Convorbiri literar-artistice Apare o dată la două luni Anul I/nr 1/nov-dec 2017 issn issn-l
Marian Ilie, brăilean de origine; poet
Yüklə 331,88 Kb.
|
Marian Ilie, brăilean de origine; poet Lume de omăt Crivăţul şi-arată colţii lungi ca un codru des de iatagane prăvălind pustie-n bărăgane şi încremenire peste lunci Doar la mine-n sân mai este cald şi pe-acolo-mi viile se coc tu miroşi a măr şi-a busuioc câtă vreme-n suflet mi te scald Dincolo de gingaşul tău trup continentul dârdâie de frig l-a tot nins şi s-a făcut covrig de ninsori şi urlete de lupi Stă chircit oraşul sub nămeţi chiar colindătorii l-au uitat aerul e-ncremenitşi mat crivăţul se boncăie-n pereţi Ţie însăţi-am găsit sălaş în imperiul meu clădit off-shore dincolo de frig şi de ninsori şi suntem în ceas de aldămaş Tu la mine-n suflet înfloreşti te miros te sorb şi mă îmbăt peste lumea asta de omăt doar un Moş cu-o traistă de poveşti ne mai bate fulguriu la geam îl luăm la noi să-l omenim el îţi spune-un basm de fraţii Grimm eu recit poeme din Khayyam Abur de vin fiert pluteşte-n jur - ducă-se cel Crivăţ pe pustii - noi ne speriem că suntem vii şi ne descântăm la două guri
Suflă Crivăţul năprasnic aducând munţi de nămeţi albul lor nu-mi mai goneşte apăsările din jur gerul taie-n carnea lumii răni ce supură dispreţ vântul şuier-a dezastru lupii urlă a sperjur Înc-o iarnă cade-n valuri peste sufleteşi case cu tristeţi supra-dozate şi cu semne de mirări cum să treacă omul simplu peste nopţile geroase între munţii de zăpadă şi păduri de aşteptări Unde să-şi îndrepte bietul toată suferinţa cursă peste el când iarna ţese neguri şi amărăciune şi când vara cască-n ceruri lângă roata de la ursă trimiţând săgeţi de gheaţă dinspre soarele ce-apune Nu mai cred în postulatul încălzirii mondiale când ţâţânile visării s-au pietrificat de ger când şi ciorile din stoluri par statui imponderale negre suflete-ngheţate în urcarea către cer… Numai dorulmeu de tine mai colindă-n depărtări năpădit de-amărăciune de tristeţi şi mohorală te iubesc din toate astea - vai de algele din mări de cât jind îmi duce valul către coapsa ta cea goală - Şi te regăsesc aceeaşi ca-n oricare anotimp uit de Crivăţul de-afară îţi simt clocotul din trup uit de munţii de zăpadă îmi iau sufletul şi-l plimb peste trupul tău în flăcări - vai de haitele de lupi... *
 Aureliu Goci
BUCUREŞTII – DE LA NICOLAE FILIMON LA MIRCEA ELIADE Prin decizii înalte s-a hotărât să se declare 20 septembrie, drept Ziua Bucureştilor, în cel de-al 544-lea an de la prima atestare documentară, din al treilea an al domniei lui Vlad Ţepeş, zis Dracula. Adică din anul 2000, Marele Târg a fost recunoscut ca urbe europeană. Bucureştii au devenit capitala Principatelor Unite pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, deşi atunci, unii (moldoveni), ca C. Negruzzi, s-au opus, spunând, stupefiant că nu e bună apa de băut. De atunci, şi chiar odată cu începuturile romanului românesc, s-au scris cu dedicaţie, romane şi romanţe, adevărate seriale despre misterele şi capcanele Bucureştilor. Aşezat mult în sud, în afara centrului geometric al ţării, nelegat de nici o formă de relief importantă – fluviu, munte, mare – dar plutind staţionar pe marea Câmpie a Dunării Bucureştii şi-au legat renumele şi importanţa de codrii Vlasiei, de micile pâraie de câmpie – Ilfov, Dâmboviţa, Colentina – care se pierdeau în salba de lacuri, şi de colinele uşoare – evident, în număr de şapte, ca Roma – precum: Grozăveşti, Cotroceni, Mihai Vodă, Dealul Spirii, Filaret, Dealul Mitropoliei şi dealul Piscului (Văcăreşti), toate aşezate pe malul drept al Dâmboviţei. Faptul că este aşezat foarte în sud, ar fi un semn de expansiune balcanică – zicea Petre Ţuţea. Primul mare roman românesc Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, descoperă în spaţiul bucureştean, teritoriul de naştere şi afirmare ale claselor sociale apărute în epoca modernă (după Revoluţia de la 1848) şi primul spaţiu urban cu veleităţi de centru politic. „Soarele tuturor românilor la Bucureşti răsare” era sloganul înscris pe frontispiciul revistei sibiene „Tribuna” condusă de Ioan Slavici, dar devenise deviza tuturor ardelenilor oprimaţi de dominaţia austro-ungară. Însă, foarte repede, ideea de spaţiu privilegiat, de topos mitologic s-a degradat până la prejudecata de teritoriul blestemat şi intrat, ca atare, în literatura sămănătoristă. Ulterior, Bucureştii a ajuns spaţiul moftologic al eroilor lui Caragiale şi chiar mai grav, la începutul secolului al XX-lea, un loc de perdiţie şi alienare pentru lumea rurală care se îndepărtase de satul tradiţional. Faima oraşului a crescut între cele două războaie mondiale, când era supranumit „Micul Paris”, deşi criticii acerbi îl defineau drept Sodoma putreziciunii, centrul corupţiei şi al mocirlei politicianiste, metropola „capitalismului” caragialesc unde se adună Miticii şi Miţele, îmbogăţiţii de carton, ca într-un nou oraş al lui Potemkin. Ceauşescu îşi dorise, prin sistemul arhitectonic în care fuseseră deconstruiţi şi reconstruiţi Bucureştii, să facă un centru decizional de conducere, să se vadă distribuţia dictatorială a Puterii chiar cu un centru al Puterii localizat în Casa Poporului aşezată pe o înălţime dominantă. Şi aceste construcţii faraonice au adăugat o notă de fabulaţie subterană la ideea veche după care Bucureştii au fost şi sunt un oraş misterios, şi nu neapărat un oraş de confort şi performanţă, traversat de o reţea de tuneluri şi catacombe pe mai bine de o sută de kilometri. În perioada stalinistă s-au construit cartiere întregi de blocuri la roşu, dar foarte mult, să recunoaştem, nu s-a demolat. A demolat Ceauşescu centrul şi Dealul Spirii, dar a construit Templul Poporului, singurul reper pe care doresc să-l vadă străinii. De altfel, misterul a mai atenuat gustul sălciu al mizeriei din oraşul prăfos de câmpie, în care, la modul ficţional, arhitectural Ioanide (alter-ego al bietului G. Călinescu), voia să construiască temple antice, fântâni şi grupuri statuare renascentiste însă, şi acest lucru trebuie subliniat, Bucureştii au rămas un oraş foarte iubit de literatura română. „Arză-l focul Bucureşti” – ar spune-o cu regret şi simpatie Matheiu Caragiale – pentru că, de prea multe ori, bucuria a devenit bravadă, iar misterele i-au fost descifrate de clarvăzătoarele cu cărţi de jos, vrăjitoarele din Ferentari ca fiind neînţelegeri şi incompatibilităţi între vorbitori de aceeaşi limbă, anticipând tensiunile dintre margine şi centru, dintre perimetrul european din centru – Bucureştii sunt un oraş rotund – şi suburbiile mai primitive şi rurale. Cum era şi în urmă cu două sute de ani, oraş al contradicţiilor insolubile, capitala festivismului (născut din satul lui Bucur), locul unde prăpastia dintre bogaţi şi săraci e mai adâncă decât oriunde în ţară, Bucureştii înseamnă probabil cel mai mare oraş balcanic, fără antichităţi, dar cu o topografie magică (relevată de proza lui Mircea Eliade). Dacă va fi conectat şi la Dunăre, prin vechiul canal început în epoca Ceauşescu, dar reactivat ca proiect PHARE, şi ulterior lăsat în „stand-by”, atunci Bucureştii vor reprezenta şi un mare port, ca o mare gară europeană pe visata magistrală şi diagonală acvatică realizată de Dunăre şi alte ape între Marea Neagră şi Marea Nordului, între Istanbul şi Hamburg (via Bucureşti). Oraşul reprezentativ pentru diverse „tranzacţii” care au marcat istoria noastră, Bucureştii au, iată, o zi a lor, ca de altfel şi celelalte mari oraşe ale lumii, o zi care ţine de geneză şi nu de onomastică, în calendarul de suflet al naţiunii române. Mircea Eliade este unul din marii îndrăgostiţi de Marele Târg misterios şi balcanic, care nu s-a dezis de sentimentele sale faţă de acest oraş niciodată. Toate romanele sale au ca scenă de desfăşurare vechile cartiere centrale ale Bucureştilor – Mântuleasa, Calea Moşilor – şi chiar atunci când personajele sale „alunecă” din spaţiu-timpul real, ca în nuvela „La ţigănci”, ele rămân bucureştene atât prin caracter cât şi prin detaliile care localizează întreaga istorisire.
