Conversaţii cu Dumnezeu

Cred că da. Nu ştiu dacă mă crezi, dar ai folosit o descriere atât de clară încât, realmente, înţeleg.
O să merg mai departe. Acest nimic care ţine la un loc totul este ceea ce oamenii numesc Dumnezeu. Dar acesta nu este termenul potrivit, pentru că sugerează că există ceva ce Dumnezeu nu este - şi anume tot ceea ce nu este „nimic” Dar Fu sunt Tot Ce Există - văzute şi nevăzute - astfel încât, descrierea Mea ca Marele Nevăzut - Ceea-Ce-Nu-Există sau Spaţiul Dintre - o definiţie mistică, esenţialmente orientală, a lui Dumnezeu, nu e nici ea mai potrivită decât descrierea esenţialmente oc­cidentală şi practică a lui Dumnezeu, ca fiind tot ceea ce se vede. Aceia care cred că Dumnezeu este Tot Ceea Ce Este şi Tot Ceea Ce Nu Este sunt cei a căror înţelegere e cea corectă.

Creând ceea ce este „aici” şi ceea ce este „acolo”, Dumnezeu I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să se cunoască pe El Însuşi. În momentul acestei mari explozii din interior, Dumnezeu a creat relativul - cel mai mare cadou pe care Dumnezeu Şi L-a făcut vreodată Lui Însuşi.

Astfel, relaţia dintre voi este cel mai mare cadou pe care vi l-a dat vreodată Dumnezeu, o idee pe care o vom discuta în detaliu mai târziu.

Deci, din Ceea-Ce-Nu-Există a ţâşnit Totul - un eveniment spiritual în perfectă concordanţă cu ceea ce savanţii voştri au numit teoria Big-Bang-ului.

În timp ce elementele întregului înaintau în viteză, a fost creat timpul, pentru că ceva a fost mai întâi aici, apoi a fost acolo — şi perioada nece­sară de a ajunge de aici acolo putea fi măsurată,.

Pe măsură ce părţi din El Însuşi care pot fi văzute au început să se contureze „în relaţie” una cu cealaltă, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu părţile care nu pot fi văzute.

Dumnezeu a ştiut că, pentru ca Dragostea să existe şi să se cunoască pe ea însăşi ca dragoste pură, trebuia să existe şi opusul ei identic. Astfel că Dumnezeu a creat de bună voie marea polaritate opusul absolut a! dragostei - tot ceea ce dragostea nu este - ceea ce acum se numeşte frică. În momentul în care a existat frica, dragostea a putut exista ca un lucru care putea fi trăit sub formă de experienţă.

Despre această creare a dualităţii între dragoste şi opusul ei vorbesc oamenii când se referă, în diferitele lor mitologii, la naşterea răului că­derea lui Adam, revolta lui Satana şi aşa mai departe.

Tot aşa cum aţi hotărât să personificaţi dragostea pură ca pe un perso­naj pe care-L numiţi Dumnezeu, la fel aţi hotărât să personificaţi frica abjectă ca pe un personaj pe care-l numiţi diavol.

Pe Pământ, unii au elaborat mitologii destul de complicate în jurul acestui eveniment, completate cu scenarii despre bătălii şi războaie, sol­daţi angelici şi războinici diavoleşti, forţe ale binelui şi răului, ale luminii şi întunericului.

Această mitologie a fost încercarea timpurie a omenirii de a înţelege şi de a spune altora, într-un mod pe care ei îl puteau pricepe, un eveni­ment cosmic de care sufletul omenesc este profund conştient, dar pe care mintea îl poate concepe cu greu.

Făcând ca universul să fie o versiune divizată a Lui Însuşi, Dumne­zeu a produs din energie pură tot ceea ce există acum - atât cele văzute cât şi cele nevăzute. Cu alte cuvinte, a fost creat, astfel, nu numai uni­versul fizic ci şi universul metafizic. Partea din Dumnezeu care formează a doua jumătate a ecuaţiei Sunt/Nu Sunt a explodat, de asemenea, într-un număr infinit de unităţi mai mici decât întregul. Voi numiţi aceste unităţi de energie, spirite.

În câteva dintre mitologiile voastre religioase se spune că „Dum­nezeu Tatăl” are mulţi copii întru duh¹. Acest paralelism cu experienţele umane asupra vieţii care se multiplică pare a fi unicul mod prin care ma­sele pot fi făcute să accepte ideea apariţiei spontane - a existenţei spon­tane - a nenumărate spirite în „Împărăţia Cerurilor”.

În acest caz, poveştile şi basmele voastre mitologice nu sunt chiar foarte departe de realitatea supremă - pentru că spiritele nesfârşite care Mă cuprind în totalitate sunt, într-un sens cosmic, vlăstarele Mele.

Scopul Meu divin pentru care M-am divizat a fost de a crea suficiente părţi din Mine, astfel încât să Mă cunosc pe Mine însumi ca experienţă.

Există un singur mod prin care Creatorul se poate cunoaşte pe Sine Însuşi ca trăire a Sa de Creator şi acesta este prin a crea.

Şi, astfel, Eu le-am dat nenumăratelor părţi din Mine (tuturor copiilor Mei întru spirit) aceeaşi putere de a crea pe care o am Eu ca întreg.

Aceasta vor să spună religiile voastre atunci când se afirmă că aţi fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.¹

Aceasta nu înseamnă, după cum au sugerat unii, că trupurile noas­tre fizice arată la fel (deşi Dumnezeu poate să preia, pentru un anumit scop, orice formă fizică pe care o alege). Aceasta înseamnă că esenţa noastră este aceeaşi.

Noi suntem construiţi din acelaşi material. Noi SUNTEM „acelaşi material”! Cu aceleaşi proprietăţi şi îndemânări, inclusiv îndemânarea de a crea - din nimic - realitate fizică!

Scopul Meu atunci când v-am creat, vlăstarele Mele spirituale, a fost ca Eu să Mă cunosc pe Mine Însumi ca Dumnezeu. Nu am nici o altă modalitate de a face aceasta decât prin voi. Astfel, se poate spune (şi s-a şi spus de foarte multe ori) că scopul Meu în ceea ce vă priveşte este ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu.

Aparent este un lucru extraordinar de simplu şi totuşi devine foarte complex, deoarece există un sigur mod ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu şi acesta e ca mai întâi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca nefiind Eu.

Acum încercă să urmăreşti ce-ţi spun - străduieşte-te să înţelegi -deoarece totul devine foarte subtil. Eşti gata?