cea de tip 2 la rasele de talie mare.

Localizarea toraco-lombară a fost diagnosticată la 94,19% din totalul cazurilor cu BDIV de tip 1 şi la 95,84% din cei cu BDIV de tip 2, fiind afectate predominant discurile T8-T9-T10-T11-T12-T13, respectiv L1-L2-L3. În ceea ce priveşte distribuţia pe rase, rezultatele arată că BDIV de tip 1 predomină la rasele de talie mică, iar cea de tip 2 la rase de talie mijlocie şi mare. BDIV de tip 1 s-a asociat cu spondiloza deformantă în 10 dintre cazuri, iar cea de tip 2 în 111 cazuri.

Discuţia şi interpretarea rezultatelor prezentului studiu, scot în evidenţă particularităţile imagistice radiologice ale discopatiilor în relaţie cu tipul, şi localizarea acestora, precum şi cu susceptibilitatea diferitelor rase la îmbolnăvire.

Incidenţa mare în această regiune a fost pusă pe seama mai multor fapte: acest segment al coloanei vertebrale este cel mai solicitat şi prezintă mobilitate mare, spaţiul extradural este mai îngust în această regiune decât în cea cervicală, astfel, materialul discal determină mai rapid o compresiune medulară şi numărul de vertebre toracale şi lombare este mai mare comparativ cu cele cervicale (20:7).

S-a remarcat, de asemenea, că în segmentul T1-T11, incidenţa localizărilor BDIV este mai scăzută decât în segmentul T11-T13, fapt datorat mai multor particularităţi anatomice între care prezenţa ligamentului longitudinal dorsal (aflat pe planşeul canalului medular în zona toraco-lombar) şi a ligamentului intercapitat care se extinde de la T1 până la T11, transversal de la capul unei coaste la capul coastei corespunzătoare de pe partea opusă (peste planşeul cavităţii medulare), împreună asigurând consolidarea coloanei. Segmentul T11-T13, nemaifiind întărit de ligamentul intercapitat şi de arcul costal, devine mai mobil şi mai vulnerabil la solicitări mecanice, fapt ce explică frecvenţa BDIV în această regiune. O altă constatare care se desprinde din studiul nostru este că în BDIV de tip 1 sunt afectate un număr mai mic de vertebre decât în BDIV de tip 2, probabil datorită vârstei mai înaintate de apariţie a semnelor clinice în BDIV de tip 2. În legătură cu asocierea dintre BDIV şi spondiloza deformantă, s-a constatat că aceasta a fost prezentă în procent de 68,56% în cazul câinilor cu BDIV de tip 2 cu localizare toraco-lombară, respectiv 5,81% în cazul BDIV tip 1.

Din coroborarea datelor furnizate de examenul neurologic cu cele ale examenului radiologic rezultă că majoritatea cazurilor cu BDIV, care prezintă diferite grade de deficit neurologic, generate de compresiunea medulară şi sau radiculară, sunt confirmate radiologic. În toate aceste cazuri, examenul radiologic a fost indispensabil pentru identificarea spaţiilor intervertebrale modificate şi pentru stabilirea tipului de tratament, conservator sau operator.
3.3. EXAMENUL PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ NUCLEARĂ
3.3.1. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

Examenul prin RMN s-a efectuat la Centrul de Diagnostic Imagistic Neuromed din Timişoara. Aparatul folosit a fost Siemens Harmony Magneton Maestra Class 1 T, an de fabricaţie 2005. Pentru studiu s-a ales un câine din rasa Ciobănesc german, în vârstă de 12 ani, la care prin examen clinic, neurologic şi radiologic s-a pus diagnosticul de BDIV tip 2.

Pentru imobilizare s-a recurs la anestezie generală de tip neuro-leptanalgezie prin administrarea intravenoasă a unei asocieri de xilazină (2 mg/kg) şi ketamină (6 mg/kg). Câinele anesteziat a fost aşezat pe masa de scanare în decubit latero-lateral. Toracele şi membrele au fost fixate cu nişte curele pentru a împiedica eventuale mişcări. Expunerea s-a realizat în 30 de minute şi s-au efectuat 425 tomograme, grosimea unui slice variind între 3-6,1 mm. Dintre acestea s-au ales 9 pentru a examina componenta osoasă şi neurologică a coloanei în regiunea toraco-lombară.

