Controversa sionului the controversy of zion

Dupa eliminarea Lordului Northcliffe, presa a devenit din ce în ce mai aservita, asa cum o descriu Protocoalele Sionului, pâna la aservirea totala de azi. Lord Northcliffe a fost sechestrat la 18 Iunie 1922. La 24 Iulie 1922 consiliul Ligii Natiunilor s-a întâlnit la Londra si-a ratificat mandatul britanic sa instaureze cu forta armelor statul sionist pe pamântul palestinienilor. Carta Ligii Natiunilor fusese scrisa de comitetul de "Investigatii" al lui House; Dr. Weizmann, Brandeis si rabinul Stephen Wise scrisesera declaratia Balfour; si Ben V. Cohn, un sionist american numit de Weizmann, a redactat documentul mandatului britanic, a carui scriere chipurile era sub jurisdictia Lordului Curzon. Acesta, care nu era de acord cu mandatul (motiv pentru care a fost împiedecat de a deveni prim ministru când era normal sa devina), n-a putut decât sa intervina ca sa schimbe cuvintele "Recunoscând dreptul istoric al evreilor asupra Palestinei", cu cuvintele "Recunoscând legatura istorica a evreilor cu Palestina", caci, zicea el, daca se admite dreptul istoric al evreilor atunci evreii vor face tot ce vor acolo pentru ca au "dreptul istoric". Lord Curzon, om cu scoala, nu credea nici ca hazarii din Asia (Dr. Weizmann si toti sionistii lui erau hazari) au vreo legatura istorica cu Palestina; dar n-a putut face mai mult.
În acest rastimp Chaim Weizmann facea turul lumii cerând asigurari ca membrii consiliului Ligii Natiunilor vor vota pentru mandatul britanic care sa asigure ocuparea Palestinei de catre sionisti. La Roma, când ministrul de externe Schanzer al Italiei a zis ca Vaticanul este îngrijorat de soarta camerei de la Ierusalim în care a avut loc Cina Cea de Taina, Chaim Weizmann a raspuns în batjocura: "Nu prea am luat cursuri de istoria bisericii, asa ca nu stiu de ce le pasa italienilor de camera în care a avut loc Cina Cea de Taina". (In 1950 sionistii deschisesera în cladirea aceea, chiar sub camera Cinei Celei de Taina, o asa numita "Pivnita a Catastrofei" pentru pelerinaj iudaic, pe care pâna si rabinul sef al Africii de Sud vizitând-o a fost îngrozit de superstitiile primitive dezvoltate acolo. El scrie: "Mi se pare ca are ceva ne-evreiesc, ceva care apartine mai degraba de superstitie decât de credinta religioasa autentica... Ma îngrozesc gândindu-ma ce efect vor avea aceste povesti pur apocrife asupra evreilor simpli, piosi si superstitiosi din Yemen".) La Berlin, Chaim Weizmann a întâmpinat opozitia unui ministru evreu, Walter Rathenau; acesta zicea ca nu vede de ce evreii din Germania trebuie sa devina straini în patria lor; Walter Rathenau a fost asasinat cu promptitudine si astfel sionismul s-a mai scapat de un evreu incomod campion al evreilor integrati în societate. Ca sa-si asigure votul Spaniei, Chaim Weizmann i-a spus delegatului spaniol: "Acum Spania are sansa sa plateasca parte din ce ne datoreaza noua evreilor". "Partea" aceasta se referea la o datorie pe care Spania chipurile o contractase în evul mediu când oferise azil evreilor, pe care Iehova mâniat îi împrastiase din tara fagaduintei printre semintiile lumii. Semintiile lumii erau vinovate prin însasi existenta lor de faptul ca Iehova îi împrastia pe evrei printre ele; ele devenind astfel instrumentele mâniei lui Iehova, pentru care crima trebuiau apoi sa plateasca pe veci de veci. De aceea acum Spania si Brazilia puteau plati doar "parte" din ce datorau ca foste instrumente ale mâniei lui Iehova. Dar Spania si Brazilia si-au platit "partea" de datorie si Liga Natiunilor a votat pentru mandatul britanic. Nici macar Chaim Weizmann nu stie daca voturile au fost obtinute prin eforturile lui sau prin alte presiuni exercitate asupra sefilor de state de cineva necunoscut chiar si lui.
