Coperta II
Yüklə 2,15 Mb.
|
2.5. Nu trebuie să intrăm aici în asemenea complicaţii. Vom avea nevoie, în acest demers, să luăm în considerare numai inferenţa de la propoziţii imperative universale, alături de premise minore indicative, la concluzii imperative singulare. Am dat deja un exemplu de asemenea inferenţă şi am susţinut că, dacă ar fi imposibil să facem astfel de inferenţe, atunci cuvântul ‘toţi’ nu ar avea nici un înţeles în porunci. Dar acest tip de inferenţă ridică o dificultate suplimentară, deoarece una din premise este la indicativ şi una la imperativ. Inferenţa este: Du toate cutiile la gară Aceasta este una dintre cutii Du-o pe aceasta la gară
Aceasta este una dintre cutii Tu o vei duce pe aceasta imediat la gară
Am să enunţ mai întâi două dintre regulile care par să guverneze această chestiune; putem amâna pentru mai târziu problema justificarii lor. Regulile sunt: (1) Nici o concluzie indicativă nu poate fi obţinută în mod valid dintr-o mulţime de premise care nu pot fi obţinute în mod valid doar din indicativele aflate printre ele. (2) Nici o concluzie imperativă nu poate fi obţinută în mod valid dintr-o mulţime de premise care nu conţine cel putin un imperativ. Numai cea de-a doua regulă ne va interesa în acest demers. Există o aparentă excepţie foarte importantă de la această regulă, aşa-numitul ‘imperativ ipotetic’, despre care voi vorbi în capitolul următor. Pentru moment, vom lua regula aşa cum este. Ea are o importanţă profundă pentru etică. Acest lucru va deveni mai clar dacă voi face lista unor argumente etice faimoase ce par să fi fost întemeiate, voit sau nu, pe ea. Dacă admitem, aşa cum am să susţin mai târziu, că trebuie să fie parte a funcţiei unei judecăţi morale să prescrie sau să ghideze alegerile, cu alte cuvinte să antreneze (entail) un răspuns la o întrebare de forma ‘Ce să fac?’ – atunci devine clar, din cea de-a două regulă enunţată, că nici o judecată morală nu poate fi un pur enunţ factual. Pe aceast fundament se bazează, indirect, respingerea de către Socrate a definiţiei lui Cephalos a dreptăţii ca fiind ‘a spune adevărul şi a restitui tot ceea ce ai primit de la altcineva’, ca şi a tuturor modificărilor ulterioare pe care le-a adus Polemarchos acestei definiţii22. Aristotel a făcut în mod indirect apel la această regulă atunci când a întreprins ruptura sa decisivă cu platonismul, respingănd Ideea de Bine; el oferea, printre alte temeiuri, şi pe acela că dacă ar exista o astfel de Idee, propoziţiile despre ea nu ar fi regulative (action-guiding) (‘acesta nu ar fi un bine pe care ai putea să-l faci să existe prin acţiune’)23. În locul unui bine factual, deja existent, cognoscibil printr-un fel de observaţie suprasensibilă, Aristotel pune un ‘bine realizabil prin acţiune’ sau, cum îl numeşte adesea, un ‘scop’; aceasta înseamnă că el recunoaşte implicit că, dacă a spune că ceva este bine înseamnă a ghida acţiunea, atunci aceasta nu poate să constea doar într-un enunţ despre un fapt cu privire la lume. Majoritatea detaşărilor sale etice faţă de Platon aici îşi găsesc originea. Tot în această regulă logică se află baza celebrei observaţii a lui Hume asupra imposibilităţii de a deduce o propoziţie de tip ‘ trebuie’ (ought-proposition) dintr-o serie de propoziţii de tip ‘este’ (is-proposition) – observaţie care, după cum a spus el însuşi pe bună dreptate, ‘ar submina toate sistemele vulgare de moralitate’, nu numai pe acelea ale timpului sau24. Şi Kant s-a bazat pe această regulă în polemica sa împotriva ‘heteronomiei voinţei ca izvor al tuturor principiilor greşite ale moralităţii’. Acolo el spune ‘Dacă voinţa... trecând dincolo