Te-aștept aici din Primăvară-n Toamnă Și Iarna tot aici te mai aștept... Te-oi aștepta întotdeauna, doamnă, Atâta timp cât inima mi-e-n piept! E greu de suportat o așteptare Atunci când ea rămâne fără rost, Eu știu că, așteptându-te, mă doare Să număr clipe dintr-un timp anost! De-aceea te-oi aștepta aici mereu Cât viața asta primi-mă-va în ea! Și-n altă viață voi aștepta tot eu Căci așteptarea este viața mea! 
Ada Nemescu Mă bântuie o toamnă prin iubire… …şi dacă muguri dorm, visând ca-ntr-o poveste la floare, ploi şi soare, apoi la ... toamna lor eu mă-ntomnez continuu, ah – ce cumplită veste! de tinereţe astăzi, îmi e cumplit de dor... Sunt pedepsită iar! … să-mi fie toamna tristă melancolii trăiesc cu genele plecate mărgele limpezi stau, ascunse în batistă sunt lacrimi printre ele, tu – numără, socoate… Un fel de frunză mi-s, mă doare o aramă pe care-o port pe umăr, eşarfă ce n-ascunde aşa senzaţii calde şi aurii de… toamnă, pe ce alei mă porţi?... spune cinstit - pe unde? Şi tot de dorul tău... când vei pleca, oh – toamnă voi scrie mărturii despre copacii goi despre pustiul surd ce laşi în suflete... iar noi te-om însoţi, desigur, iar ploaia ... altă doamnă …ne va spăla de griji şi amintiri mărunte zburătăcind iar gânduri şi frunzele din ram ceva senin şi soare, vântul ne va ascunde prin alt covor de frunze, ce ne dorim?...ce-aveam? Dorim o nemurire, un fel de toamnă... lungă aveam o tinereţe – ca frunza a plecat! Iubim hulpav! Cât să primim, să-ajungă? Nu preţuim ce-avem! Păcat, păcat, păcat... *
Când Cervantes declară că a vrut să-şi „vindece” contemporanii de cărţile cu cavaleri şi să scrie o satiră la adresa acestora, el este absolut cinstit. Când acelaşi Cervantes scrie cea mai celebră carte cu cavaleri din toate timpurile în interiorul aceleiaşi satire, el este, în continuare, absolut cinstit, dar critica spune că „se le fue la mano”1 şi i-a ieşit un personaj înţelept şi nebun, comic şi tragic, real şi ideal, de o complexitate ce i-a asigurat nemoartea. Ca un cavaler adevărat, don Quijote simte ca pe un imperativ necesitatea de a avea o „doamnă a gândurilor lui”, deşi trecuse de mult de vremea tinereţii celei zburdalnice. Dar imperativul se referea la cineva căreia să i se închine toate victoriile, la o persoană feminină care trebuia ocrotită mai presus de orice, la cineva eteric, frumoasă la superlativ, căreia nu trebuia să i se întâmple niciodată nici cea mai mică nedreptate. Si cum şi-a amintit de o frumoasă ţărăncuţă dintr-un sat vecin după care oftase mai an, fără ca aceasta să ştie, desigur, hotărî că Aldonza Lorenzo va fi întruparea Dulcineii din Toboso. Ea era, în mintea cavalerului, doamna din înalta societate căreia el îi era de o fidelitate absolută. Astfel încât rezistă la toate suspinele prefăcute ale ducesei care voia să-l provoace, ca să-l umilească, şi cere unor ciobani să recunoască, public, că Dulcinea este cea mai frumoasă femeie din lume. Cererea îi este, desigur, luată în râs, aşa că don Quijote se năpusteşte peste ei şi-i spulberă, împreună cu tot ce se afla în han... Face şi o penitenţă, în Sierra Morena: nemâncat şi nebăut timp de o săptămână, gândind numai la Dulcinea, pătrunde în peştera vrăjitorului cel bun Montesinos, unde – penitenţa-i răsplătită! – asistă la un cortegiu minunat: Durandarte – eroul de la Roncesvaux , şi Beltrema soţia lui, domniţe şi paji, toţi vorbindu-i despre Dulcinea lui şi slăvind-o, toţi privind uimiţi la cavalerul ce zăcea pe o lespede, cu pieptul deschis şi inima sângerândă. Era Basilio, cavalerul care s-a sinucis pentru că domniţa lui l-a respins. Si spune don Quijote, cu o sentinţă demnă de sec. XX, parcă gândind la preşedintele Bill Clinton, sau şi mai şi – gândind la „spovedaniile” de pe Twitter din zilele noastre: dar cavalere, această domniţă te-a avertizat că nu te iubeşte. Ti-a spus să n-o mai urmăreşti cu scrisori înflăcărate. Ea are dreptul să-şi aleagă iubitul, iar tu ai ameninţat-o că – dacă nu te va iubi, te vei omorî. Era dreptul ei, nici un om nu are voie să silească pe cineva să-l iubească, nici Basilio, la începuturile civilizaţiei, nici bărbatul zilelor noastre, fie el şi şeful şefilor. „Ingeniosul hidalgo don Quijote de la Mancha” prezintă o adevărată galerie de personaje feminine care conturează o concepţie cât se poate de actuală a femeii. Apar aici femei reale – nepoata şi menajera lui Alonso Quijano, din grupul personajelor de carne şi oase, contesa Trifaldi, de asemenea reală, dar ascunzându-se sub numele de dona Dolorida – şi femei ideale, din romanele cavalereşti sau din peşterile vrăjitorilor. Dulcinea este un personaj real-ideal, la fel ca şi plăsmuitorul ei, Cavalerul Tristei Figuri: brutală, mirosind a usturoi şi sudoare, dedată la muncile cele grele, dar, în acelaşi timp, cu o existenţă imaterială în sufletul cavalerului rătăcit. Şi poate că nu în ultimul rând, în această galerie trebuie să apară Teresa Panza, nevasta scutierului naiv şi analfabet, dar plin de înţelepciune când e pus să guverneze o insulă inventată de cruzimea oamenilor ce cred doar în realitate. Teresa e murdară, neştiutoare şi lacomă, dar e nevasta lui Sancho numit guvernator şi nu trebuie să fie renegată, cu nici un chip. Trebuie educată, îmbrăcată frumos şi adusă lângă soţul ei, chiar dacă educaţia nu va da roadele aşteptate. Acum 400 şi mai bine de ani, un spirit viu şi pătrunzător, un creator de lumi şi universuri a dat Terrei o carte despre lupta împotriva răului, despre idealuri de bine şi frumos, despre domniţe şi ţărănci, toate demne de respect, o carte de înţelepciune şi de râs, o carte despre femei de vis şi femei în carne şi oase; acestea toate îşi au un loc în viaţa bărbaţilor, în viaţa lumii, şi în viaţa noastră, a celor ce ne-am născut cu atâtea veacuri după plăsmuirea lor, dar suntem, în continuare, sub imperiul hărţuirii sexuale – o practică în niciun caz virilă, ci doar primitivă. *
