Controversa sionului the controversy of zion

La 17 Martie 1917 Generalul Smuts a sosit la Londra ovationat frenetic la comanda de presa si radioul britanic ca "unul dintre cei mai straluciti generali ai razboiului" (zicea Lloyd George), desi nu luptase mai nicaieri decât în ciocniri minore locale cu pâlcuri din Africa, si-a fost inclus în consiliul secret al politicienilor care conduceau destinele Angliei dintr-o casa particulara, departe de guvern. Generalul Smuts, credincios stapânilor lui, a propus imediat (în Aprilie) sa se transfere trupele britanice din Europa în Palestina, ceea ce Lloyd George a si facut, ordonând comandantului militar din Egipt Generalul Murray sa atace Ierusalimul. Acesta a obiectat si-a fost înlocuit si postul lui a fost oferit Generalului Smuts, care însa, ca politician versat, n-a raspuns la oferta decât dupa ce s-a consultat cu Generalul Robertson. Aflând de la acesta câte ceva din adevar despre razboi si strategia militara, a preferat sa fie adulat si ovationat la Londra în huzur decât sa se osteneasca si sa fie înfrânt în Palestina, si-a refuzat, pentru acelasi motiv pentru care fusese demis Generalul Murray, zicând ca "situatia militara actuala nu justifica o campanie ofensiva pentru ocuparea Ierusalimului si-a Palestinei". Totusi Lloyd George a ordonat în Septembrie 1917 sa fie trimise trupele engleze din Europa în Palestina, de unde, zicea el, se vor reîntoarce victorioase în primavara lui 1918 sa lupte în Franta, dat fiind ca, zicea el si asa toamna si iarna nu se poate lupta în Europa. În aceste teorii a fost sustinut de Henry Wilson, un militar irlandez care asa i-a dezgustat pe compatriotii lui încât în 1922 doi irlandezi l-au împuscat în pragul casei. Cea mai buna descriere a intelectului, caracterului si calitatilor Generalului Henry Wilson ca om de stat si conducator de ostire o da jurnalul lui intim, unde-si nota preocuparile, gândurile si actiunile. Astfel îsi descrie el misiunea în Rusia din Ianuarie 1917: "Dineu de gala la Ministrul de Externe... mi-am pus decoratia legiunii de onoare si steaua si colierul de cavaler de Bath, mi-am pus epoletii rusesti si pe cap o caciula de astrahan fumuriu si s-a vazut ce barbat frumos sunt. Am creat senzatie la dineul si receptia de la Ministerul de Externe. Eram mult mai înalt decât marele duce Serghei si mi s-a spus ca eram într-adevar 'remarcabil'. Superb!" Acest mare om de stat, care în 1915 fusese de acord ca nu trebuie farâmitata armata pe fronturi multiple, acum în 1917 sustinea exact contrariul. Motivul: vazând disputa dintre Lloyd George si propriul lui sef, William Robertson, care nu se supunea dictatelor sioniste, a prins ocazia pentru a-i lua locul sefului lui, William Robertson. Dr. Weizmann îl lauda ca pe "un prieten nou descoperit," "un bun prieten de-al lui Lloyd George". William Robertson arata degeaba ca planul de îmbarcare si transport al trupelor era complet vicios, ca nu exista nici o posibilitate ca el sa se desfasoare asa cum era conceput; Lloyd George îsi luase hotarârea. Generalul Allenby a primit ordinul sa intre în Ierusalim, unde spre surprinderea lui Turcii nu i s-au împotrivit mai deloc, caci Ierusalimul n-avea nici o valoare strategica si Lloyd George a poruncit transferarea trupelor din Franta în Palestina, spre dezolarea conducatorilor militari si-a celor cunoscatori, ale caror rapoarte erau suprimate de-o presa de-acum total aservita sionismului. Astfel, Colonelul Repington, cel mai bun corespondent de razboi din vremea aceea, care scria pentru Times, noteaza în jurnalul lui intim ca "editorul ziarului Times adesea masluieste criticile mele sau le suprima" (autorul acestei carti a avut exact aceeasi experienta cu exact acelasi editor al ziarului Times dupa 20 de ani, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, când acest editor continua sa perverteasca si sa suprime adevarul exact în aceeasi maniera pentru îndobitocirea marelui public). Dupa o luna Colonelul Repington n-a mai fost corespondentul ziarului Times.