În Anglia Lorzii Sydenham, Islington si Raglan au încercat sa opreasca mandatul si-au introdus o motiune în camera lorzilor care a votat cu o mare majoritate repudiind Declaratia Balfour. Dar votul lor n-a avut putere, caci camera lorzilor fusese despuiata de putere în stat.
Astfel la 24 Iulie 1922 Liga Natiunilor a votat ca trupele britanice vor mentine un cordon militar în Palestina care sa asigure intrarea sionistilor în averile si pamânturile stramosesti ale palestinienilor. (Mandatele votate de Liga Natiunilor atunci includeau de forma si Irakul, Siria si Transiordania si diverse teritorii în Oceania etc., care mandate au fost curând lichidate sub o forma sau alta, prin independenta sau înglobare, astfel ca din toata afacerea mandatelor s-a ales doar scopul principal, terorizarea palestinienilor cu forta armata a unei mari puteri în scopurile sionismului pâna când sionismul va fi destul de puternic militar ca sa continue teroarea fara trupe britanice). Curând a fost si America amestecata, desi publicul american n-a avut habar timp de 30 de ani de ce face guvernul sau acolo. Presedintele Wilson era mort, tara avea presedinte republican, pe Harding si republicanii s-au grabit sa se plece sionismului mai abitir decât oricine, desi n-aveau nici o nevoie s-o faca si publicul la ora aceea nu i-ar fi sustinut dac-ar fi stiut. În Iunie 1922 Congresul si Senatul american au votat o rezolutie identica cu declaratia Balfour din 1917. Astfel încât administratia americana republicana nu mai difera cu nimic de cea democrata si alegatorul american fara sa stie are un singur candidat la alegeri indiferent câte marionete apar în campania electorala si pe lista de vot: candidatul "sectei formidabile".

Capitolul 35: Patria nationala

Timp de 10 ani s-a publicat minciuna ca sionistii aveau în Palestina doar un centru cultural iudaic, universitate, biblioteca, câteva ferme. Dar arabii niciodata n-au crezut minciuna care-a dus de nas restul lumii. Ei au vazut imediat cum li se aplica lor cu armamentul secolului 20 varsarea de sânge si holocaustul cerut de Iehova în scrierile levitilor din sec. 5 î. Hr. Au cautat sa se apere rasculându-se si protestând si sângele lor a fost varsat de atunci încoace fara întrerupere. Plângerile lor n-au fost ascultate. Leopold Amery, Secretar britanic pentru Colonii, s-a dus în Palestina în 1925 si le-a spus palestinienilor ca Anglia nu-si va schimba politica orice-ar fi. Autorul ridica întrebarea ce putere determina un guvern sa stabileasca o politica pe care apoi sa refuze s-o reexamineze sau s-o schimbe când conditiile o cer. Atât guvernul englez cât si guvernul american au refuzat sa dezvaluie cine le stabileste politica si cine nu le da voie s-o schimbe când popoarele lor o cer.