Modurile de scanare au fost: axială (transversală), longitudinală (sagitală) şi coronară (cranio-caudală), iar timpii de relaxare au fost T1 şi T2. Câinele a fost permanent monitorizat din camera de comandă. S-a folosit antena de captare care transmite semnalul computerului, unde cu ajutorul transformantei Fourrier este convertit în imagini. Mai întâi leziunile suspicionate au fost localizate în plan sagital, apoi s-a trecut la planul transvers. Pentru selectarea slice-urilor dorite s-au efectuat imagini orientative (numite "scout").

Pe imagini s-au urmărit componenta osoasă şi neurologică a coloanei vertebrale: discul, gradul său de protruzie sau extruzie (uşor, moderat, avansat), localizarea sa (stânga, dreapta sau central), canalul vertebral, măduva, rădăcinile nervilor spinali, găurile intervertebrale; feţele articulare ale vertebrei; ţesuturile moi adiacente coloanei; spaţiile subarahnoidian şi epidural; cantitatea de ţesut adipos epidural (absentă, redusă, normală sau abundentă); gradul de hidratare al discului; gradul de compresiune medulară (uşoară, moderată, gravă); localizarea leziunilor de disc (central, dreapta, stânga); gradul de compresiune asupra rădăcinilor nervilor spinali (uşoară, medie, gravă) şi mărimea spaţiilor intervertebrale (normale, mărite, îngustate).
3.3.2. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Examinarea prin rezonanţă magnetică nucleară se dovedeşte a fi extrem de utilă şi la câine, facilitând evidenţierea în detaliu a tuturor modificărilor tisulare din segmentele corporale investigate. Aparatul Siemens Harmony Magneton Maestra Class de 1T a permis utilizarea parametrilor tehnici adecvaţi pentru evidenţierea unor imagini corespunzătoare sub aspect calitativ la câine.

În imagini T1 apar ca având semnal de intensitate joasă (negre): aerul, osul compact, calcificări, necroze, vase cu flux rapid. Lichidul cefalo-rahidian, măduva şi ţesutul adipos epidural nu pot fi bine diferenţiate între ele, având diverse nuanţe de gri. Discurile intervertebrale normale sunt de un gri omogen (semnal de intensitate medie). În imagini T2 apar cu semnal de intensitate joasă (negre): aerul, osul compact, calcificări, iar cu semnal de intensitate înaltă (albe): sângele, discurile intervertebrale normale (mai exact nucleul pulpos), lichide, edem, procese patologice ca: ischemie, tumori. LCR şi ţesutul adipos epidural sunt de un alb strălucitor, imaginile părând a fi mielografii. O imagine T2 aparte este imaginea stir, utilă pentru a suprima ţesutul adipos din piele.

La cazul luat în studiu s-au diagnosticat 8 protruzii de disc localizate între C4-C5, C5-C6, C6-C7, T3-T4, T6-T7, L3-L4, L4-L5 şi L5-L6, respectiv 3 extruzii de disc localizate între T8-T9, L2-L3 şi L6-L7, ale căror imagini de RMN sunt descrise în tabelul şi figurile care urmează. Deşi extruzia de disc nu este caracteristică în BDIV de tip 2, cele 3 cazuri au fost puse pe seama vechimii avansate a protruziilor.

4. CONTRIBUŢII LA TRATAMENTUL ÎN BDIV CU EXTRACT DE HELLEBORUS
4.1. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

Cercetările s-au efectuat în perioada 2003-2008 pe o cazuistică formată din 420 de câini de rase şi sexe diferite la care prin examen clinic, neurologic şi radiologic s-a diagnosticat boala discului intervertebral. Fiecare câine luat în studiu a fost identificat şi examinat înainte şi după tratament. Datele obţinute au fost consemnate în fişe de examen special concepute în acest scop. S-a stabilit tipul de BDIV şi gradul de afectare neurologică, după care cazuistica luată în studiu a fost încadrată în cinci grupe.

Extractul de Helleborus a fost furnizat de S.C. Exhelios S.R.L. Timişoara la cerere, având o concentraţie de aproximativ 2000 de ori mai mare în principii activi faţă de produsul Boicil forte, omologat şi înregistrat în Romania. Extractul s-a utilizat după o formulă originală (Dr. S. Bolte) şi a fost injectat paravertebral aproape de discul afectat.