Acum Lloyd George l-a destituit pe Generalul Robertson, care a facut o ultima încercare de a-si salva compatriotii cerând Generalului Pershing, comandantul american, pe care s-a dus sa-l vada la Paris, sa înlocuiasca trupele retrase din Europa cu trupe americane, la care si acesta a obiectat la trimiterea trupelor engleze în Palestina. Dupa demiterea Generalului Robertson si divortul dintre Colonelul Repington si Times, H.A. Gwynne, ultimul care mai îndraznea sa cârteasca, a publicat în The Morning Post articolul Colonelului Repington si drept urmare atât el cât si Repington au fost dati în judecata si amendati (reputatia lor era înca prea buna ca sa se îndrazneasca ceva mai drastic împotriva lor). La vremea aceea Times era deja total dominat de "putere", The Morning Post înca nu. Gwynne i-a relatat Colonelului Repington cum guvernul urmareste sa distruga si acest ziar (cum a si facut-o); dupa aceea a ramas un singur periodic în Anglia care nu era total aservit sionismului, The Truth, care însa în 1953 a fost si el adus la ordine schimbându-i-se proprietarul.
Henry Wilson raportase lui Lloyd George ca ofensiva germana va veni la mijlocul lui Aprilie 1918. La 7 Martie 1918 acesta a ordonat o campanie intensiva în Palestina. La 21 Martie 1918 întreaga armata germana a atacat în Franta caci nu mai avea adversar pe frontul rusesc. Celor 1.192.511 soldati englezi din Palestina li s-a ordonat sa revina imediat în Franta, unde trupele engleze suferisera "cea mai mare înfrângere din istoria armatei" (zice Colonelul Repington). În Iunie 1918 nemtii luasera 175.000 prizonieri englezi si 2.000 de tunuri. Daca dezastrul a fost mai putin total decât ar fi putut fi, acest lucru se datoreaza numai tenacitatii si patriotismului Generalului Robertson, care în ciuda abuzurilor, insultelor si sabotajului la care era supus, s-a straduit pâna în ultima clipa sa salveze vietile compatriotilor lui. Dupa aceea au început sa soseasca trupele americane. (Autorul a fost combatant si participant nemijlocit în aceste evenimente. Nu regreta sângele varsat si ranile suferite, caci suferintele de atunci si marile suferinte pe care le-a adus subiectul cartii lui în Europa de atunci încoace l-au determinat sa studieze acest subiect si sa scrie cartea de fata, în speranta ca ochii altora vor fi deschisi, cum au fost ai lui si astfel se va putea salva ceva - asa cum onestitatea Generalului Robertson a salvat ceva în primul razboi mondial).
Astfel s-a cucerit pamântul Palestinei, dar înca nu era nimic pe el, caci nu exista înca nici o formula care sa înlesneasca daruirea unei tari arabe de catre o putere europeana catre un trib mongoloid asiatic. Trebuiau amestecate mai multe natiuni: o "Liga a Natiunilor".

Capitolul 31: Se tese intriga

Cuvintele "conspiratie" si "intriga" sunt preluate de autor din scrierile biografilor si analistilor politici ai timpului. Astfel, Arthur D. Howden, biograful Colonelului House, zice ca în anii razboiului din 1914-1918, "s-a urzit tesatura unei intrigi deasupra Oceanului Atlantic". Urzelile care-i cuprinsesera individual pe Lloyd George si pe Woodrow Wilson si-au împletit itele în acesti ani. De atunci guvernul englez si cel american au fost tot mai strâns înnodate în aceste ite. În America adevaratul presedinte era House, "ofiterul de legatura între administratia Wilson si miscarea sionista", cum îl descrie rabinul Wise. Brandeis se daruise sionismului si era consilierul lui Wilson "în problemele evreiesti", inaugurând astfel în istorie o functie care nu existase niciodata. Rabinul Wise era coordonatorul suprem: House si Baruch numeau membrii administratiei lui Wilson, care locuia la Casa Alba, dar era gasit cel mai adesea la apartamentul lui House din New York. Când un membru al partidului lui si-a exprimat uimirea, Wilson a raspuns: "Dl. House este alter ego-ul meu; este eul meu independent. Tot ce gândeste el gândesc si eu". House rezida adesea la Washington, unde deschidea scrisorile lui Wilson, îi tria întâlnirile si întrevederile si dadea instructiuni membrilor guvernului. În apartamentul lui din New York avea o linie telefonica directa cu Casa Alba. Nu era necesar sa se ceara parerea presedintelui despre deciziile politice. House le lua stiind ca ele vor fi aprobate. În 1914 House s-a hotarât sa intre în politica internationala, despre care habar n-avea, caci nascut si crescut în Texas, unde politica internationala ca si orice stiinta despre alte natiuni erau anatema, n-avea de unde sa aiba vreun habar. Balfour se tragea din nobilimea scotiana si avea idei foarte cetoase, Lloyd George era un avocatel fara scrupule de provincie din Tara Galilor, House era si mai provincial, un Texan care nu stia nimic despre ce nu era în Texas; dar toti trei au avut idei, actiuni si comportament identic, de parca ar fi fost scoliti la aceeasi scoala misterioasa.