În timp ce Palestina începea sa se zvârcoleasca, politicienii de la Londra si Washington se felicitau de isprava lor si Lloyd George, desi era pe duca caci nu mai era util, înca se grabea sa linga cizmele stapânilor lui. La o conferinta publica se lauda: "La scoala unde am învatat eu se preda mai mult despre istoria evreilor decât despre istoria propriului meu popor". Dar si cei care l-au înlocuit au facut exact ca el. În 1935 Lord Balfour s-a dus la Tel Aviv sa-si vada opera, unde a facut un tur sub puternica paza militara si-a fost încântat de "receptia cordiala". În Siria însa, unde teroarea militara era mai putin eficace, a fost huiduit si-a fugit repede înapoi în Anglia sub puternica escorta militara. Caci de-acum arabii începusera sa vada tragicul destin la care fusesera condamnati. Arabii, care cunosc Talmudul, cunosc Thora, cunosc secta levitilor si de-acum îi cunosteau si pe hazari, nu vindeau decât putin din pamântul lor si cautau sa se salveze de cotropirea sionista si sa-si apere avutul si vietile. Evident, nu puteau fi deposedati total decât de o forta militara superioara.
La început marile puteri n-au recunoscut pe fata ca vor face asta. Churchill a cerut în 1922 sa li se permita arabilor drepturi politice în propria lor tara (alegeri), dar Chaim Weizmann a interzis aceasta si apoi s-a plâns ca arabii cred "celor care rastalmacesc scopurile sionistilor", când chiar el le refuza drepturi civile în propria lor tara. Desi guvernul britanic sub calcâiul lui Chaim Weizmann refuza sa-si revizuiasca politica, ca sa astupe gura lumii a trimis din nou observatori; acestia, comisia Shaw si comisia Simpson, au raportat veridic la fel ca si comisiile dinaintea lor si Chaim Weizmann s-a plâns ca rapoartele lor sunt "dusmanoase". Lloyd George a-nceput pe fata sa dezaprobe confiscarile averilor palestinienilor de catre sionisti, la care Chaim Weizmann a raspuns ca "evreii, care au suferit atâta [probabil din partea lui Iehova, caci n-a explicat la ce suferinte se referea; asta era în 1925, când înca nu se inventase gogorita 'holocaustului'] .. nu vor face ca arabii sa sufere la mâna lor". Dupa aceasta declaratie a început persecutia arabilor si mai abitir. Dar lui Chaim Weizmann nu-i pasa de ce zic arabii; scopul lui era sa tina guvernul englez si american strâns în pumnul lui si acestea sa-i execute ordinele. Dusmanii lui nu erau atât arabii cât evreii nesionisti militanti. Acestia nu doreau o Palestina scaldata în sângele arabilor dezmosteniti dar doreau un monument cultural al iudaismului si aceasta a fost slabiciunea care i-a dat câstig de cauza lui Weizmann. Caci mandatul britanic cerea ca "toti evreii sa colaboreze la instaurarea patriei nationale evreiesti". Cum mase largi de evrei se opuneau faptelor sionistilor în Palestina, Chaim Weizmann s-a concentrat în urmatorii 8 ani sa-i neutralizeze pe acestia. În acest scop a inventat termenul de "ne-sionist". Evreii din Anglia l-au înteles si l-au evitat, dar cei din America au cazut în capcana si în 1928 s-a anuntat crearea unui grup "nesionist" care-l va ajuta pe Weizmann sa "construiasca Palestina". In 1929 Weizmann a instaurat "Agentia Evreiasca Largita" care chipurile includea toti evreii, caci includea oarecari "nesionisti". Arabii au recunoscut imediat pericolul momentului în care aceasta agentie va deveni guvernul Palestinei si si-au intensificat lupta. Pâna si guvernul britanic a trebuit sa recunoasca în 1930 ca mandatul era un fiasco si actul Passfield ordona sa se suspende imigratia sionista si sa se controleze autoritatea Agentiei Evreiesti. Dar Chaim Weizmann l-a chemat imediat pe primul ministru britanic Ramsay Macdonald la el si acesta a revocat actul Passfield si a întrebat cu umilinta cine doreste Chaim Weizmann sa fie numit comisionarul britanic al Palestinei.