când în suflet, ieri, a nins când râzi cu lacrimi şi te doare, când, dintre toţi, eşti cel dintâi învins. Dinadins, avem poduri peste ape când, prin vene, sângele-a secat, când te-neci şi nu-i nimeni să te scape, când, dintre toţi, eşti cel dintâi plecat. Dinadins, e război pe timp de pace, când te lupţi cu gloanţe oarbe, când, dintre toate ce poţi să faci, nu face, ca viaţa însăşi cum te soarbe! Dinadins, te-mpiedici când mergi la pas când te-alergi, crezând că poţi să zbori, când, nimic din viitor ţi-a mai rămas când, dintre toţi, eşti cel dintâi care ai să mori. Dinadins, te-apropii de sfârşit când, pe cale, viitorul îţi zâmbeşte când, deşi nu te-ai împlinit, rămâi, dintre toţi, cel dintâi, care trăieşte! * Întruchipare Mă simt ca pe scaunul electric. Agitat, nerăbdător să aud întrebarea potrivită răspunsului pe care l-am pregătit, cu punct şi virgulă, pe drumul de acasă până aici. Nimic nu e mai dezgustător şi mai lipsit de bun simţ, de etică profesională, decât acea privire, (inconştientă, imprecisă?), prin care reuşeşte să-ţi transmită, cu tot dinadinsul, sentimentul său formal, lipsit de milă, de uman, pentru tine, biată făptură, bolnavă, stricată. Îl simt ca o reîncarnare a sinelui meu, hotărât să mă arate cu degetul, să-mi spună acum, prin ochii (învoiţi în acest demers) că am greşit, că stau de acum la mâna lui, fiind cu neputinţă de înduplecat să-mi ofere o nouă şansă. Cele două ferestre ale cabinetului îşi primeau de la primele ore ale dimineţii, porţia de lumină. Poate că nu doar sufletul este singura poartă dinspre Dumnezeu. Poate că şi ochii neîngăduitori ai doctorului îşi aşteaptă porţia divină. Spre pavilionul II bărbaţi, aleea se termină în spatele clădirii cu o parcare pentru cel mult 5 maşini. Nu ştiu sigur dacă aşa le-a permis locul de la bun început constructorilor sau aşa a fost gândit, în scopul de-a transmite pacienţilor că nu e loc de prea mulţi vizitatori. Cumva, izolarea venea treptat, subliminal. Era timpul şi locul unde erai doar tu, din ce în ce mai singur. Nu, nu sunt normal. Sunt străin, vizavi de spusele lui André Breton: “ Viaţa e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană “. A afirma că eşti normal, pentru mine cel puţin, înseamnă să păstrezi în sine impresiile pe care lucrurile le fac asupra ta. Când priveşti dincolo de impresiile acestora (ale lucrurilor) atunci laşi normalul în spate şi poţi abia după “ să dai dovadă de onestitate în momentul în care califici răul şi binele “ (Marc Levy). Îmi recunosc forma, dar nu sunt în armonie cu materia proprie. Mi-ar fi plăcut să fiu mult mai mult natură, decât fiinţă întruchipată. Începusem să inspectez cabinetul cu o mai multă atenţie, căutam să găsesc şi cel mai inofensiv indiciu spre a-mi adeveri fantasma unui loc de tortură. În spiritul neconvenţional al imaginaţiei, am lăsat loc să apară şi acel obiect al realităţii fragile, acest indiciu nealterat de nicio minte bolnavă. Lev Nicolaevici Tolstoi. Singura dimensiune umană din restul de tomuri şi reviste de specialitate, de pe cele trei rafturi prinse-n peretele lateral al cabinetului. Cu un glas vădit dezinteresat, mecanic pot zice, întrebarea a făcut, cel puţin pentru azi, să primesc porţia mea de realitate. - Domnule Cârpaci, ce întruchipare a timpului sunteţi dumneavoastră ? - Învierea!, domnule doctor.
„Jurnal despre ceilalţi” – de Aura Dan, Editura Amanda edit 2017 (Fragment) „22. Despre o doamnă; o doamnă ce-i plină de viaţă, fericită mai mult sau mai puţin, o doamnă ce-i de două ori femeie. Nu ştiu de unde îşi trage vigoarea, însă are o energie debordantă, are idei una şi una… Este una dintre cele mai puternice şi temerare femei pe care am onoarea să le cunosc. Ce e mai important pentru ea este ca lumea să citească. Mereu spune: „citeşte, citeşte, căci doar cititul ne ajută şi doar el ne face să evoluăm!” Ea, cu puterea ei, mi-a fost călăuza pe drumul întortocheat al literelor şi tot ea a fost cea care mi-a arătat calea poeziei cu care, acum, “mă joc”:
„De trei ori treizeci şi trei” – de Aura Dan (Editura Liric Graph, 2017) Un reporter (Antoaneta Rădoi) şi… eu. Întrebări despre unde, ce sau când… Răspunsuri despre cer şi pământ, rai şi iad, om şi sentiment, fructe din compot şi un complot în timpul netimp ce miroase a iod. Întrebare: Cât? Răspuns: Atât! Asta-i tot, mai mult nu pot! Un reporter şi… eu. (7 decembrie 2016, „Cafeneaua interviurilor” – Bucureşti)
SPRE CERUL NOPȚII Alergăm de unele compromisuri ca de-o iarnă dată dracu’ îmbrățișând haine haine în jurul nostru dorindu-ne un dram de căldură și culoare în sclipirea ochilor meniți să vadă doar înainte, înapoi sau sandalele rupte și cine n-ar vrea de altfel? din tot hăul un rău care ne face bine atunci când binele lipsește cu desăvârșire și rostim cu buzele crăpate… soluții temporare până ne trezim cu un pumnal înfipt în piept în somnul cel de moarte, cu ochii îndreptați, în sfârșit, spre cerul nopții. (4 oct 2017) *
SIMONA DOBRIN, Piteşti; scriitoare Pictura Era de cinci zile în alt oraş, în interes de serviciu, şi-şi făcuse un obicei să se plimbe în fiecare seară, pe bulevardul principal plin de oameni, tarabe şi magazine. Era uimit de fiecare dată de cel care realiza, cu atâta uşurinţă, portrete trecătorilor. Îi urmărea opera şi-l admira pentru talentul său. I-ar fi plăcut şi lui să picteze, dar era antitalent. La şcoală toţi copiii aveau note mari la desen, numai el nu. Citea bucuria de pe faţa creatorului uman, când imita creaţia divină. Să stai zilnic atâtea ore în picioare, pictând! El n-ar fi rezistat. Acest gând l-a făcut să-l aprecieze şi mai mult pe pictor. Îl fascina să-l urmărească lucrând. Întâi din curiozitate, apoi din respect şi, în cele din urmă, din admiraţie. Se oprea mereu să urmărească când pictura, când modelul, când artistul şi de fiecare dată rămânea surprins. Parcă poza. De data asta, o pictură îi atrase atenţia. Semăna mult cu el. O studie cu atenţie. Tresări. Modelul purta acelaşi tricou ca al lui. Poate era doar o coincidenţă. În următoarea seară, văzu din nou o pictură cu el, de data asta în altă ipostază. Dacă în cea din ziua precedentă era zâmbitor, de data asta expresia feţei lui era de mirare. Se gândi că poate artistul, tot văzând că se opreşte să-i admire lucrările, l-a pictat, ca să-l determine ulterior să-i cumpere lucrarea. Zâmbi şi plecă. Se întoarse totuşi după câteva minute şi le cumpără. Artistul îi făcu o reducere substanţială, dar nu acceptă. Munca era muncă, poate chiar muncise mai mult pictându-l din memorie, decât dacă i-ar fi fost model. Ajuns la hotel şi uitându-se mai atent la tablouri, rămase şocat. Era îmbracat cu aceleaşi haine ca în pictură. Era de acord că poţi picta pe cineva din memorie, dar să şi ghiceşti ce va purta în ziua când ajunge să vadă tabloul, era prea de tot. Se hotărî a doua zi să poarte o cămasă înflorată, o şapcă şi ochelari de soare, deşi era o zi ploiosă şi porni spre artist. Când ajunse încremeni. Şi el şi lucrarea erau identici. Cum e cu putinţă? Deja nu mai putea fi vorba de nicio coincidenţă. E clar că artistul ori e foarte talentat, şi-l desenează într-un minut de când îl vede venind, ori nu ştie ce să mai creadă. Deja începuse să-şi facă fel de fel de scenarii. Îi cumpără şi această lucrare şi de data asta mai primi una gratis, care părea să nu aibă nici o legatură cu el. În ziua următoare, se hotărî să-l invite la masă, să discute despre toate acestea. Din păcate nu-l mai găsi. Şi nu l-a mai întâlnit niciodată. Dispăruse de parcă nici n-a existat. Picturile însă stau mărturie, înrămate acum în biroul lui. Iar cea mai frumoasă e cea primită cadou, în care era el, cel din viitor, alături de actuala soţie şi cei doi copii ai lor.