de sine, caută această lege în natura vreunuia din obiectele ei - rezultatul este întotdeauna heteronomie’25. Motivul pentru care principiile morale heteronome sunt greşite este acela că dintr-o serie de propoziţii indicative despre ‘natura vreunuia din obiectele ei’ nu poate fi derivată nici o propoziţie imperativă despre ceea ce trebuie făcut şi, prin urmare, nici vreo judecată morală. În vremuri mai recente, această regulă a fost punctul de pornire a renumitei ‘respingeri a naturalismului’ a profesorului G. E. Moore, după cum vom vedea mai târziu (11. 3). A fost de asemenea punctul de pornire al atacului lui Prichard asupra lui Rashdall26. Prichard argumentează într-adevăr că binele unei situaţii (pe care atât el, cât şi cei pe care îi combate, îl consideră ca pe un fapt despre acea situaţie) nu constituie prin el însuşi un temei pentru care ar trebui să încercăm să producem acea situaţie; avem nevoie şi de ceea ce el numeşte (câteodata derutant) ‘sentimentul imperativităţii sau al obligaţiei care e stârnit de gândul acţiunii în care el îşi are originea’. Într-adevăr, dacă cuvântul ‘bine’ este tratat în modul în care l-au tratat mulţi intuiţionişti, acest argument este perfect valid; căci propoziţiile conţinând cuvântul astfel înţeles nu vor fi veritabile judecăţi evaluative, pentru că nici un imperativ nu poate fi derivat din ele27. Dar această obiecţie se aplică nu numai teoriei intuiţioniste a ‘binelui’, ci şi tuturor celor care insistă pe caracterul strict factual al judecăţilor morale; ea se aplică lui Prichard însuşi. Profesorul Ayer28 foloseşte un argument împotriva intuiţioniştilor în general care se bazează pe această regulă fundamentală. Dar în toate aceste cazuri apelul la regulă este numai implicit. Cunosc numai două locuri în care regula este formulată explicit; în primul, ea este folosită de Poincaré29 care, totuşi, recurge la ceea ce mie mi se pare o utilizare nelegitimă a ei, după cum va fi fost evident din argumentul anterior; în al doilea este vorba de profesorul Popper. Popper30 se referă pe bună dreptate la această regulă ca la “achiziţia poate cea mai simplă şi mai importantă cu privire la etică”. O judecată nu este morală dacă nu furnizează, fără alte premise imperative, un temei pentru a face ceva.
Cum aceste consideraţii au importante consecinţe asupra filosofiei morale, ar fi foarte bine dacă le-am analiza mai în amănunt. Puţini mai cred acum, aşa cum pare să o fi făcut Descartes, că putem ajunge la concluzii ştiinţifice asupra unor chestiuni de fapt, cum ar fi circulaţia sângelui, raţionând deductiv din principii prime evidente.31 Lucrările lui Wittgenstein şi ale altora au făcut în mare măsură clare temeiurile pentru care este imposibil să facem acest lucru. S-a argumentat, în mod convingător după opinia mea, că orice inferenţă deductivă are un caracter analitic; aceasta înseamnă că funcţia unei inferenţe deductive nu este de a obţine din premise „ceva în plus” care nu e conţinut implicit în ele (chiar dacă asta avea în vedere Aristotel (2.4)), ci de a explicita ceea ce era implicit în conjuncţia premiselor. S-a arătat că aceasta este o consecinţă a chiar naturii limbajului; căci pentru a spune ceva suntem nevoiţi, aşa cum am văzut deja, să urmăm nişte reguli, iar aceste reguli – în special cele legate de utilizarea aşa-numitelor cuvinte logice, dar nu numai – înseamnă, în primul rând, că a spune ceea ce este în premisele unei inferenţe valide înseamnă a spune cel puţin ceea ce este în concluzie şi, în al doilea rând, că dacă ceva este spus în concluzie care nu a fost deja spus, implicit sau explicit, în premise, inferenţa este nevalidă. Nu putem spune că am priceput în totalitate înţelesul premiselor şi al concluziei decât dacă admitem validitatea inferenţei. Astfel, dacă cineva pretinde că admite că toţi oamenii sunt muritori şi că Socrate este om dar refuză să admită că Socrate este muritor, ar fi corect nu să îl învinuim de un anume fel de orbire logică, aşa cum s-a sugerat uneori, ci să spunem: „În mod sigur tu nu cunoşti înţelesul cuvântului «toţi»; pentru că dacă l-ai cunoaşte, ai fi ştiut eo ipso să faci inferenţe de acest fel”. 