Nimeni, zice autorul, nu poate spune cu ce erau santajati acesti politicieni, de ce se temeau de erau asa de servili si supusi lui Chaim Weizmann. Memoriile lor nu dezvaluie; dar atât politicienii englezi cât si cei americani din 1930 încoace s-au supus ordinelor unuia ca Chaim Weizmann cu cea mai mare umilinta imediat fara sa crâcneasca, aratând ca-l considerau reprezentant al unei puteri de care se temeau mai mult decât de moarte.
Între timp în Palestina, în 10 ani populatia evreiasca a crescut cu mai putin de 100.000; în 1927 mai multi evrei au parasit Palestina decât au venit acolo; exodul evreilor din Palestina a continuat în 1929-32. Daca ar fi fost lasati în pace, evreii nu s-ar fi dus acolo si arabii si-ar fi recâstigat patria. Dar n-au fost lasati în pace. Caci acum au aparut Roosevelt în America si Hitler în Germania.

Capitolul 36: Straniul rol al presei

Între 1933 si 1939 s-a pregatit cel de-al doilea razboi mondial. Autorul scrie de-acum si ca martor ocular, fiind intim implicat la nivel înalt în acest razboi ca corespondentul ziarului Times la Berlin. Cum bolsevizarea Rusiei lasase o lacuna în "persecutiile pe care le sufera evreii", au aparut persecutiile pe care le sufereau evreii în Germania - un dar ceresc pentru Chaim Weizmann si sionism. Autorul a fost de fata când a ars cladirea parlamentului din Berlin, incendiu care i-a permis lui Hitler sa instaureze un regim de lagare de concentrare dupa modelul sovietic, pe care l-am experimentat cu totii în tarile socialiste dupa 1945. De atunci autorul a banuit ce i s-a verificat mai târziu: întinderea ciumei bolsevice din Rusia în restul Europei. Caci regimul lui Hitler si regimul lui Stalin au fost unul si-acelasi lucru; nazismul si comunismul sunt exact aceeasi forma a "revolutiei mondiale" si antagonismul lor în timpul celui de-al doilea razboi mondial nu anuleaza identitatea lor ca sistem.
Toti expertii militari si politici ai timpului au fost de acord ca cel de-al doilea razboi mondial putea fi evitat (Churchill în memoriile lui îl numeste "razboiul care n-a fost necesar") daca cineva s-ar fi opus lui Hitler când începuse sa navaleasca pe Rin, în Austria si Cehoslovacia - pâna si în 1938 ar fi putut fi evitat razboiul (asa zice si Churchill), când generalii germani erau gata sa-l debarce pe Hitler. Dar puterile occidentale i-au dat mâna libera lui Hitler si-au preferat sa verse sângele a 45 milioane de oameni. Toti corespondentii ziarelor occidentale au avertizat ca Hitler trebuie oprit. În 1933 Norman Ebutt, corespondent la Times ca si autorul (care era al doilea corespondent) a scris ca razboiul va izbucni în 5 ani daca Hitler nu este descurajat. Acest raport a mai aparut înca în Times dar dupa aceea rapoartele corespondentilor au început sa nu mai apara, sa fie masluite, sa fie ratacite, sa fie ignorate. În schimb apareau articole care-l descriau pe Hitler ca pe un om drept, bun si pasnic care are doleante ce-ar trebui ascultate. Vazând minciuna grosolana si pernicioasa, Norman Ebutt n-a mai rezistat si s-a retras si autorul a ramas singurul corespondent la Berlin si, din 1935, la Viena. În 1937 autorul a avertizat ziarul Times ca Hitler si Goering au anuntat ca razboiul va începe în toamna anului 1939. Dupa ce Hitler a ocupat Viena, autorul a fost arestat de trupele hitleriste pentru scurt timp apoi a plecat la Budapesta de unde a vazut capitularea de la München din 1938. Vazând cum orice demonstreaza, dovedeste si arata un reporter cinstit si constiincios este ignorat sau falsificat de interesele oculte din presa care acopera lumea cu o retea groasa de minciuni, autorul si-a dat demisia si-a preferat sa ramâna fara pâine, decât sa participe la oribila si groteasca înselaciune care-a dus la varsarea a oceane de sânge si-a cauzat si cauzeaza si astazi suferinte nesfârsite si prabusirea civilizatiei crestine.