Stau şi plâng în faţa Ta, Doamne, nu mă lepăda! Mă consider vinovat, Că de frică, te-am trădat... N-am ştiut să preţuiesc Sincer, eu să te iubesc Şi acum mă văd cum cad În cel mai cumplit iad...
Dar, nu mă lăsa în drum! Că e frig, noaptea-i aproape, Duc lipsă de bune fapte... Doar o inimă mai am, Restul s-a dus gram cu gram... Îţi aştept acum dojana Ca să îmi vindece rana... N-a cântat bine cocoşu Şi de plâns m-am făcut roşu... -Doamneee, spune-mi ce-Ţi doreşti? -Simone, tu Mă iubeşti? *  Cristina Creţu, Bucureşti; scriitoare
Omul fără nume Omul se întorsese din război cu un chip acru, acră îi era şi umbra, era schimbat, lumea nu i se mai părea la fel şi acum venea de la cârciumă şi mergea pe drum cu un aer de om nemulţumit. Arar auzea pe câte unul: - Să trăieşti, nea…, fără să-i mai pronunţe numele. Ajunsese încet-încet, pe nesimţite, un om fără nume, o umbră. Nevasta-sa, cât fusese el pe front, avusese grijă de casă, părând mai degrabă o vădană. Tăcută şi fără vreun surâs pe faţă. Părul său, odată blond, căpătase culoarea cenuşii. - Gâ-ri, gâ-ri! strigă ea după gâştele care veniseră până la prispa casei. Pe peretele grajdului, într-un cui, atârna un ham de cal, răsucit ca o mână bolnavă. Când omul ajunse la poartă, puse mâna să ridice cercul de tablă, vrând s-o deschidă. O pală de vânt îi lua pălăria de pe cap şi i-o aruncă pe troscot. Se aplecă şi o ridică, o puse la loc, dar tot nu se simţi bine. Nimic nu mai era ca înainte. Nici casa cu prispa înaltă, şi nici salcâmii împrejmuind gardul. Siluetele lor prinseseră curtea într-un joc de umbre negre. La masă, mâncă fără poftă. Se duse să se culce. Puse capul pe căpătâi, închise ochii şi cu greu îl luă somnul. Imaginea femeii borţoase, străine, cerând din ochi milă, îi apăru în gând ca un fier încins. Ce rău îi făcuse femeia aceea? Nimic, dar el, cuprins de o forţă de dincolo de el, îi tăiase burta cu baioneta, să vadă cum stă un copil în pântecele mamei lui… Ochii ei cerând milă rămăseseră vii. Nu i se închiseseră niciodată… Noapţile îi ardeau omului gândurile şi sufletul. De când se întorsese, dormea singur într-o săliţă, pe un pat cu salteaua umplută cu paie. Forma corpului său rămăsese pe saltea, o adâncitură oarbă a unui trup chinuit. Nevasta-sa nu l-a întrebat nimic, se gândise, ca tot omul, că ochii lui în război văzuseră multe şi, înţelegătoare, aştepta că el să-şi revină cu încetul. O noapte de smoală se pogorâse peste sat. Vântul şuiera înfricoşător. Ploaia cădea şi lovea ţiglele cu zgomot, în rafale. Se auzi un tunet aproape, dând să intre în casă. Limbi mari de foc sfâşiară smoala nopţii. - Săriţi, se auzi o voce înspăimântată, arde grajdul omului! Se trezi speriat şi ţâşni spre grajd. Flăcările îmbrăcaseră streaşina udă cu un brâu de foc. Calul murise. Era căzut cu picioarele în sus. Burta i se umflase de parcă ţinea un mânz care să vină pe lume… *
Scriu cu o nuia numele meu pe pământul reavăn.
o frunză arămie Vântul a luat-o, a dansat cu ea Şi sol al toamnei mi-a trimis-o. Prea repede! mi-am zis. Eu încă mai am picioarele îngropate în nisip, Părul mi-e ud de la valuri, Urechile îmi sunt pline de vuietul mării Iar pielea mi-e-mbrăcată în sare. Mai lasă-mă toamnă să mă bucur de soare, De răsărit, de apus, de-mbăierea din noapte, De-a lunii plină lumină părtată La atâtea iubiri pătimaşe, De liniştea mării cea calmă o vreme, De pescăruşul ce înghite pâinea şi geme, De briza ce-mi flutură părul de sânge, De valu-nspumat ce m-atinge şi fuge, De arşiţa verii, de flori şi de lanuri, De păsări, de peşti, de-animale, cheolhanuri, De tot ce e viu, şi-i verde, şi-i proaspăt, Mai lasă-mă toamnă semeţ şi măiastru!
Şi-mi ţese pervazul covor Începe să plouă şi vântul să bată Văd oameni pe străzi cu umbrele. Şi iară e toamnă… Iar vara-n băltoace * 
Ştefan Apostol; actor, om de radio. Salutare ”tovarăşi cinefili!” 