3.2. Principiul tocmai stabilit nu este totuşi suficient de general pentru a acoperi toate cazurile. De exemplu, „x = 2” antrenează (entails) „x2 = 4”; însă nu este corect să spunem că în a doua expresie nu s-a spus nimic care să nu fi fost spus deja în mod implicit în prima; asta pentru că a doua expresie conţine simbolul „la pătrat”, iar pentru a înţelege „x = 2” nu trebuie să ştim nimic despre înţelesul acestui simbol. Va trebui, prin urmare, să spunem că nimic nu trebuie spus în concluzie care să nu fi fost spus implicit sau explicit şi în premise, exceptând ceea ce se poate adăuga doar pe baza definiţiilor termenilor. Această precizare este importantă pentru logica imperativelor; căci, aşa cum am prevenit cititorul, există un gen de concluzie imperativă care poate fi antrenată de o conjuncţie de premise pur indicative. Este vorba de aşa-numitul imperativ „ipotetic”. Trebuie menţionat că nu orice imperativ care conţine o propoziţie condiţională (conditional clause) este „ipotetic” în acest sens. De exemplu, expresia „Dacă o propoziţie este neadevărată, atunci nu o formula”, nu este „ipotetică” în sensul în care este folosită prin tradiţie expresia „imperativ ipotetic”. Ce anume este un imperativ „ipotetic” poate fi clarificat cel mai bine prin exemple. Subiectul este atât de dificil încât nu pot să îl tratez în întregime; câteva explicaţii sunt totuşi necesare. Consideraţi următoarea propoziţie: Dacă vrei să mergi la cea mai mare băcănie din Oxford, mergi la Grimbly Hughes. Aceasta pare să rezulte din şi să nu spună mai mult decât: Grimbly Hughes este cea mai mare băcănie din Oxford. Prima chestiune ce presupune clarificări este statutul cuvântului „vrei” (want). El nu înseamnă acelaşi lucru cu „a fi afectat de o stare recognoscibilă a sentimentului cunoscut ca dorinţă”. Dacă aş fi superiorul unui ordin religios a cărui regulă prescrie renunţarea completă la orice dorinţă, nu aş putea spune unui ucenic: „Dacă doreşti să mergi (if you have a desire to go) la cea mai mare băcănie din Oxford, mergi la Grimbly Hughes”, căci aceasta ar fi contrar regulii. Dar i-aş putea spune foarte bine: „Dacă vrei să mergi (if you want to go) la cea mai mare băcănie din Oxford, mergi la Grimbly Hughes”; căci aceasta a fost menită pur şi simplu să transmită o anume informaţie, anume că băcănia cea mai mare este Grimbly Hughes. „Vrei” (want) este aici un termen logic şi stă, după cum vom vedea, pentru un imperativ în cadrul unei propoziţii subordonate. Aceasta este doar una dintre multele dificultăţi generate de tratarea propoziţiilor compuse cu cuvântul „a vrea” ca şi cum ar fi întotdeauna descrieri de stări mentale (1.3). Să considerăm acum următoarea propoziţie: Dacă toţi catârii sunt sterili, atunci acest animal este steril. Aceasta este antrenată de propoziţia: „Acest animal este un catâr”. Trebuie doar să cunoaştem înţelesul cuvântului „toţi” şi al celorlalte cuvinte folosite pentru a face această inferenţă. Trebuie să remarcăm că această inferenţă este validă pentru că o alta mai simplă este, la rândul ei, validă şi anume: Toţi catârii sunt sterili. Acest animal este un catâr.