Dupa 14 ani, în Istoria Oficiala a Ziarului Times, se face aluzie la eroarea ziarului Times, de pe vremea aceea când îl lauda pe Hitler ca pe un om cinstit si pasnic si se recunoaste ca "anumiti reporteri tineri mai neînsemnati si-au dat demisia în semn de protest"; dar pâna si aici ziarul s-a simtit obligat sa minta, caci autorul a fost singurul care si-a dat demisia, nu era tânar (avea 43 de ani) si nu era neînsemnat caci era singurul reporter pentru Europa Centrala si era la Times de 17 ani. Si tot minciuna este afirmatia ca "aceasta eroare nu se va mai repeta", caci ziarul Times, ca si toate celelalte ziare mari ale stabilimentului, au continuat sa minta si sa falsifice si în 1945, când s-a daruit jumatate din Europa bolsevismului; si când s-a întins ciuma rosie în China; si când s-a sionizat Palestina. Când si-a dat demisia, autorul era doar dezgustat ca patriot, caci vedea ca se pregateste un masacru al tineretului tarii sale si i se interzicea sa arate publicului pericolul care-l ameninta. Nu stia nimic de pataniile Colonelului Repington, identice cu ale lui.
Pe vremea când era corespondent la Times autorul a vazut cum s-a nascut legenda "suferintelor si persecutiile evreilor", legenda "holocaustului". Întâi Times a scris ca "sunt persecutati oponentii politici si evreii". Apoi încetul cu încetul formula a devenit: "sunt persecutati evreii si oponentii politici". Apoi presa a taiat din formula "oponentii politici" si-a scris tot timpul ca "sunt persecutati evreii". Astfel s-a mintit cu nerusinare, ignorându-se suferintele majoritatii victimelor, care NU erau evrei si publicul a fost dus de nas ca "numai evreii au suferit sub nazism". Astfel în 1945 tribunalul de la Nürnberg a judecat "crimele împotriva evreilor", iar victimele de sute de ori mai numeroase ne-evreiesti au fost total ignorate; si tot în 1945 guvernul britanic si cel american au abandonat cu nepasare sute de milioane de victime sa sufere mai rau decât orice-au suferit evreii - care au suferit în proportia în care se aflau printre restul victimelor, nici mai mult nici mai putin. [Nota rezumatorului: în 1991 Crucea Rosie a obtinut de la fosta Uniune Sovietica informatia ca la Auschwitz au fost în total 300.000 de detinuti din care un mic procentaj erau evrei. Dar mitul celor 6 milioane de evrei gazati continua nestingherit în mintea marelui public întunecata de minciuni de tipul celor descrise aici].