Editorul lui House, Seymour, povesteste cum "membrii cabinetului îsi cautau candidatii si candidatii îsi cautau posturile, în locuinta lui House. Redactorii si ziaristii îi cereau parerea, cele ce se transmiteau presei straine erau scrise aproape la dictarea lui. Functionarii trezoreriei Statelor Unite, diplomatii britanici... Si oamenii de afaceri din metropola veneau la el sa-si discute planurile". Un alt politician care se dirija dupa planurile oamenilor de afaceri era Winston Churchill, care a declarat ca "omul de afaceri cosmopolit este cel chemat sa faca pace în lumea moderna si este culmea suprema a civilizatiei".
La 30 May 1915 House a decis ca "America va intra inevitabil într-un razboi împotriva Germaniei" (cuvintele-i apartin) si în Iunie 1916 a condus campania de realegere a presedintelui Wilson "pentru ca n-a implicat America în razboi". Asa de mult adevar zace în spusele politicienilor si guvernantilor pe care-i voteaza alegatorii "pentru platforma lor politica". In public si House si mentorul lui rabinul Stephen Wise erau împotriva razboiului. Wilson crezându-i, dupa alegeri s-a apucat sa medieze pacea, si-a declarat la 4 Ianuarie 1917 ca "tara asta n-are intentia sa fie implicata în razboi... ar fi o crima împotriva civilizatiei daca am intra în razboi;" la 20 Ianuarie a fost inaugurat presedinte dupa alegeri si rabinul Wise l-a informat ca "a venit vremea ca americanii sa priceapa ca soarta lor îi cheama sa participe la lupte" si la 12 Februarie 1917 House era multumit de ritmul rapid în care America intra în razboi. La 2 Aprilie 1917 americanii au fost informati de catre presedintele Wilson ca se afla în stare de razboi, desi Congresul nu fusese consultat si Congresul este singurul care poate sa declare razboi, dupa constitutie. Exact asa prescriau Protocoalele Sionului cu 12 ani înainte ca vor face presedintii-marionete pe care-i vor instaura ei deasupra natiunilor; exact asa a facut Truman în 1950 în Coreea, unde a trimis trupe la lupta fara sa consulte Congresul, carora li s-au alaturat apoi trupele altor natiuni într-o formula care are toate caracteristicile "noii ordini mondiale". Când a anuntat Congresul ca a declarat razboi fara sa-l consulte, Wilson a anuntat scopul lui de a instaura "o noua ordine internationala". Marile mase n-au priceput nimic cum nu pricep nici azi; cei initiati au stiut ca este vorba de stabilirea unei "federatii mondiale a popoarelor" în care nationalitatile sa fie abolite, cu exceptia unei singure natiuni supreme care era în curs de a fi creata acum în Palestina. Din acest moment guvernul englez si cel american au conlucrat perfect ca doua brate ale aceluiasi mecanism. Cum au prezis Max Nordau în 1903 si Dr Weizmann în 1915, guvernul britanic s-a subjugat total scopurilor sionismului si a instaurat un "protectorat britanic" în Palestina care sa organizeze expulzarea palestinienilor si imigrarea hazarilor din estul Europei. Dr Weizmann explica "protectoratul": "evreii preiau tara; toata greutatea organizarii o iau ei, dar timp de urmatorii 10-15 ani vor lucra sub un protectorat britanic temporar". Acesta era "mandatul," adica guvernarea de catre o alta tara a unor teritorii cucerite militar de la altii în favoarea unei a treia natiuni. "Mandatul" chipurile ar fi fost instituit pentru o multime de teritorii, care însa toate sau au fost lasate bastinasilor sau au fost daruite cuceritorilor; doar Israelul a fost rapit de la palestinieni si guvernat "sub mandat" de englezi pentru folosul si domnia unui popor total strain de el.