Pentru efectuarea infiltraţiilor s-au reperat prin palpare spaţiile intervertebrale corespunzătoare segmentelor vertebrale afectat de BDIV, unde după antisepsia locală cu betadină s-a introdus acul de seringă în direcţia discului intervertebral, până la atingerea lui şi apoi s-a injectat soluţia cu extract. Pentru stabilirea locurilor de elecţie, s-au luat ca repere procesele spinoase şi coastele sau procesele transverse. Infiltraţiile s-au efectuat bilateral, unghiul format de ac şi procesele spinoase fiind de 45 de grade. Acele au variat ca lungime în raport cu talia câinelui, respectiv cu grosimea straturilor musculare prin care au trecut.

Volumul de soluţie administrat a variat în raport cu numărul de discuri afectate, cu talia şi greutatea câinelui. Într-un loc de injectare volumul a fost de 0,5 ml la câinii sub 5 kg, 1 ml la câinii între 5-15 kg şi 1,5 ml la câinii peste 15 kg. Volumul total de soluţie s-a limitat la 2-3 ml la câini sub 5 kg, 6-8 ml la câini de 10-20 kg şi 10-15 ml la câini peste 20 kg.

Tratamentul cu infiltraţii paravertebrale s-a aplicat în două reprize la interval de 2 săptămâni la 392 din cazurile cu BDIV (149 cu BDIV de tip 1 şi 243 cu BDIV de tip 2) şi s-a repetat în funcţie de evoluţia bolii.

După protocolul terapeutic aplicat, de asemenea, câinii au fost încadraţi în trei loturi. La lotul 1 tratamentul administrat a constat în infiltraţii paravertebrale cu extract de Helleborus spp. La lotul 2 tratamentul a constat în în infiltraţii paravertebrale cu extract de Helleborus spp. la care s-a adăugat vitamina B1 administrată oral (10 mg/kg) timp de 4 săptămâni. La lotul 3 (considerat comparativ/martor) tratamentul a constat în administrarea pe cale orală de carprofen 4 mg/kg timp de 7 zile şi 2 mg/kg în alte 7 zile.

La toţi câinii, alături de tratamentul propriu-zis, s-au instituit proceduri de fizioterapie limitate la masaje musculo-tendinoase şi la aplicarea reflexoterapiei. De asemenea, la o parte din câini, în funcţie de disponibilităţile financiare ale proprietarilor s-a recurs la terapia cu Artrostop (Walmark) şi la hrana dietetică Eukanuba Sensitive Joint (Iams Company).

Alături de aceste măsuri, proprietarilor li s-a recomandat să protejeze câinii de eforturi excesive şi să evite urcatul sau coborâtul scărilor şi supra alimentarea. Eficienţa tratamentului s-a evaluat prin examinarea neurologică la interval de 14 zile de la ultimul tratament, urmărindu-se dinamica parametrilor funcţionali.

De asemenea, la fiecare caz s-a urmărit prin palpare reacţia locală, post injecţională, manifestările şi durata eventualelor modificări, precum şi reacţiile generale, respectiv starea de vigilitate şi dinamica principalilor parametri funcţionali (cardio-respiratori şi digestivi).

Pentru evaluarea eventualelor efecte secundare ale infiltraţiilor, s-au efectuat examene de laborator pentru determinarea principalilor parametrii ai funcţiei hepatice şi renale la 5 câini: ALP (DEA/DGKC1970, Roche, Hitachi 704), ALAT şi ASAT (IFCC, Randox, Hitachi 704), Creatinina (PAP, Nobis, Hitachi 704), creatinin-kinaza (cinetica UV, NAC- activat, Nobis, Hitachi 704), lactic-dehidrogenaza (DGKG 1970, Roche, Hitachi 704) şi hemoleucograma (impedanţa/citometrie de flux, Diagon, Coulter STKS) la laboratorul Bioanalitic din Timişoara. Sângele s-a prelevat înainte de administrarea infiltraţiilor şi după în ziua 2 şi 5 de la prima infiltraţie.


4.2. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Rezultatele obţinute arată că extractul de Helleborus. are efect terapeutic în BDIV în funcţie de momentul tratamentului şi de gradul de afectare neurologică.