Autorul povesteste cum pâna la 43 de ani nu si-a dat seama ca ar exista vreo diferenta între evrei si alti oameni, pâna n-a raportat despre persecutiile din lagarele de concentrare naziste. Povesteste cum lua marturiile victimelor persecutiilor hitleriste, le asculta istoria, le examina ranile, cerceta lagarele de concentrare - chiar cu riscul de a fi la rândul lui persecutat. Povesteste cum peste 90% din victimele hitlerismului erau nemti în Germania, cehi în Cehoslovacia si asa mai departe; cum un numar mic de evrei, sub 10 %, erau si ei persecutati de Hitler, în aceeasi proportie în care se aflau în populatie. Si apoi arata cum presa si mass-media au negat cu desavârsire suferintele a 90% din victime si-au pretins ca numai evreii au fost persecutati. De exemplu: rabinul Stephen Wise scrie în 1949: "Masurile luate împotriva evreilor continuau sa fie mai pline de cruzime sistematica si de distrugere planificata decât teroarea dezlantuita împotriva altora. La 29 Ianuarie 1933 Hitler a devenit cancelar.... regimul de teroare a început imediat cu batai si arestari ale evreilor... Am planuit un mars de protest la New York pe 10 Mai, ziua când s-a ordonat arderea cartilor evreiesti în Germania.... Evreii au suferit cel mai mult în urma acestui atac.... lagarele de concentrare au fost înfiintate ca sa fie umplute cu evrei". Toate aceste afirmatii sunt minciuni. Evreii n-au suferit mai mult ca altii, ci exact ca orice alt opozant politic ne-evreu. Teroarea n-a început la 29 Ianuarie ci la 27 Februarie. Nu s-a ordonat arderea nici unei carti evreiesti; autorul a fost de fata la fiecare din aceste evenimente si-a vazut clar si precis ce se ardea. S-au ars cartile "marxiste" si multe carti scrise de autori germani si englezi ne-evrei si printre ele s-au gasit si câteva carti scrise de autori evrei. Evreii n-au suferit deloc mai mult decât ne-evreii persecutati ca oponenti politici; si lagarele de concentrare n-au fost umplute cu evrei. Evreii erau în lagare în aceeasi proportie numerica în care erau si-n afara lagarelor printre restul oamenilor. Totusi aceasta minciuna despre "persecutia evreilor" a dominat mintea omenirii din 1939 încoace. La vremea când si-a dat demisia, autorul era dezgustat numai de felul în care se nega si falsifica pericolul razboiului care avea sa ucida 45 de milioane în mod inutil si minciuna despre persecutia evreilor în mod special îl agasa doar ca un fapt minor. De-abia mult mai târziu si-a dat seama ca tot scopul razboiului era continut în acea minciuna. Când a studiat ulterior biografia lui Robert Wilton si-a dat din nou seama de asemanarea evenimentelor. Wilton încercase sa spuna adevarul despre bolsevism în Rusia si ajunsese la problema evreiasca. Autorul a cautat sa arate ce se întâmpla în Europa si-a ajuns tot acolo unde-a ajuns Wilton. Dupa ce si-a dat demisia, autorul a încercat sa deschida ochii omenirii scriind într-o carte adevarul pe care ziarul Times refuza sa-l publice. O a doua carte l-a dus mai departe, la cauzele razboiului; si atunci a început sa priceapa de ce se întinde atât de asiduu peste omenire minciuna ca evreii au fost persecutati mai mult ca altii.

Capitolul 37: Ieslea, mesia si masele

Hitler si Roosevelt si-au început domnia deodata (unul la 4 Martie, celalalt la 5 Martie 1933), si-au fost amândoi sarbatoriti si adorati ca mesia de catre evreii sionisti din tarile respective: în America rabinul Rosenblum l-a numit pe Roosevelt "mesager dumnezeiesc, favoritul destinului, mesia Americii de mâine"; si în 1937, cu invazia hitlerista la usa, un evreu i-a povestit autorului cum la ascensiunea lui Hitler rabinul lui predica la sinagoga cum ca Hitler era "mesia al evreilor" (era un rabin pios si batrân care interpreta dupa profetiile levitice). Atât în America cât si în Germania - si în Rusia, de altfel - seful statului era descris de mass-media ca mai mult decât un Dumnezeu si copiii erau crescuti sa-l adore. Acesti trei "conducatori iubiti", "tatuci ai poporului", "mesia", "eliberatori" pareau a fi opusi unul altuia. De fapt toti trei au lucrat cot la cot si-au promovat principiul distrugerii civilizatiei crestine occidentale întrecându-se unul pe celalalt. Toti trei au promovat cele trei ramuri ale distrugerii: comunismul, sionismul si "guvernul mondial care sa forteze pacea în lume".