Forma mai complexă a inferenţei este obţinută luând premisa majoră de pe poziţia ei normală şi adăugând-o concluziei în interiorul unei propoziţii ipotetice (hypothetical clause). Următoarea inferenţă poate fi şi ea tratată în acelaşi fel: Du-te la cea mai mare băcănie din Oxford. Grimbly Hughes este cea mai mare băcănie din Oxford.
Aceasta devine apoi: Grimbly Hughes este cea mai mare băcănie din Oxford.
În engleză, scriem această concluzie sub forma: Dacă vrei (want) să mergi la cea mai mare băcănie din Oxford, du-te la Grimbly Hughes. Trebuie doar să cunoaştem înţelesul cuvântului „vrei” şi ale celorlalte cuvinte folosite în concluzie (inclusiv forma imperativă a verbului), pentru a face această inferenţă. Un alt exemplu ar fi: „Daca vrei să-ţi strici amortizoarele, continuă să conduci aşa cum o faci acum.” Aici, întreaga inferenţă ar fi: Fă orice ar duce la stricarea amortizoarelor. Continuând să conduci aşa cum o faci acum va duce la ...
Pentru a atrage atenţia într-un mod pregnant ascultătorului său asupra adevărului premisei minore, vorbitorul din exemplul nostru arată că stilul lui actual de a şofa ar fi o concluzie validă din această premisă minoră şi o premisă majoră pe care ascultătorul cu siguranţă nu o acceptă. În acest exemplu intră noţiunea de „mijloace care duc la un scop”; însă primul exemplu arată că aceasta poate să nu fie prezentă. Alte forme de exprimare înrudite sunt: Pentru a opri trenul, trage de manetă. Condu cu viteză redusă sau vei avea un accident. Neglijează schimbarea regulată a uleiului şi vei înjumătăţi durata de viaţă a maşinii. Există un contrast evident între acestea trei; prima este neutră relativ la chestiunea dacă este în fapt cazul ca maneta să fie trasă sau nu; din acest motiv trebuie adăugată indicaţia „Amenda pentru folosirea abuzivă este 5£”. A doua nu este neutră; ea are aroma imperativului simplu, neipotetic, „Condu cu viteză redusă” iar „sau” ar putea fi înlocuit cu „căci dacă nu o faci”. A treia este o ciudăţenie; ca şi în cazul „Dacă vrei să îţi strici amortizoarele, continuă să conduci aşa cum o faci acum”, ea este ironică şi are în fapt menirea de a se opune propoziţiei „Neglijează schimbarea regulată a uleiului”. Ea este adaptată, omiţând numele firmei, după o reclamă actuală. În măsura în care un imperativ este ipotetic, el are o forţă descriptivă în acelaşi fel în care o poate avea şi o judecată de valoare (7.1). A înţelege sau a furniza propoziţia ipotetică (hypothetical clause) este ceva asemănător cunoaşterii unui standard valoric pe pe care urmează să-l aplicăm. Nu este uşor de precizat în fiecare caz particular în care nu e inclusă efectiv o „dacă”-propoziţie („if”-clause), în ce măsură poate fi tratat imperativul ca ipotetic. Nu trebuie să presupunem că toate imperativele non-morale sunt ipotetice, întrucât aceasta este departe de adevăr. Instrucţiunile de operare ale aparatelor formează un caz-limită interesant. Vom spune oare că „Alimentaţi la o sursă cu tensiunea precizată în prospect” este ipotetic şi că ar trebui să înţelegem în continuare „dacă doriţi ca aspiratorul să cureţe carpetele dvs. fără a necesita reparaţii costisitoare”? E greu de răspuns la această întrebare; am putea foarte bine să înţelegem şi să urmăm instrucţiunea fără a cunoaşte scopul ei. Acest caz nu sugerează că nu ar exista o diferenţă între imperativele ipotetice şi cele neipotetice, ci doar că linia de demarcaţie este greu de trasat. Ar fi probabil înşelător să spunem că imperativele ipotetice sunt „în realitate indicative”. E adevărat că ele au o forţă descriptivă şi pot fi antrenate de indicative; dar „x2 = 4” este antrenat de „x = 2” şi totuşi nu vom spune că prima expresie nu este