Rezulatele studiului arată că:

- la câinii cu dureri şi contractură musculară cervicală şi/sau toraco-lombară, manifestări caracteristice în faza de debut a discopatiei (gradul 1), vindecarea fără recidive în următoarele 12 luni s-a obţinut la peste 89% din cazuri;

- la câinii cu pareze, ataxie şi proprioceptivitate scăzută (gradul 2), vindecarea s-a obţinut la 79,67%,

- la cei cu pareză severă, ataxie, proprioceptivitate absentă şi imposibilitatea deplasării (gradul 3) vindecarea s-a produs la 65,97%,

- la cei cu paraplegie şi cu pierderea SDS (gradul 4), vindecarea a fost de 61,29%, iar

- la cei cu paraplegie şi/sau tetraplegie şi absenţa SDS şi SDP, vindecarea a fost de 58,62%. De remarcat este faptul că există o corelaţie directă între gradul de afectare neurologică şi eficienţa tratamentului. La câinii din grupele 4 şi 5, tratamentul a fost ineficient la peste 6,89% din cazuri.

Analizate în ansamblu rezultatele, se constată că din cele 392 de cazuri tratate cu infiltraţii intra şi peridiscale cu extract de Helleborus spp.: 73,46% s-au vindecat fără recidivă în următoarele 12 luni, 9,18% s-au ameliorat, respectiv a dispărut durerea şi contractura musculară, menţinându-se o prudenţă locomotorie evidentă la efort, la 7,90% s-a menţinut un uşor deficit neurologic motor cu recidive după 12 luni, la 5,86% s-a menţinut un deficit neurologic, ameliorarea constând în recăpătarea SDS, SDP şi a propriocepţiei, mers posibil, dar dificil şi ataxic, iar la 3,57% tratamentul a fost ineficient.

Coroborând dinamica manifestărilor neurologice, eficienţa tratamentului este maximă la 73,46% din cazuri, satisfăcătoare la 17,08% şi absentă la 9,43%.

Eficienţa tratamentului cu extract de Helleborus spp. este mai crescută la cazurile la care s-a administrat şi vitamina B1 la care vindecarea completă s-a obţinut la 84,12% din cazuri faţă de cazurile la care nu s-a administrat, la care procentul de vindecare completă a fost de 73,46%. Şi la acest lot de câini se remarcă faptul că eficienţa este în corelaţie cu gradul de afectare neurologică şi cu momentul stabilirii diagnosticului şi începerii tratamentului.

La lotul de câini la care s-a aplicat tratamentul cu Carprofen timp de 14 zile (4 mg/kg în primele 7 zile şi 2 mg/kg în următoarele 7 zile) rezultatele arată că produsul are efect de ameliorare a durerilor la cazurile din grupele 1 şi 2 de afectare, dar nu şi a tulburărilor neurologice, care se menţin pe toată perioada tratamentului şi uneori se accentuează după sistarea lui. Din cei 28 de câini la care s-a administrat carprofen, la 7 (10,76%) din cazuri s-au înregistrat tulburări digestive (vomă, inapetenţă). Motivul folosirii carprofenului la un număr considerabil mai mic de cazuri este controversa studiilor referitoare la efectele sale.

În studiul statistic întreprins cu privire la răspunsul terapeutic al cazurilor cu BDIV tip 1 şi BDIV tip 2, rezultatele relevă faptul că în BDIV de tip 2 vindecările complete şi fără recidive în următoarele 12 luni de la tratamentul efectuat în cele 2 sau 3 reprize au fost procentual mai multe decât cele din BDIV tip 1, indiferent de gradul de afectare neurologică.

Clinic, după efectuarea infiltraţiilor conform protocolului descris, s-a înregistrat la 78,5% din cazuri în primele 2-4 zile accentuarea durerii şi contracturii musculare în perimetrul conex locului de injectare şi intensificarea manifestărilor de deficit neurologic distal. La 64,8% din câini s-a remarcat o stare de abatere, însoţită de anorexie şi uneori şi de vomă, manifestări care au dispărut spontan, revenind la comportament normal în 24-48 ore.

La cele 392 de cazuri care au făcut obiectul studiului nu s-au înregistrat alte efecte secundare generale sau locale. La examenul făcut la 5-8 zile şi la 14-20 de zile nu s-au constatat reacţii locale postinjecţionale.