Roosevelt era numai minciuna, pâna si exteriorul lui era mincinos, caci era paralitic si sedea în fotoliu cu rotile, dar când aparea în vazul publicului era totdeauna proptit în picioare, asa cum apare si în statuile lui; un expert politic a decis ca adevarata stare a picioarelor lui nu cadreaza cu imaginea ce trebuie s-o aiba în mintea poporului. Prima lui inovatie a fost ca de la început cabinetul lui a fost inaugurat de judecatorul Cardozo, un sionist dirijat de rabinul Stephen Wise; astfel de la început interesele americanilor au trecut pe planul doi. Roosevelt a continuat politica lui Wilson. Problema Americii era acum imigrarea masiva a evreilor hazari din Europa rasariteana, care era un element destabilizator si alarmant resimtit de toate popoarele napadite de hazari. Dr. Weizmann scrie: "De câte ori numarul evreilor dintr-o tara ajunge la punctul de saturatie, tara reactioneaza... Anglia a ajuns la punctul unde poate sa absoarba numai un anumit numar de evrei si nu mai multi.... Aceasta reactie nu este antisemitism in sensul obisnuit, vulgar al cuvântului; este o caracteristica sociala si economica a imigratiei evreiesti pe care n-o putem schimba. Sir William [Evans Gordon, care ceruse în 1906 sa se stabileasca un numar de imigranti evrei anual primiti în tara] n-avea nici o prejudecata speciala anti-evreiasca. El a facut ce-a facut... cu bunatate, în interesul tarii sale... Dupa parerea lui era fizic imposibil ca Anglia sa recompenseze evreii pentru ce pacatuise Rusia împotriva lor... sunt sigur ca s-ar fi opus oricarui alt fluviu de imigranti straini de alta rasa; dar s-a întâmplat sa nu fie alt fluviu asa de mare". Dupa 40 de ani, vorbind în fata evreilor din America, Weizmann a spus: "Unele tari pot digera un anumit numar de evrei; odata numarul depasit, ceva drastic trebuie sa aiba loc; evreii trebuie sa plece".
Dr. Weizmann zicea asa numai pentru ca vroia sa demonstreze evreilor ca ei nu pot fi asimilati si nu pot trai în pace cu vecinii lor. Acest argument este baza sionismului, dar nu este adevarat. Dar, daca în 1906 Dr. Weizmann zicea ca un guvern nu poate plati pentru presupuse daune cauzate de alt guvern unor terte persoane, de la 1906 încoace guvernele occidentale n-au facut altceva decât sa supuna multimi nevinovate la mari suferinte ca sa le faca "sa plateasca pentru suferintele" chipurile cauzate de terte persoane. Si, daca ce spunea el e adevarat, ca tarile nu pot digera decât un anumit numar de evrei, altfel se întâmpla ceva drastic, nu e clar de ce se straduia sa aduca în mod nelimitat evrei hazari din estul Europei în America - pentru a provoca acel lucru drastic. Probabil atunci alte guverne vor fi facute sa plateasca pentru ce "sufera" evreii acum în America.
Între 1881 si 1920 au fost peste 3 milioane de imigranti legali în America din Rusia, majoritatea evrei. În 1877 recensamântul arata 230.000 de evrei în America; în 1926 arata 4 milioane si jumatate. Dar probabil erau mult mai multi, caci "înteleptii" lor nu le permit sa se lase numarati de goimi. Acum se estimeaza cam 10 milioane; dar dispozitiile lui Roosevelt fac identificarea foarte grea. Totusi în America este cel mai mare grup de evrei din lume, dar si aici sunt mai putin de 10%. Numeric neimportanti, ei detin absolut toata puterea si pozitiile politice. Acest lucru i-a alarmat pe americani, care au stabilit cote de imigrare de 3% din totalul populatiei de acea nationalitate pentru fiecare natie în 1910, caci, zicea congresul în 1924, "Poporul american nu poate lasa unui grup strain... dreptul de a-i dicta caracterul legilor tarii". Dar inovatia lui Roosevelt consta tocmai în a lasa acest grup strain sa dicteze legile Statelor Unite de la el încoace.