Astăzi voi vorbi despre filmul “Octav”. Filmul propus de casa de producţie Astra Entertainment este, în ciuda campaniei de promovare, agresivă pe alocuri şi foarte comercială, un film de artă. Scenariul lui Serge Ioan Celebidachi şi James Olivier a fost scris, după cum declară chiar Serge, acum mai bine de treizeci de ani, el fiind, de altfel, şi regizorul peliculei, dar, pe parcurs scenariul a suferit modificări ajungând la produsul final, pe care l-am văzut într-un cadru de gală la Sala Palatului, Bucureşti. Serge Ioan Celebidachi ne propune un personaj misterios, Octav. Octav Petrescu, care, ajuns la bătrâneţe, l-a vârsta de 84 de ani, după foarte mult timp, decide să se întoarcă acasă din pribegia pariziană şi să-şi recupereze, de la stat, conacul familiei, lucru care se întâmplă, dar după lupte seculare cu un sistem bolnav şi parazitat de tot felul de imbecili... ”Octav” evocă valori de familie, despre prietenie, vorbeşte despre responsabilităţi şi altruism. Ca să-l înţelegi trebuie să sapi mai adânc, mult mai adânc decât ceea ce ţi se prezintă pe ecran, şi să te întorci în timp, în povestea familiei Celebidachi. De ce? Foarte simplu, filmul este un omagiu adus de Serge tatălui său, şi, dacă o să fii atent, vei regăsi în personajul Octav, multe elemente ce te vor ajuta să-l recunoşti pe marele dirijor Sergiu Celibidache. Înainte de toate o să spun câte ceva şi despre ”lumea plină de fastă” de la premiera de gală. Vă spuneam ceva mai devreme de promovarea ”agresivă” făcută la acest film. La acelaşi nivel, grandios, a fost şi premiera de gală de la Sala Palatului, loc unde s-au strâns multe vedete autohtone. Nu voi da nume, dar ceea ce m-a deranjat a fost faptul că televiziunile aflate la faţa locului, în loc să se axeze pe evenimentul în sine, au considerat că e mai importantă promovarea vedetelor de carton aflate pe covorul roşu, ”pitzi” botoxate şi cu mărgele pe cap, îmbrăcate ca la o prezentare de modă din nu-ştiu-ce ţară bananieră, ce au considerat că acum este momentul cel mai bun să-ţi etaleze nurii prin poze făcute pe culoare sau la nivelul unu al clădirii. Uite dom’le ce artă se face la Sala Palatului, la o lansare de film. Şic, nu?... Revenim la filmul nostrum, o să încep prin a vorbi despre personajele copii din filmul propus de Serge Celebidachi. Ana, o fetiţă de 5 anişori, apare repetitiv, pe tot parcursul filmului, alături de personajul octogenar, Octav. Aflăm, pe parcurs, că Ana este de fapt marea dragoste a copilăriei şi a adolescenţei personajului nostru. Este unul din elementele marcante, atât în viaţa lui Octav, dar şi în economia filmului. Cea care îi dă viaţă acestui mic, dar fermecător personaj, este Alessia Tofan. Jocul Alessiei te vrăjeşte încă de la prima apariţie şi te ţine acolo, până la finalul filmului… Un alt personaj, aş zice eu la fel de important pentru film, dar şi pentru a înţelege mai bine sufletul lui Octav, este prietenul de-o viaţă al acestuia, Spiridon, sau Spiri, personaj interpretat de un monstru sacru al teatrului şi filmului românesc, Victor Rebengiuc.  Ajuns deja la o maturitate actoricească de invidiat, V. Rebengiuc a acceptat acest rol, chiar el declarând la un moment dat că personajul ”Spiridon a fost o propunere neașteptată” şi a fost cucerit de faptul că acest personaj transmite un mesaj foarte important pentru vremurile noastre, acela al prieteniei şi al loialităţii necondiţionate, duse dincolo de limitele normalului. Din păcate scenariul nu a fost foarte generos cu relaţia dintre Spiri şi Octav… Un alt personaj, ce apare obsesiv, şi aflăm pe parcurs de ce, este mama, Doamna Petrescu, un personaj enigmatic şi foarte bine conturat, atât din script, dar şi prin joc de actriţa Lia Bugnar. Ea este personajul marcant din viaţa tânărului Octav. Ea este până la un anume moment liantul cert şi sigur dintre lumea înconjurătoare şi neexperimentatul puşti, interpretat foarte bine de Eric Aradits. Din punct de vedere al jocului şi Eric a fost natural şi nu mi-a dat absolut deloc senzaţia de stângăcie, dar din punct de vedere estetic alegerea tânărului a fost puţin pe lângă, dacă ne gândim că un om care are părul drept / lins, la o anumită vârstă, acest aspect se regăseşte şi în copilărie/adolescenţă… Ioan Andrei Ionescu joacă rolul tatălui şi pot spune că are câteva momente de excelenţă, mai ales în dialogurile serioase, sincere pe care le are cu fiul său, iar momentul de analogie al notelor musicale a fost unul din momentele delicioase pentru mine. Personajul principal, misteriosul, retrasul Octav, interpretat de actorul, şi îmi asum când spun asta, de care sunt îndrăgostit, profesional, şi pe care îl admir foarte tare. Este vorba de unul dintre monştrii sacri ai teatrului şi filmului românesc, Marcel Iureş.
 Actorul a demonstrat, dacă mai era nevoie, că odată preluat un personaj, şi-l asumă până la cel mai mic detaliu, iar în cazul de faţă şi-a dat seama, după cum a şi declarat, că personajul este, într-o anume proporţie, încarnarea marelui dirijor Celebidachi. Ca să poţi juca un astfel de rol îţi trebuie anumite elemente, importante, de-a dreptul vitale, şi vorbim aici de vârstă, experienţa de viaţă şi, bineînţeles, experienţa jocului actoricesc. Iureş le are pe toate din plin, dar -pentru că există un dar- pe parcursul filmului, cu toată asumarea reală a rolului, au existat momente, şi mă întreb de ce, când actorul parcă nu a fost acolo. Parcă s-a disipat undeva în peisajul mirific evidenţiat magistral de premiatul cu Oscar, directorul de imagine Blasco Giurato. Au fost momente în care sala arhiplină nu l-a crezut. Să nu mă înţelegeţi greşit, per total, rolul jucat de Iureş este unul greu, complex, de compoziţie, dar micile sincope au umbrit regalul actoricesc oferit de acest monstru sacru al artei româneşti. Producţia este una reuşită, în ansamblu, dar aspectul comercial nu are ce căuta în ecuaţia acestui film. Nu este un film care să aducă foarte mulţi bani din vizionări, pentru că nu este un film uşor de digerat. Este un film cu multe mesaje ”printre rânduri”, cu multe elemente dureroase, frustrante şi adevărate puncte marcante din viaţa unui om, că, până la urmă, despre asta este vorba în film, despre viaţa unui om şi despre cutumele trecutului şi rezoluţiile de dinainte de finalul cert, concret al fiecăruia dintre noi, şi anume moartea. Odată ajunşi la o anumită vârstă, dacă facem aceeaşi călătorie, în trecut, ca şi Octav, ”întorcându-ne acasă”, vom trăi aceeaşi experienţă ca şi personajul principal, retrăind bună parte din momentele marcante ale vieţii… Coloana sonoră este un alt element important al filmului, ca un pandant ce îmbracă totul în note calde şi pline de esenţă tare şi cu parfum de primăvară târzie, semnată de Vladimir Cosma. Octav ESTE O PELICULĂ CARE POATE RĂMÂNE ÎN COLECȚIA ACELOR MULTE FILME DE ARTĂ FĂCUTE LA NOI DE-A LUNGUL TIMPULUI . Octav este un film pe care vi-l recomand să-l vedeţi. Este o peliculă care poate rămâne în colecţia acelor multe filme de artă făcute la noi de-a lungul timpului.