o ecuaţie de gradul doi. Aceasta nu ar fi inteligibil, de pildă, pentru cineva care nu cunoaşte simbolul „ridicării la pătrat”. Mai mult, acest simbol nu are aici un înţeles diferit de celelalte utilizări ale sale. În mod asemănător, „Dacă vrei să mergi la cea mai mare băcănie din Oxford, du-te la Grimbly Hughes” nu este un indicativ; el nu va fi inteligibil pentru cineva care a învăţat înţelesul formelor verbale indicative, dar nu şi pe cel al formelor verbale imperative; iar cele din urmă nu au în el un înţeles special. Cea mai adecvată cale de a trata subiectul a fost sugerată de Kant: elementul imperativ dintr-un imperativ ipotetic este analitic („Cine voieşte (wills) scopul ... voieşte şi mijloacele”), întrucât imperativele din cele două părţi se neutralizează unul pe altul, dacă ne putem exprima astfel. El este un imperativ, dar, qua imperativ, e lipsit de conţinut; conţinutul pe care îl are este cel al premisei minore indicative din care e derivat.32 Se pot face aici două sugestii pentru cercetări ulterioare, care nu pot fi continuate aici, legate de problema imperativelor ipotetice. Prima este aceea că „dacă” din interiorul lor are un statut logic oarecum diferit faţă de cel pe care-l are în propoziţii ca „Dacă o propoziţie este neadevărată, atunci nu o formula”. Dacă această propoziţie ar fi descompusă în frastic şi neustic, cred că „dacă” ar ţine de frastic; întreaga propoziţie ar putea fi redată astfel: În eventualitatea că o propoziţie e neadevărată, neformularea ei de către tine, te rog. sau astfel: Neformularea de către tine a unor enunţuri neadevărate, te rog. Însă în cazul imperativului ipotetic propriu-zis, clauza „dacă” va conţine ea însăşi un neustic imperativ, ascuns în verbul „a vrea” (want). Nu sunt încă sigur de modalitatea în care ar putea fi analizate cel mai bine astfel de propoziţii, însă înclin să cred că enunţuri diferite ar trebui analizate în moduri diferite, în funcţie de cât de complet „ipotetice” sunt. Dacă elementul categoric este cu totul sufocat, ca în „Dacă vrei să îţi strici amortizoarele, continuă să conduci aşa cum o faci în prezent”, o analiză metalingvistică devine tentantă: Porunca „Continuă să conduci aşa cum o faci în prezent” poate fi inferată dintr-o premisă minoră factuală, care este adevărată, şi premisa majoră (la care în mod evident nu subscrii) „Fă orice ar duce la stricarea amortizoarelor”. Însă această problemă este o parte a problemei mai generale, încă foarte neclară, a analizei propoziţiilor ipotetice în general. A doua remarcă este aceea că relaţia dintre imperativele ipotetice şi elementul descriptiv din înţelesul judecăţilor de valoare va necesita multe cercetări ulterioare. Sugestia tocmai făcută, că unele imperative ipotetice ar putea fi analizate metalingvistic, are în mod evident repercusiuni asupra a ceea ce voi numi mai târziu utilizarea „între ghilimele” (inverted-commas use) a judecăţilor de valoare (7.5). Am putea anticipa fără riscuri că imperativele ipotetice se vor dovedi la fel de subtile, flexibile şi variate în ce priveşte logica lor precum sunt utilizările descriptive ale cuvintelor valorice. 3.3. Să lăsăm însă acest subiect dificil şi să ne întoarcem la Descartes. Consideraţiile asupra inferenţei pe care le-am rezumat la începutul acestui capitol intenţionează să arate că procedura carteziană, atât în ştiinţă cât şi în morală, este sortită de la bun început eşecului. Dacă ştiinţa îşi propune să ne ofere concluzii de substanţă despre fapte, atunci, dacă metoda sa este deductivă, aceste concluzii e necesar să fie prezente implicit în premise. Aceasta înseamnă că, înainte de a înţelege pe deplin înţelesul principiilor noastre prime carteziene, va