Copertă fața ii-a citat

Evenimente anterioare

Ca urmare a înfrângerii în război și a presiunii minorităților naționale, Imperiul Austro-Ungar se destramă. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violență, în schimb în partea ungară a imperiului au avut loc confruntari armate, întinse și pe parcursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croației, Slavoniei și Dalmației își proclamă independența, devenind ulterior componente ale Iugoslaviei.

Harta Ungariei inainte de razboi

La semnarea armistițiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un guvern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu vederi pro-Antanta. La 16 noiembrie 1918 se abolește monarhia și se proclamă Republica Ungară. Károlyi devine președintele republicii, iar Dénes Berinkey prim-ministru. Guvernul ungar a încercat să ofere minorităților naționale autonomie culturală și administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar. La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d'Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) și contele Károlyi (Belgrad, 13 Noiembrie 1918), s-a încheiat o convenție, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcație între România și Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureș, Banatul și Baranya au fost puse sub ocupație franco-sârbă. Viitoarele granițe ale Ungariei cu România, Slovacia și Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România și Antanta (prevăzând ca România să primească toată Transilvania, Banatul, Maramureșul, Crișana, granița trecând la numai câțiva kilometri de Debrețin și Seghedin) nu mai era în vigoare, deoarece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la București. La începutul lunii noiembrie, unități ale armatei cehe și unități paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost respinși de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de externe al Franței, s-a creat o linie de demarcație a Slovaciei, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac. La 13 Noiembrie 1918 armata română (remobilizată la 10 noiembrie) traversează Carpații în Transilvania și intră în Târgu Mureș (25 noiembrie), Bistrița (4 decembrie), Brașov (7 decembrie), încât pe la mijlocul lui decembrie atinsese linia de demarcație fixată la Belgrad de francezi. La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forțelor aliate din România și sudul Rusiei), românii depășesc linia de demarcație, deși acest lucru nu a fost agreat de Franchet d'Esperey și Georges Clemenceau, invocându-se și decizia Adunării Naționale de la Alba-Iulia. La 24 decembrie este ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ianuarie, la aliniamentul Sighetu Marmației-Zalău-Zam. La 28 decembrie, cehoslovacii, conduși de generalul italian Luigi Piccione, ocupă orașul Košice, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, instalând acolo la 4 februarie guvernul provizoriu al lui Vavro Srobar. Pentru a-și asigura participarea armatei române la războiul antisovietic din est, aliații fixează noi linii de demarcație, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia și Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze și și-a dat demisia. A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist și Partidul Socialist, care au fuzionat și au proclamat Republica Sovietică Ungară.

Elemente noi despre Republica Sovietică Ungară, de scurtă durată

Președintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun. Din cei 26 de comisari ai poporului, 18 erau evrei. Primele acte ale guvernării au fost naționalizarea industriei, abolirea titlurilor și privilegiilor aristocrației și separea statului de Biserică, în pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ țăranilor, îndepărtandu-și din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofițeri ai vechiului regim, a fost dezamagită de măsurile comuniste luate de noul guvern. La 7 aprilie, cehoslovacii avansează din nou spre sud, cu intenția de a ajunge la noua linie de demarcație. Spre est, ei ocupă Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară atacă trupele române pe valea Crișului. Acțiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepția diviziei de secui, armata română nu întâlnește o rezistență prea serioasă. La 20 aprilie este atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatica) - Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai –Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza. La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înaintării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat. „ În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în orașele Mukachevo (Munkács) și Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roșie. La 6 mai se constituie la Arad un guvern maghiar contrarevoluționar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) și în care Miklós Horthy, conducătorul "Armatei naționale" anticomuniste, are funcția de ministru de război. La 30 mai, guvernul se mută la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui este preluată de Dezső Pattantyús-Ábrahám. Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun câștigă timp. Situația continuă însă să fie grea. Între comuniști și conducerea armatei persistă neîncrederea, iar soldații jefuiesc populația civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu aduce rezultatele scontate, înrolarea începând să se facă cu forța. Măsurile disciplinare din armată se înăspresc. Lenin promite sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu se materializează. Béla Kun intenționa să recâștige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asigurat sprijin din partea naționaliștilor. Kun începe să manifeste moderație față de burghezie, să facă opoziției unele concesii și să încetinească programul de comunizare a Ungariei. Amenințarea ofensivei române totuși nu a reușit să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă și societatea ungară. O parte semnificativă a populației dorea intervenția armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română intră în Arad, în pofida obiecțiilor franceze.