Dinamica instalării efectului terapeutic a variat în limite relativ restrânse de la un câine la altul. În acest sens se remarcă faptul că la majoritatea cazurilor după 3-4-6 zile de la infiltraţie reapar SDS şi SDP, reflexele proprioceptive şi treptat în intervalul a 15-30 de zile câinele reia poziţia patrupedă şi mersul, care devine normal în următoarele de zile. Clinic se constată dispariţia progresivă a manifestărilor neurologice, respectiv dispare durerea şi contractura musculară (gradul 1 şi 2), câinele suportă palparea superficială şi profundă în segmentul vertebral afectat. La câinii cu pareză se remarcă normalizarea progresivă a răspunsului reflex motor şi sensitiv, dispare ataxia şi dinamica locomotorie se normalizează. Dinamica dispariţiei deficitelor neurologice este relativ mai lentă şi mai de durată. Se remarcă faptul că de la un interval la altul, câinii recapătă reflexul de retragere a membrului la care se aplică stimulul algic prin pensarea unui deget, apoi contracţia musculaturii cutanate şi a retracţiei membrului la stimulul provocat prin înţeparea cu acul. Treptat, câinele se ridică pe membrele posterioare, iniţial nesigur, instabil şi apoi tot mai tonic şi mai coordonat, reluând mersul normal în următoarele 10-20 de zile.

În ceea ce priveşte eficienţa tratamentului în corelaţie cu localizarea BDIV, rezultatele arată că procentul de recuperare a fost evident mai mare la cazurile cu localizare toraco-lombară faţă de cele cu localizare cervicală. Această diferenţă poate fi pusă pe seama faptului că reperarea exactă a locurilor de elecţie în segmentul cervical este mai dificil de realizat şi în consecinţă injectarea extractului nu este suficient de aproape de spaţiul intervertebral al cărui disc este afectat, precum şi pe faptul că în regiunea cervicală canalul vertebral este mult mai larg, discul putându-se situa mai departe de locul inoculării.

Examenul necropsic efectuat la patru zile de la injectarea extractului de Helleborus arată modificări tisulare care macroscopic sunt caracterizate prin congestie şi vasodilataţie însoţite de edem şi de prezenţa unui transudat cu aspect uşor sero-sangvinolent, leziuni caracteristice inflamaţiei. Aceste modificări sunt extinse pe o rază de 1,5-3 cm în jurul locului de inoculare a extractului. Reacţia de tip inflamator explică şi exacerbarea durerii, înregistrată la majoritatea cazurilor postinjecţional în primele 72 de ore. La toţi câinii, la examenul local efectuat prin palpare şi prin inspecţia locurilor unde s-a injectat extractul după şapte zile, nu s-au înregistrat modificări care să ateste persistenţa inflamaţiei sau prezenţa altor tulburări.

Efectul discolitic al extractului de Helleborus spp. aplicat după protocolul original este demonstrat şi de alte cercetări prin care s-a constatat că după injecţiile intratisulare (intradermice, subcutanate, intramusculare sau intratumorale) se produce un proces de necroliză de intensitate variată în funcţie de concentraţia şi gradul de purificare a extractului.

În ceea ce priveşte efectele generale postinjecţionale s-a observat la o parte din câini o uşoară bradicardie, asociată cu bradipnee şi cu hipermotilitate gastro-intestinală, manifestări care au dispărut spontan după 4-12 ore. Din investigaţiile de laborator nu rezultă modificări semnificative ai principalilor parametri funcţionali hepatici, renali şi hematologici investigaţi.

De subliniat este faptul că la nici unul din cele 392 de cazuri nu s-au înregistrat accidente şi/sau complicaţii intra- şi postinjecţionale, fapt ce atestă o reală siguranţă în folosirea extractului de Helleborus spp. după protocolul aplicat. Nu s-au înregistrat nici reacţii alergice sau anafilactice.

Efectul şi eficienţa protocolului terapeutic aplicat în BDIV pe o cazuistică semnificativ de numeroasă conduce la ipoteza că extractul de Helleborus are acţiune litică asupra discului şi ţesuturilor peridiscale şi consecutiv are loc un proces de ramoliţie tisulară, ceea ce conduce la decomprimarea măduvei şi/sau a rădăcinilor nervilor spinali, fapt ce stă la baza ameliorării sau vindecării disfuncţiilor neuronale.