Imediat dupa razboi Dr. Weizmann a cerut ca "populatia evreiasca din Palestina... sa fie recunoscuta de catre guvernul suzeran ca natiunea evreiasca". Noua conducatori sionisti ai evreilor si un reprezentant al guvernului britanic, Mark Sykes, s-au întrunit în casa particulara a unui evreu si-au decis sa-l trimita pe Balfour în America sa negocieze interesele sionismului în Palestina. Dar Dr. Weizmann nu dorea o ocupatie comuna anglo-americana a Palestinei, cum o dorea Balfour, ci doar una britanica, caci opinia publica americana nu era înca asa de înregimentata pe vremea aceea ca acum si Dr. Weizmann stia asta; i-a scris lui Brandeis sa se opuna planului de protectorat comun anglo-american asupra Palestinei si sa sprijine un protectorat pur britanic (8 Aprilie 1917) si astfel presedintele american a sprijinit protectoratul britanic si-a refuzat unul mixt anglo-american. "Când va veni vremea si dumneata si judecatorul Brandeis veti crede de cuviinta ca e cazul ca eu sa zic ceva sau sa fac ceva, eu voi fi gata", i-a spus presedintele Wilson rabinului Wise cu multa supunere si umilinta. La conferinta lui Balfour cu Brandeis, acesta n-a facut altceva decât sa repete continutul scrisorii Dr-lui Weizmann catre el, adica instructiuni pe care Balfour le auzise si din gura Dr-lui Weizmann chiar. Despre numirea lui Brandeis la Curtea Suprema a Statelor Unite, John O. Beaty, profesor la Southern Methodist University, zice ca "este una dintre cele mai mari zile din istoria Americii, caci pentru prima data avem, de pe la începutul secolului 19, un înalt demnitar în cele mai înalte functii ale statului nostru a carui inima este devotata altor interese în afara Statelor Unite".
Cum l-a instruit Dr. Weizmann, Brandeis a promovat protectoratul pur britanic asupra Palestinei; apoi a redactat împreuna cu House si l-a pus pe presedintele Wilson sa semneze, o declaratie în care repudiaza tratatele secrete, dând mare satisfactie opiniei publice care de atunci încoace a fost total dusa de nas cu cea mai mare usurinta, crezând ca nu mai exista nimic secret si totul este cu mare exactitate prezentat de curajoasa presa "independenta" - în realitate toata în mâna Sionului. În realitate singurul tratat pe care l-a anihilat declaratia aceasta a lui Brandeis-House-Wilson a fost tratatul Sykes-Picot, conform caruia Palestina smulsa de la turci urma sa fie guvernata de un conglomerat international impartial care sa asigure viata arabilor care-o locuiau de mii de ani. Guvernul britanic era total aservit sionismului; guvernul britanic trebuia sa guverneze Palestina. "Aici se vede fructul existentei unei diplomatii nationale evreiesti", zice biograful lordului Balfour.
Singurii care s-au opus acestor masinatii si intrigi, în afara de câtiva functionari si generali rapid înlaturati, au fost unii evrei din Anglia si America; atât de mare este aservirea catre sionism a politicienilor ne-evrei, chiar daca de cele mai multe ori sunt doar niste marionete, încât s-ar putea foarte bine ca Protocoalele Sionului sa nu fie scrise de evrei. În 1915, Asociatia Anglo-Iudaica a declarat ca ei "considera ca postulatul 'national' al sionistilor si privilegiile speciale ale evreilor în Palestina sunt periculoase si apte sa cauzeze antisemitism". Dar aceasta asociatie consta din evreii europeni stabiliti de mult ca locuitori ai diferitelor tari si Dr. Weizmann a spus ca "acesti evrei trebuie sa-si dea seama ca nu ei ci noi suntem stapâni pe situatie". Guvernul britanic nu-i asculta pe evreii englezi, cetateni britanici de multa vreme; guvernul britanic considera ca doar revolutionarii din ghetourile din Rusia sunt reprezentantii evreilor. În 1917 comitetul Asociatiei Anglo-Iudaice din nou a afirmat ca evreii sunt doar o comunitate religioasa si nu cer "o patrie nationala" aparte si ca evreii din Palestina nu doresc decât libertate religioasa si drepturi cetatenesti ca toti ceilalti; "Goimii" adunati în jurul Dr-lui Weizmann însa s-au înfuriat teribil auzind acestea si sub îndrumarea acestuia Wickham Steed, un "goim" de la Times, a publicat un articol de fond care "argumenta în mod magnific în favoarea sionismului" (cuvintele lui Weizmann). Brandeis si rabinul Wise (nascut în Ungaria) erau la fel de vigilenti de cealalta parte a oceanului, în America si presedintele Wilson, întrebat de ei ce va face când evreii americani vor protesta împotriva planurilor sioniste, le-a raspuns cum fusese instruit ca va arunca protestele lor la gunoi.