*  Dan Tipuriţă, poet –poezie biogenetică
Mirajul poeziei biogenetice “Prin poezia bogenetică poți coborî în abisurile sufletești, treci dincolo de zăgazurile neauzului, ale nevăzului, în adâncul cunoașterii de sine, în lumea celulelor, a hematiilor, hormonilor, organelor generatoare și purtătoare de omenești deșertăciuni, poți să le înțelegi limbajul stărilor fiziologice, dându-le puteri magice, ca unor adevărate ființe, pe care le-ai iubit și alături de care îți petreci întreaga viață. Este ca și cum ți-ai trăi viața din interiorul ei , alături de cei care o formează, luându-ți drept călăuză sufletul, organele de simț, farul neuronului și alte elemente anatomice care-ți aparțin și te alcătuiesc. Este un nou mod de a privi lumea, printr- o gândire de poet biolog, adică medic, la care genetica are partea ei de dumnezeire, hazardul este modul natural de interferență al exteriorului în însăși structura ta. Esența viziunii din poezia biogenetică este că prin această substanță inefabilă, vaporoasă, se induce un sentiment de trăire reală, versurile vorbesc despre celule de parcă ar vorbi despre niște personaje de nedefinit și în care autorul îl face și pe cititor să devină poet prin însăși structura sa fiziologică. (Dan Tipuriţă) saltul trec pe lângă mine pe un drum umbros mi-am dat întâlnire la un cot de lume într-o venă albă lângă-un crâng frumos printre flori curioase roșii de celule nu cred că-s în stare să mai știu că-s eu prin zâmbetul feței mi-au trecut decenii au murit țesuturi în numele meu altele m-au plâns rugii la utrenii vom trece poate astfel unul pe lângă altul nici umbrele noastre nu s-or îmbrățișa așa precum face capra neagră saltul peste însăși prăbușirea sa mi-au spus că-mi va crește-n vene-o barieră de corali ceva care oprește sângele să curgă și că-n artera vieții pereții-s de cristal m-aș putea sparge într-o noapte lungă în alte mii de trupuri ca-n ploile de stele pentru hrana ierbii uitată pe pământ în roiuri de celule mândre-n toate cele ce-și caută un suflet ca cel ce-am fost ce sunt de altfel și visarea bat la poarta orei să-mi deschidă timpul drumul de o palmă cât e zarea mea în lumea asta-n care sunt călăreț cu schimbul și-mi frăgezesc galopul împăturit sub șa parcă a obosit ochiul sătul de-atâta mers rostogolindu-și văzul prin aerul rămas noroc că sub pleoape e-un loc în care-ades se odihnesc mânjii privirilor la pas de altfel și visarea poate fi iapă bună o țin cu fân de stele în grajdul cu minuni unde-mi aștern obrazul pe-un braț întins de lună și pot închide ochii de vineri până luni statuia de-mi va lăsa căruța urme în vadul vremii voi omagia cu prieteni femei și lăutari îmi voi hrăni calul cu fân de mirodenii voi unge obada roții cu alcooluri tari jur că nu voi da nicicând cu biciu-n soartă nici cravașa limbii nu va lovi-n cuvânt voi pescui peștii vieții-n Marea Moartă să-mi întăresc curajul trăirii pe pământ mă voi înveșnici cu-mbrăcăminte nouă un fel de epidermă cu un rever din vers și-o carte ca din piatră în mâinile-amândouă o statuie vie ce s-a oprit din mers *
Când ea-I aduce-n noapte o tristă rugăciune? Canoane și versete, curg lacrimi pe-a sa față Tânjește la iubire, dar viața-i e în ceață... De ce nu-i dă un semn, o vorbă, o povață? Cum a ajuns acolo, căzută și supusă Trecută prin durere, cu inima răpusă? Ca-ntr-un vârtej se simte, tot strânsă și-nvârtită Nu poate să-nțeleagă de ce e pedepsită... Se poate ca o fiică să fie părăsită? O, ce viclene gânduri încearcă s-o sfâșie În gheare nemiloase, în lumea cenușie! “Nu va permite asta!”, se-ncurajează fata Fără să știe dacă sau când se-ntoarce roata Așa de-ntunecată să-i fie, oare, soarta? Tot plânge și suspină, sperând la o minune Când luna de pe cer în zori de zi apune Inima se calmează, mintea se liniștește Când suferința ei pare că se sfârșește: Un semn primit din cer i-arată c-o iubește. În semn de mulțumire ea capul și-l înclină Se bucură că viața se-ndură și-o alină Se bucură că răul de bine e învins Că visul ei de ieri revine mai convins Îl va vedea-mplinit, așa cum a pretins. Minunea-nfăptuită probează existența Și crede cu tărie că-i bună reverența În fața Celui care pe toate le cuprinde Se-afundă și mai mult în rugi fără cuvinte Iubirea Lui fierbinte, inima i-o aprinde! Dragostea de țară Prin veacuri de durere trecut-ai, scumpă țară, Răpită de avere, azi suferi bolnăvioară Făr’ să le pese lor, acești mai mari ai frunții Pe-o mână de arginți au vrut să-ți vândă munții! Frumoasă ești și sfântă, o, maică-ndurerată! Cuprinsă de durere, tu zaci îngenuncheată Privind la ai tăi fii, ce-n lume ostenesc, Când țărișoara lor lovită-i mișelesc. Despăduriți sunt munții ce ieri sfidau războaie, Iar caii și vitejii împotmoliți în zoaie. Nu mai găsim ieșirea spre cerul infinit Azi coasa nu mai taie, iar lanul... a pierit! Cerșim de pretutindeni, visăm la un palat, Când românesc pământ tot plânge nearat. Blamată pe nedrept de cei crescuți în tine Ești tu și toată lupta din vale, la Rovine. De unde vitejie? De unde luptători, Când fără luptă fiii se cred învingători? Îți pare rău și plângi când vezi doar opintire, Că dragoastea de țară e doar o amintire... *
Nu are rost să mai aştept zadarnic la poarta inimii tale ai ridicat zidurile nepăsării tot ce a mai rămas e o urmă firavă de dor pe asfaltul inimii mele. *
Cine aş fi, dacă iubirea şi ura M-ar împresura amândouă deodată? În două s-ar împărţi inima mea: O parte ar cânta de fericire, Cealaltă ar plânge de tristeţe... Cine aş fi, dacă lacrimi diferite mi-ar curge deodată, din acelaşi izvor: Unele fierbinţi, de fericire, altele reci, de durere?... Sunt omul cu o singură inimă Şi un singur izvor de lacrimi. Mă învrednicesc să culeg şi să semăn în jurul meu, doar Iubirea! *
M-am născut pe 3 iunie 1985, în Lunea Sfântului Duh, în Bucureşti, la Spitalul Colţea. Mi-am petrecut copilaria la bunica, în Muntenia, bucurându-mă de aerul curat şi de viaţa simplă de la ţară. Mi-a plăcut să desenez de mică şi foloseam ca model bibelourile din casă şi felicitările pe care le primeau părinţii de la prieteni. Am cochetat cu ideea de a merge la Liceul de Artă Tonitza, însă am ajuns să urmez liceul George Călinescu din Piaţa Amzei Bucureşti, unde am terminat profilul de matematică-informatică. Viaţa mi-a îndrumat paşii către Facultatea de Geologie şi Geofizică din cadrul Universităţii Bucureşti, unde am devenit bursieră şi am beneficiat de un stagiu Erasmus de un semestru, în Torino. Am profesat 5 ani si am ajuns sa lucrez in Senegal cativa ani ca inginer geolog si, ulterior, ca sef de echipa. Pasiunea pentru arta a revenit intr-un atelier de pictura din Senegal, unde un pictor senegalez m-a invitat sa pictam impreuna si de atunci am decis sa-mi traiesc acest vis. Reintoarsa in tara, am apucat pe drumul artei. Sunt implicată înn mai multe activităţi de voluntariat, în special pentru copii bolnavi de cancer, la Asociaţia Little People. În momentul de faţă deţin o pagină de facebook pe care îmi promovez creaţiile, şi, mai nou, sunt co-proprietarul Geobar. Pictez tricouri!...    