CONCLUZII GENERALE, CONTRIBUŢII ORIGINALE ŞI RECOMANDĂRI PENTRU PRACTICĂ
Rezultatele cercetărilor care au făcut obiectul tezei de doctorat aduc contribuţii personale şi originale după cum urmează:

- cunoaşterea pentru prima dată în ţară a incidenţei şi a tipurilor de afecţiuni ale coloanei vertebrale la câine;

- identificarea unor repere diagnostice în boala discului intervertebral;

- evaluarea eficienţei tratamentului în boala discului intervertebral la câine prin infiltraţii intra- şi peridiscale cu extract de Helleborus spp. după un protocol original şi în premieră naţională şi internaţională şi

- conceperea şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi de terapie suplimentară în boala discului intervertebral la câine.

Din rezultatele cercetărilor proprii s-au desprins şi formulat următoarele concluzii generale:

1. Incidenţa afecţiunilor coloanei vertebrale într-o populaţie de 3693 de câini dintr-un areal din vestul României este de 17,08%. Între afecţiuni predomină cele de tip degenerativ (11,37%), urmate de afecţiunile traumatice (3,03%), inflamatorii (1,51%), congenitale (0,62%) şi neoplazice (0,54%). Incidenţa este în corelaţie directă cu rasa, vârsta, sexul, talia, greutatea, condiţiile de întreţinere şi de hrănire numai în cazul bolii discului intervertebral, în celelalte tipuri de boli este aleatorie.

2. În categoria afecţiunilor degenerative predomină boala discului intervertebral, a cărei incidenţă este de 66,56% din totalul afecţiunilor coloanei vertebrale şi sunt mai vulnerabile rasele de talie şi greutate mică, sub cinci ani, întreţinute în apartamente la etajele superioare şi alimentate cu hrană menajeră în cazul bolii discului intervertebral de tip 1 şi rasele de talie mijlocie şi mare, peste şase ani, întreţinute la case şi hrănite cu furaj industrializat în cazul bolii discului intervertebral de tip 2.

3. Din distribuţia incidenţei pe segmentele coloanei vertebrale reiese că în 54,52% din cazuri boala discului intervertebral a afectat segmentul toracic, în 41,9% cel lombar, în 15% cel cervical, iar în 11,42% s-au diagnosticat localizări multiple şi în 31,42% din cazuri boala discului intervertebral s-a asociat cu spondiloza deformantă. În ceea ce priveşte distribuţia pe rase se constată că cele mai susceptibile la îmbolnăvire este rasa Shih-Tzu (31,81%), urmată de Basset Hound cu 25%, Schnautzer pitic cu 21,73%, Pudel cu 21,49%, Cocker cu 21,42 şi Peckinez cu 21,05% în cazul bolii discului intervertebral de tip 1 şi Dobermann (32,25%), urmată de Boxer cu 30,85% şi Ciobănesc mioritic cu 30,64% în cazul bolii discului intervertebral de tip 2.

4. Examenul neurologic este obligatoriu şi esenţial la cazurile cu boala discului intervertebral şi dacă este efectuat sistematic şi cât mai complet, furnizează repere diagnostice şi prognostice obiective, între care stabilirea şi evaluarea deficitelor funcţionale neuronale şi conexe acestora sunt deosebit de importante. Datele examenului neurologic coroborate cu investigaţiile imagistice conduc la stabilirea conduitei terapeutice, particularizată fiecărui caz, în funcţie de tipul, localizarea şi evoluţia bolii şi în funcţiie de complicaţiile legate de disfuncţiile şi deficitelor neurologice constatate. Pentru identificarea discului sau a discurilor afectate, un reper esenţial îl constituie sensibilitatea dureroasă superficială, care este diminuată sau absentă cu două metamere caudal de locul compresiunii medulare exercitate de discul cu protruzie sau extruzie.

5. Datele examenului radiologic susţin şi confirmă în mare parte datele furnizate de examenul neurologic. În boala discului intervertebral, la cazuistica luată în studiu (420 de câini şi 571 de radiografii) s-au identificat următoarele aspecte imagistice: îngustarea spaţiului intervertebral şi mineralizarea discului în boala discului intervertebral de tip 1, respectiv modificări ale spaţiului şi marginilor feţelor articulare, scleroza şi proliferarea osoasă în boala discului intervertebral de tip 2.

6. Investigaţia prin rezonanţă magnetică nucleară este net superioară celorlaltor mijloace de investigare imagistică (radiografie, echografie) şi furnizează imagini de detaliu ale tuturor structurilor tisulare investigate. Aparatul Siemens Harmony Magneton Maestra Class de 1 T se pretează pentru a fi utilizat la câine şi permite adaptarea parametrilor tehnico-funcţionali la particularităţile anatomice ale speciei şi ale regiunii anatomice investigate.