trebui să ştim că ele (plus doar definiţiile termenilor) antrenează propoziţii (propositions) variate cum ar fi aceea că toţi catârii sunt sterili, că inima omului este situată în partea stângă a corpului sau că soarele se află la atâtea mile depărtare de Pământ. Însă dacă toate aceste fapte sunt presupuse în principiile prime, cu greu am putea numi aceste principii evidente de la sine. Noi descoperim astfel de fapte măcar în parte prin observaţii şi nici un efort de a raţiona din axiome nu se poate substitui acestor observaţii. Poziţia matematicii pure a fost mult dezbătută şi este încă neclarificată; cel mai potrivit pare să privim axiomele matematicii pure şi ale logicii ca definiţii ale termenilor folosiţi în ele. Însă în orice caz, ceea ce putem spune e că dacă o ştiinţă pretinde să ne dezvăluie fapte de felul celor de mai sus, ea nu se poate baza, aşa cum o face matematica pură, pe raţionamente deductive şi pe nimic altceva. Descartes a fost cel care a făcut greşeala de a include în matematica pură subiecte care au o cu totul altă natură. Din faptul că deducţia, fie ea în forma matematicii pure, fie în cea a logicii, nu poate lua locul observaţiei, nu rezultă că ea ar fi total nefolositoare ca însoţitor al observaţiei. Ştiinţa face uz de expresii care ar deveni cu totul lipsite de înţeles dacă nu am putea face deducţii. Propoziţia „Există o greutate de trei grame pe balanţă şi nimic mai mult” ar fi lipsită de înţeles pentru cineva care nu ar putea deduce din ea „Există o greutate de un gram pe balanţă, şi încă una, şi încă una, şi nimic mai mult” şi viceversa. Aceleaşi consideraţii sunt adevărate şi în cazul eticii. Multe dintre teoriile etice care au fost propuse în trecut ar putea fi numite pe bună dreptate „carteziene”; altfel spus, ele încearcă să deducă datorii particulare dintr-un principiu prim evident de la sine. Deseori se admit şi observaţii factuale printre premise; dar acest lucru nu afectează argumentul meu, deşi face ca teoriile care admit aşa ceva să fie incomplet „carteziene”. O procedură carteziană în morală este la fel de iluzorie ca şi în ştiinţă. Dacă am putea susţine, aşa cum voi arăta ulterior, că un raţionament moral evaluativ autentic e necesar să aibă ca produs final un imperativ de forma „Fă cutare şi cutare”, urmează că principiile sale e necesar să fie de aşa natură încât să putem deduce din ele astfel de imperative particulare în conjuncţie cu anumite premise minore factuale. Dacă, spre exemplu, un sistem etic mă constrânge să nu spun acest lucru particular care este fals, principiile sale trebuie să conţină în mod implicit sau explicit un imperativ conform căruia ceea ce e fals nu trebuie spus în situaţii precum aceea în care mă aflu acum. În mod similar, ele trebuie să conţină alte imperative care să îmi prescrie conduita în tot felul de circumstanţe, previzibile sau neprevizibile. Dar este indiscutabil (obvious) că o asemenea mulţime de principii nu pot fi evidente de la sine (self-evident). Nu este mai uşor, ci mai greu să aprobi (assent to) o prescripţie foarte generală de tipul „Nu spune niciodată ceva fals”, decât să aprobi porunca particulară „Nu spune acest lucru particular care e fals”, la fel cum este mai greu şi mai riscant să adopţi ipoteza că toţi catârii sunt sterili decât să accepţi faptul indubitabil că acest catâr, care tocmai a murit, nu are nici o progenitură. Decizia de a nu spune niciodată ceea ce e fals presupune o decizie anterioară cu privire la un mare număr de cazuri particulare, ştiind despre ele doar faptul că sunt, toate, cazuri în care se spune ceva fals. Nu e vorba desigur de o cazuistică de un gen inacceptabil care să ne facă să evităm să ne angajăm în