Dr. Weizmann era exasperat în Anglia de "evreii care se amesteca din afara în treburile" lui evreiesti, considerând ca el era singurul îndreptatit sa aiba probleme evreiesti si alti evrei nu erau. Apoi i-a cerut lui Lloyd George sa nu-l lase sa vorbeasca pe Edwin Montagu, ministru membru în cabinetul britanic, evreu, sau cel putin sa-l lase sa vorbeasca numai cu el, Weizmann, de fata. Pentru ca o persoana particulara lipsita de orice functie ca Dr. Weizmann nu putea participa le sedinta consiliului de ministri, desi Lloyd George si Balfour ar fi dorit-o, el a trebuit sa astepte într-o camera alaturata si Lloyd George si Balfour l-au chemat imediat ce Edwin Montagu si-a terminat prezentarea. Edwin Montagu a reusit, în ciuda goimilor aliniati împotriva lui, sa îndulceasca putin proiectul britanic cu privire la Palestina, spre furia Dr-lui Weizmann care s-a plâns de "amestecul evreilor britanici" în afacerile evreilor. Dupa doua zile, la 9 Octombrie, Dr. Weizmann anunta triumfator lui Brandeis ca guvernul britanic s-a angajat sa construiasca în Palestina o "patrie nationala" pentru Sion. Proiectul a mai fost revizuit, apoi publicat la 2 Noiembrie si trimis în America, unde, revizuit din nou pentru ochii presedintelui american de catre Brandeis, Jacob de Haas si rabinul Wise, i-a fost supus acestuia spre "aprobare"; presedintele Wilson n-a facut altceva decât sa i-l trimita lui Brandeis care-l avea deja si care i l-a pasat rabinului Wise "sa i-l dea Colonelului House ca sa-l transmita cabinetului britanic".
Acest proiect, inclus într-o scrisoare de-a lui Balfour catre Rothschild, este "declaratia Balfour". Familia Rothschild era si ea, ca si alti evrei, împartita cu privire la Palestina. Numele Rothschild a fost folosit ca sa dea prestigiu declaratiei Balfour; adevaratul adresant era Weizmann, caruia i-a fost predat documentul imediat dupa sosire de catre Mark Sykes în anticamera Ministerului de Razboi, unde Dr. Weizmann petrecea foarte multa vreme.
Autorul nu-si explica actiunile guvernului britanic în problema Palestinei prin motive rationale, caci nu se vede nici un fel de rationament. Studiul documentelor si marturiilor nu dezvaluie decât vagi lozinci si citate din Vechiul Testament care nu pot fi nicicum motive rationale. Astfel, Lloyd George le-a declarat unor vizitatori sionisti "veti avea Palestina de la Dan la Beersheba", în prezenta rabinului Wise care-l dispretuia si pentru bâlbâiala lui din Vechiul Testament, printre altele. Cu alta ocazie a cerut convocarea unui grup de 10 religiosi evrei, adica un minyan, ca sa-i convinga de sinceritatea lui de "protestant viguros" si le-a citit din Vechiul Testament fragmente în care Iehova, dupa parerea lui, recomanda protectoratul britanic în Palestina. În alte împrejurari a dat alte explicatii, toate contradictorii. Astfel în 1937 a declarat ca a facut aceste lucruri "ca sa câstige suportul evreilor din America" (care însa se opuneau actiunilor lui) pentru "cauza aliatilor". Minciuna sfruntata a lui Lloyd George este respinsa cu mult dispret si dezgust de catre rabinul american Elmer Berger, caci la acea vreme America era de mult în stare de razboi si rabinul Berger respinge ideea ca el, familia lui, prietenii lui si "evreii obisnuiti" din America ar fi fost tradatori daca n-ar fi fost mituiti ca sa nu fie tradatori. Cel mai bine cunoscut motiv invocat de Lloyd George este afirmatia lui ca "acetona a facut un sionist din mine", adica Dr. Weizmann ar fi descoperit proprietatile chimice ale acetonei pe care furnizând-o guvernului britanic, la întrebarea cum ar putea fi rasplatit ar fi raspuns "eu nu cer nimic pentru mine, cer doar pentru poporul meu" si ar fi primit atunci în dar Palestina. Dr. Weizmann însusi îsi bate joc de aceasta minciuna puerila, aratând ca Lloyd George era sionist febril cu mult înainte de-a fi prim ministru si ca el, Chaim Weizmann, primise 10.000 de lire pentru munca lui de chimist în slujba guvernului britanic, dupa cum tot bani primise pentru patentul pe care-l vânduse anterior trustului inamic german de coloranti.