*  Iulia Niţă, Bucureşti; artist plastic
    
*  Dinu Ştefan Lucian; Bucureşti; Grafician
   
*  Julian Radu, Bucureşti; caricaturist
*
 
* * Tradiţii/Culturi Sfântul Mina al bucureştenilor de Marian Nencescu 
Ziua de 11 noiembrie constituia pentru vechii bucureşteni o sărbătoare cu totul specială. Numită, paradoxal, şi Sărbătoarea hoţilor (a tâlharilor), ziua de Sfântul Mina era dedicată în special celor care avuseseră de pătimit de pe urma hoţilor şi, prin extindere, a tuturor rău-făcătorilor: ucigaşi, tâlhari etc. Aşadar, o sărbătoare a păgubaşilor, în primul rând, devine, printr-o transformare inexplicabilă, o zi dedicată rugăciunilor publice pentru descoperirea răufăcătorilor, plecând de la credinţa că Sfântul Mina ar avea astfel de calităţi. Şi cum în Bucureşti există puţine biserici cu hramul acestui sfânt, pe 11 noiembrie bucureştenii fac coadă la moaştele şi la icoana omonime. Ctitorie a boierului Vergu şi a soţiei sale Ancuţa,cel despre care istoricul C. Ionescu-Gion ne spune că era “iscusit în treburi de taină ale domnitorului Constantin Brânco-veanu”, biserica, situată la intersecţia Căii Călăraşilor cu actualul Bulevard C. Coposu a fost înălţată, după cum putem citi pe pisania de la intrare, începând cu 1725, septembrie 4, „în zilele domnitorului Nicolae Alexandru“. În martie 1847, când a avut loc la Bucureşti Focul cel Mare (în ajunul Paştelui), incendiu devastator ce a năruit o treime din suprafaţa construită a oraşului, Biserica Sfântul Mina a avut de suferit daune parţiale. Cu acest prilej a fost adusă de la fosta Biserică Stelea, arsă la incendiu, icoana Sfântului Mina, salvată în mod miraculos.Trei decenii mai târziu, cu contribuţia bănească a negustorilor braşoveni din Bucureşti, sunt achiziţionate de la Sfântul Munte Athos părţi din moaştele Sfântului Mina şi aşezate lângă icoană. Astăzi, biserica se mai numeşte şi Sfântul Mina-Robescu, în cinstea fostului primar al Bucureştilor, Constantin I. Robescu (1839–1920), cel care, la 1900, a dispus prima restaurare completă a lăcaşului. În amintirea sa, strada pe care este amplasată biserica îi poartă astăzi numele. În vechime, Biserica Sfântul Mina era frecventată cu precădere de femei, care aveau obiceiul să lipească de sfeşnice lumânări cu capul întors, în speranţa că astfel li se vor întoarce bunurile furate. În aceeaşi categorie mistico-ritualică se situează şi acatistele şi blestemele pentru a feri casa şi familia de învrăjbiri, moarte de om şi, în general, tot ce avea o conotaţie vindicativă. Precizăm că, pe vremuri, tagma hoţilor era recunoscută public, mai ales că majoritatea tâlharilor practicau unele reguli social-morale stricte. Astfel, nu se fura sâmbăta şi duminica, nu se atingea nimeni de averea bisericii şi, prin extindere, de bunurile popii, ale văduvei, orfanului, cerşetorului sau gravidei. Cei care încălcau acest pact nescris îşi atrăgeau afurisenia Sfântului Mina. De altfel, vechea societate patriarhală avea un contract nescris cu hoţii, care se referea în special la protecţia bunurilor mobile. Altfel, chiar şi oamenii respectabili practicau micile„ciupeli“, de la... “furtul” miresei, până la gravida pofticioasă care mai culegea un măr sau altă fructă din livada vecinului. Nu mai vorbim de “tradiţionala” obișnuință a cârciumarilor de a-şi servi adesea clienții cu “ocaua mică”. În fapt, Sfântul Mina nu avea în sarcină aceste obiceiuri, aparent nevinovate. El pedepesea jaful şi fărădelegea. Ce legătură este însă între Sfântul Mina, cel născut în Egipt (lângă Memphis) în secolul al III-lea , şi decapitat în Grecia pentru mărturisirea credinţei în Hristos, şi hoţii bucureşteni este greu de stabilit. Rămâne însă vie în mentalul colectiv teama de hoţi şi tâlhari şi, poate, pe alocuri, pocăinţa pentru astfel de păcate. *
Seară de gală. 30 octombrie 2017, Sala I. Dalles din Bucureşti. Concert aniversar IL Canto – Alin Stoica. 
Presaţi de cotidian, de problemele existenţiale, mai mereu uităm că există şi balsam pentru inimi. Un astfel de balsam a fost seara despre care vorbim. La doar 30 de ani, Alin Stoica e o valoare a Operei şi operetei româneşti despre care, cu siguranţă, se va mai vorbi. A pornit pe drumul muzicii ca bariton, iar după doi ani şi o muncă titanică, a trecut la o altă secţiune, căci, se pare, aici îi era locul, respectiv ca tenor. Tenorul Alin Stoica a avut anul acesta, aşa cum spune Maestrul Ion Voineag, profesorul care l-a îndrumat pe drumul muzicii, un an care l-a ridicat pe val şi sperăm să-l ţină aşa, cel puţin încă 40 de ani de acum înainte. A primit trei premii importante la Concursul Internaţional pentru Tinerii Artişti Lirici din cadrul Sarzana Opera Festival: premiul al II-lea al podiumului oficial, însoţit de o Bursă de Studiu în valoare de 3000 de euro, Premiul Special al Publicului „Vota la Voce” şi Premiul Special “Luciano Pavarotti”, oferit chiar de către soţia celebrului tenor, Nicoletta Mantovani. În luna septembrie a fost invitat să cânte la Arena di Verona în cadrul Concertului Omagial organizat cu ocazia celor 10 ani de la moartea artistului. O recunoaştere internaţională pe care şi-ar dori-o orice muzician de pe Terra. Concertul aniversar a fost o seară de artă în adevăratul sens al cuvântului, cu un program alcătuit din piese începând de la şansonete, la canţonete şi arii, melodii atât de vechi, dar atât de noi, atât de frumos şi diferit interpretate. Pe scenă au cântat şi au încântat prieteni şi colegi ai distinsului tenor: Corul „Divina armonie” dirijor Marius Firca, sopranele surori Melania şi Diana Gheorghe, sopranele Mădălina Radu şi Gladiola Lamatic, Alături lor una dintre eleve, o tânără speranţă la numai 17 ani, Sandra Bărănescu, şi basul Ştefan Lamatic. Au acompaniat la pian: Adreiana Roşca, Alexandru Burcă şi Marta Tudor. Când Placido Domingo, Luciano Pavarotti şi Jose Carreras apăreau pe scenă, oriunde în lume, lumea întreagă se apleca, li se prosterna la picioare, ei bine, în seara concertului aniversar, când cei patru tenori, Liviu Indricău, Andrei Manea, Adrian Dumitru şi Alin Stoica au apărut pe scenă şi şi-au început pleiada de piese pe care le cânta cu atâta măiestrie Marele Pavarotti, iar auditoriu le adora, sala Dalles a fost în delir şi aplauzele la scenă deschisă. Maestrul Ion Voineag, regizorul Daniel Prallea Blaga şi alţi vorbitori, au întregit spectacolul cu discursuri despre viaţa şi rezultatele tenorului Alin Stoica. În încheierea concertului, Alin Stoica, sărbătoritul serii, Colosul la doar 30 de ani, spune, vădit emoţionat, cu vocea tremurândă: „Vocea şi inima mea vă aparţine!” * INTERVIU Antoneta Rădoi de vorbă cu tenorul Alin Stoica –Opera Română Antoneta Rădoi: -Bine te-am găsit, Alin Stoica! Bună să îţi fie inima! Nu de alta, dar vreau să fii atât de bun încât să-mi dezvălui pentru a fi publicat în Revista „Convorbiri literar-artistice”, dar şi pentru site-ul „Cafeneaua Interviurilor”, cât mai multe despre...tenorul Alin Stoica şi, dacă se poate, şi câte ceva din viaţa ta de zi cu zi, din viaţa personală, dezamăgiri, cuceriri, împliniri... Cine eşti tu, Alin Stoica? Alin Stoica: -Sunt Alin Stoica. (  ) A S:-Unde cânţi, ai vreun Contract cu Opera Română sau ....nu ştiu cum e la voi, soliştii de muzică „grea”, mă cam depăşeşte domeniul, deşi o parte însemnată din muzica clasică mă fascinează, chiar dacă nu o înţeleg întru totul! Descurcă-mă tu, Alin Stoica, luminează-mă! A S: -Sunt solist al Operei Naţionale din Bucureşti şi pentru mine acest lucru este un reper profesional definitoriu.Susţin bineînţeles şi alte concerte în baza unor contracte încheiate cu acele instituţii care mă ofertează. A R: -De unde eşti, de origine? Unde te-ai născut? A S: -Sunt român din Bucuresti . A R: -Cine sunt părinţii tăi? Îmi poţi spune?? Sunt oameni cunoscuţi în domeniul artelor, sunt persoane publice? A S: -Mi-am pierdut mama la vârsta de şase ani. Mi-e dor permanent de ea! Tot ceea ce sunt şi fac este în amintirea ei, care este supremă pentru mine! Am fost crescut de bunicii mei cărora le datorez enorm! A R: -Iată, ce mai mare răsplată pentru bunicii tăi acum, decât să vadă că ai ajuns, că eşti “ALINUL” lor…musical!! Spune-mi cum a fost copilăria ta? Dar, mai ales, mă interesează cum ai ajuns omul, solistul de azi al Operei Române? Presupun că a necesitat multe sacrificii încă din copilărie!! Cum ai început? Ce dascăli ai avut? Cine au fost cei care ţi-au condus primii paşi?? A S: -A fost o copilarie normală până în momentul în care mama mea a plecat într-o lume, sper eu mai bună! .Vocea mi-a fost remarcată de o mătuşă care m-a îndemnat să merg pentru a fi audiat de dna profesoară de canto Cristina Măgureanu. Dumneaei ascultându-mă mi-a zis că orice s-ar întampla pe lumea asta, eu trebuie să cant! Şi iată… asta fac! Cânt! Chiar şi atunci când tac, eu, în ateneul meu interior cânt! AR: -Bravo, Alin! Bine faci! Să fie binecuvântate mătuşa şi dna profesoară, deschizătoarele tale de drum! Pe Scenă eşti magnific!! Spune-mi, te rog, când ai cântat prima oară în public? Pe ce Scenă? Cum a fost? Cum te-a primit publicul? A S:-Prima dată am cântat pe o scenă la Ministerul de Interne, dar nu îmi aduc aminte prea multe, deoarece eram foarte emoţionat! Ştiu că nu voiam să ies în scenă şi doamna profesoară m-a “impulsionat” cu un un şut în dos. Azi însă nu mai e permis aşa ceva...dar mie mi-a prins bine atunci, pentru că uite unde am ajuns!!... A R:-Alin Stoica, oricâte sacrificii ai fi făcut începând încă din copilăria ta, din punctzul meu de vedere spun că: A MERITAT! Fiindcă iată, te-am văzut astă vară cântând pe marile Scene ale lumii, alături de mari, foarte mari artişti! Îmi poţi spune unde ai concertat şi alături de cine, împreună ci cine?? AS: -Da câştigarea în acest an a Premiului Pavarotti a fost un vârf al carierei mele de până acum.Participarea mea la Omagialul Pavarotti de la Verona a fost o consecinţă a acestui premiu şi, iată, o uţă către un nou nivel în cariera mea! Sper să valorific aşa cum trebuie acest lucru! A R: -Te felicit din toată inima, Alin Stoica! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că exişti ca fiu al acestui neam binecuvântat şi-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit ocazia de a mă intersecta cu un astfel de copil hăruit cu marele dar al divinului cântat de...operă! Acest lucru nu este la îndemâna oricui, nici a cânta, nici a se intersecta... Spune-mi acum, dacă bineînţeles vrei, un cuvânt-două despre viaţa ta personală? Iubeşti? Eşti iubit? Eşti în căutarea fericirii??... A S: -Toţi suntem în căutarea fericirii. Uneori ea este în noi şi nu ne dăm seama. Trebuie doar să săpăm adânc în noi pentru a o găsi. A R: -Acum, în încheierea micului nostru interviu, spune-mi, evident dacă se poate şi nu-i o mare taină, despre PROIECTELE tale de viitor!
A S: -Voi continua toate proiectele Operei Naţionale în care voi fi solicitat.Voi răspunde prezent la toate proiectele Fundaţiei Pavarotti, căreia îi datorez de asemenea foarte mult. La finalul acestei luni voi fi la Jakarta în Indonezia în spectacolul VINCERO, în memoria lui Big Luciano. Îmi doresc să cânt foarte mult şi în ţară. Aici mă simt cel mai bine. Publicul românesc este extraordinar la fel ca şi cel italian. A R: -Dacă mai vrei să adaugi ceva ce mie nu mi-ar fi trecut prin minte să te întreb, iar tu consideri că ai vrea ca publicul să afle despre tine, Alin Stoica, tenorul! A S: -Publicul trebuie să ştie un singur lucru: că întotdeauna voi da totul pe scenă.Vocea şi inima mea ii aparţin! A R: Personal, te-am auzit cum cânţi, te-am ascultat, cu evlavie aş putea zice, îmi place cum cânţi şi...m-ai convins! M-ai fascinat! Pe Scenă dai TOTUL, ai o voce care va avea multe de spus în aria ei de acţiune, îţi prevăd un viitor MĂREŢ! Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc: Toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de la Părintele Luminilor!, după cum spunea Părintele Nicodim Bujor, un Părinte foarte drag inimii mele. AS: Mulţumesc de urare! Aşa să fie! Succes şi ţie cu Revista! Să fie într-un ceas bun! * “Casa cu nebuni” de Aura Dan Teatru Masca, 5 noiembrie 2017, PREMIERA spectacolului „Casa cu nebuni”.  (Foto: Teatru Masca)
Regia şi scenariu - Mihai Mălaimare, scenografia – Sandală Mitache, coregrafia – Mirela Simniceanu, muzica – Răzvan Alexandru Diaconu, antrenament acordeon – Aurel Buga. În distribuţie: Alexandru Ionescu, Amalia Popa, Anamaria Pîslaru, Valentin Mihalache, Sorin Dinculescu, Alina Crăiţă, Nicolai Popescu, Cristiana Savu, Nicolae Pungă, Dora Iftode, Alexandru Budacă, Cristina Panait, Laura Dumitraşcu Duică, Eugen Fetescu, Alina Bondoc. Piesa este o culegere după povestirile lui G.M. Zamfirescu, care se petrece în anii 1930, în Bucureştiul numit Micul Paris, într-o mahala cu nume ruşinos. Este jucată într-o manieră deosebită, cu rafinament, fineţe şi subtilitate. Prezintă viaţa celor 15 personaje, cu traiul lor de zi cu zi, cu beţiile şi jocurile de noroc, cu prostituţia, cu bătăile şi iubirile individuale sau colective şi nu în ultimul rând, cu nebunia ridicată la rang de normalitate. O pantomimă curată, un decor la nivelul unui spectacol de lux, o muzică pe care s-o tot asculţi, într-un cuvânt un spectacol complex, o experienţă nouă pe care o recomand cu căldură. (6 noiembrie 2017, Bucureşti) Yüklə 331,88 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
Virgil Ursu Munceleanu, poet
Gabriela Banu, scriitoare, traducătoare
Ionuţ Luca, Iaşi, România; scriitor
Magda Băcescu, Bucureşti; actriţă
Raluca Ignat Mirela, Bucureşti; scriitoare
Ioana Stuparu, scriitoare; Bucureşti
Mihai Cătrună; grafic-designer
Dumitru Andreea, geolog, artist plastic