7. Studiul clinic întreprins pe 392 de câini cu boala discului intervertebral arată că tratamentul cu extract de Helleborus spp. după un protocol original este o alternativă la tratamentul chirurgical. Eficienţa tratamentului este în corelaţie cu vechimea bolii şi cu deficitele neurologice existente. Rezultatele obţinute arată că s-au obţinut vindecări fără recidive la: 89,47% din câinii cu boala discului intervertebral în stadiul incipient (gradul 1); 79,68% la câinii cu pareze, ataxie şi propriocepţie scăzută (gradul 2); 65,97% la câinii cu pareză, deficit proprioceptiv, deplasare asistată şi ataxie (grad 3); 61,29% din câinii cu paraplegie/tetraplegie, absenţa sensibilităţii dureroase superficiale (gradul 4); 58,62% din câinii cu paraplegie/tetraplegie, absenţa sensibilităţii dureroase superficiale şi a sensibilităţii dureroase profunde (gradul 5).

8. Analizate în ansamblu, rezultatele tratamentului prin infiltraţie intra- şi peridiscale cu extract de Helleborus spp. după protocolul aplicat, se constată că din totalul cazurilor, indiferent de gradul de deficit neurologic, acesta este eficient şi duce la vindecări complete la 73,46% de cazuri, la 9,18% ameliorare, la 7,90% ameliorare cu menţinerea unui deficit neurologic de gradul 1, la 5,86% ameliorare cu menţinerea unui deficit neurologic de gradul 2, la 3,57% tratamentul a fost ineficient. Din evaluarea dinamicii manifestărilor neurologice rezultă că la 73,46% eficienţa tratamentului este maximă, la 17,08% satisfăcătoare şi la 9,43% tratamentului a fost nesatisfăcătoare.

9. Eficienţa tratamentului prin infiltraţii cu extract de Helleborus spp. creşte de la 73,46% la 84,12% dacă se asociază cu vitaminoterapia cu B1 şi cu instituirea unor măsuri adecvate de întreţinere şi hrănire. Tratamentul este mai eficient la cazurile cu boala discului intervertebral de tip 2, faţă de cele cu boala discului intervertebral de tip 1 şi în cazul localizărilor toraco-lombare faţă de cele cervicale.

10. Extractul de Helleborus spp. administrat după protocolul original are o eficienţă terapeutică ce poate fi comparată cu cea obţinută prin infiltraţii cu chemopapaină, colagenază sau ozon. Coroborând efectele locale cu dinamica ameliorării şi/sau vindecării tulburărilor neurologice se poate afirma faptul că şi în cazul terapiei cu Helleborus se produce decompresiunea medulară printr-un proces de discoliză, cu final asemănător celui produs de chemopapaină sau colagenază.

11. Extractul de Helleborus spp., în concentraţiile şi dozele utilizate pe cazuistica luată în studiu induce reacţii postinjecţionale locale manifestate prin congestie şi vasodilataţie însoţite de edem şi prezenţa unui transudat cu aspect sero-sangvinolent şi reacţii sistemice manifestate prin tulburări digestive (vomă, greaţă), efecte secundare ce s-au remis în 4-6 zile de la tratament. Nu s-au înregistrat accidente şi complicaţii locale şi generale.

12. Rezultatele obţinute prin examen neurologic şi radiologic pe o cazuistică bine selectată şi suficient de numeroasă pemit să se recomande pentru practică terapia cu extract de Helleborus spp. ca o alternativă eficientă şi sigură în boala discului intervertebral.

13. Terapia bolii discului intervertebral cu extract de Helleborus spp. este o premieră absolută şi rezultatele obţinute pe cazurile clinice obligă continuarea cercetărilor în vederea cunoaşterii mecanismului de acţiune şi în direcţia brevetării metodei terapeutice şi omologării unui produs de uz veterinar cu indicaţia folosirii lui în boala discului intervertebral.

Rezultatele cercetărilor proprii coroborate şi cu datele din literatura de specialitate ne permit să formulăm recomandări şi măsuri suplimentare de prevenire, precum şi măsuri de tratament şi îngijire pentru câinii cu boala discului intervertebral.