Daca s-ar putea da o explicatie cinstita pentru actiunile lui Lloyd George si-a acolitilor lui, ea ar fi fost data de mult; din pacate acest lucru nu se poate; se poate doar constata decaderea si ticalosirea politicii si-a politicienilor care conduc popoarele de la primul razboi mondial încoace. Atât în Anglia cât si în America, alegatorii n-au ales nimic, n-au votat nimic si au fost mereu dusi de nas ca o turma de oi de catre mincinosi sfruntati total aserviti sionismului pe de-o parte, comunismului pe de cealalta.
În Noiembrie 1917 Statele Unite s-au aliniat Angliei în slujba sionismului distrugator si militant. Dar sionismul este doar una din agentiile principiului distrugerii. Celalalt brat al acestui principiu, dezvoltat tot de catre evreii talmudici condusi de rabinii lor si Dr. Weizmann în ghetourile lor din Rusia, este revolutia comunista. Acest al doilea brat al directoratului talmudic din Rusia a obtinut tot în Noiembrie 1917 prima mare victorie, numita timp de 70 de ani "Marea Revolutie Socialista din Octombrie (7 Noiembrie)". Tot în Noiembrie 1917 bratul revolutionar comunist al talmudismului a reusit sa distruga statul national rus si sa inaugureze distrugerea pe scara larga a celorlalte state nationale. Astfel politicienii din occident au creat acest monstru al distrugerii cu doua fete, una fiind sionismul si cealalta comunismul. Dar aceste doua fete s-au dovedit a apartine aceluiasi trup dintru început: cine se opunea la revolutia comunista era "antisemit". De la începuturile ei, guvernele occidentale au sprijinit si servit revolutia mondiala prin aservirea lor totala fata de bratul talmudic al distrugerii comuniste.

Capitolul 32: Din nou despre revolutia mondiala

Triumful concomitent al bolsevicilor din Moscova si-al sionistilor din Londra în aceeasi saptamâna nu este o coincidenta, caci aceste doua fapte sunt doua fete ale aceluiasi triumf: manipulantii ascunsi care-au dirijat si promovat sionismul sunt tot cei care-au dirijat si promovat comunismul; ei executa comanda dubla a lui Iehova "sa distrugi si sa nimicesti natiunile... Si sa domnesti asupra lor". In estul Europei au distrus, în vest au stapânit (si stapânesc).
În 1917 s-a vazut ca Disraeli spunea adevarul când zicea despre 1848 ca evreii erau conducatorii "fiecareia dintre" societatile secrete care au drept scop sa anihileze crestinismul si civilizatia. Au fost asa de multi evrei între conducatorii revolutiei din 1917 încât pe drept cuvânt poate fi numita o afacere evreiasca: acesta este un fapt dovedit, nu o apreciere rasista. Si conducerea revolutiei bolsevice a tinut sa se identifice ca agent de distrugere iehoviana prin actele sale imediat ce-a avut puterea în mâna, prin batjocorirea crestinismului si prin uciderea regelui dupa ritual talmudic. În occident s-au facut eforturi mari de 70 de ani încoace ca sa se ascunda adevarul; istoricii care au încercat sa povesteasca faptele asa cum au avut ele loc au fost atacati si li s-a pus calus în gura sub pretext ca ar fi "antisemiti" când arata ca revolutia bolsevica a fost o conspiratie a evreilor condusi de directoratul talmudic al rabinilor din ghetourile din rasaritul Europei. Subliniem din nou ca nu toti evreii au participat si participa la conspiratie; nu este o chestie de rasa, ci de executare a unui plan al directoratului rabinic talmudic din Rusia. Scopurile revolutiei bolsevice sunt aceleasi cu scopurile organizatiei din care facea parte Weishaupt: distrugerea tuturor guvernelor legitime si distrugerea religiilor goimilor, simbolizate anterior prin uciderea regelui si-a preotilor, executate de la 1917 încoace prin coruperea sau înlocuirea formei de guvernamânt si de simtire religioasa.