această manieră. Este cât se poate de adevărat că în condiţiile în care am avut experienţa luării unor astfel de decizii vom fi capabili până la urmă să acceptăm principiul general. Să presupunem însă că am fi puşi pentru prima oară în faţa dilemei „Să spun acum ceva ce e fals?” şi că nu avem la îndemână decizii trecute, ale noastre sau ale altora, care să ne ghideze. Cum ar trebui să rezolvăm chestiunea? Cu siguranţă că nu prin inferenţă dintr-un principiu general evident de la sine cum ar fi: „Nu spune niciodată ceva fals”; căci dacă nu am fost în stare să decidem dacă să spunem ceva fals nici măcar în aceste circumstanţe particulare, cum am putea oare fi în stare să decidem dacă să spunem ceva fals într-un număr nelimitat de circumstanţe ale căror detalii ne sunt cu totul necunoscute, cu excepţia unuia, anume că ele sunt, toate, cazuri în care se spune ceva fals? Aceeaşi idee poate fi formulată şi în alt mod. Este un principiu acceptat al logicii faptul că dacă o propoziţie (proposition) antrenează o alta, atunci negaţia celei de-a doua antrenează negaţia celei dintâi. Este de asemenea valid un principiu analog, ceva mai tare, anume acela conform căruia dacă ştiu că o propoziţie (proposition) antrenează o alta, atunci a te îndoi de aprobarea celei de-a doua înseamnă eo ipso a te îndoi de aprobarea primeia. Dacă ştiu, de exemplu, că propoziţia „Toţi catârii sunt sterili şi acesta este un catâr” antrenează propoziţia „Acesta (catâr) este steril”, urmează că, dacă mă îndoiesc să aprob propoziţia „Acesta (catâr) este steril”, atunci e necesar să mă îndoiesc să aprob propoziţia „Toţi catârii sunt sterili şi acesta este un catâr”; iar aceasta înseamnă că e necesar ca eu să mă îndoiesc fie de „Toţi catârii sunt sterili”, fie de „Acesta este un catâr”. Acum, dacă vom aplica un raţionament paralel cazului nostru cu privire la a spune ceea ce e fals, atunci vom obţine următorul rezultat. Deoarece eu mă îndoiesc, ex hypothesi, dacă să formulez sau nu acest enunţ fals, eu trebuie să mă îndoiesc dacă să aprob porunca „Nu formula acest enunţ”. Dar dacă mă îndoiesc în legătură cu această poruncă, e necesar eo ipso să mă îndoiesc fie de premisa factuală „Acest enunţ este fals” (iar această alternativă e exclusă ex hypothesi), fie, aşa cum e necesar să se întâmple, de premisa imperativă „Nu spune niciodată ceva fals”. Rezultă că nici un principiu general nu poate fi evident de la sine dacă e să fie de folos în cazul deciziilor privind anumite chestiuni particulare în legătură cu care avem îndoieli. Imposibilitatea unui sistem etic „cartezian” poate fi dovedită şi într-un alt fel, asemănător celui tocmai explicat. Nu este deloc clar ce s-ar putea înţelege prin numirea unei propoziţii (proposition), şi cu atât mai puţin a unui principiu general de conduită, evidente de la sine (self-evident). Dacă un astfel de principiu ar fi imposibil de respins în vreun sens, aceasta s-ar putea întâmpla, mi se pare, din una dintre următoarele două cauze. Mai întâi, s-ar putea spune că un principiu de conduită este imposibil de respins dacă respingerea sa e auto-contradictorie. Însă respingerea unui principiu poate fi auto-contradictorie numai pentru că acesta este analitic. Dar dacă este analitic, el nu poate avea nici un conţinut; el nu-mi poate spune să fac un lucru mai curând decât altul. Termenul „analitic”, pe care vom avea ocazia să îl folosim din plin, poate fi definit cu suficientă precizie astfel: o propoziţie e analitică dacă şi numai dacă fie (1) faptul că o persoană nu o aprobă (dissents from it) constituie un criteriu suficient pentru a spune că ea nu a înţeles ceea ce a vrut să spună vorbitorul (the speaker’s meaning), fie (2) este antrenată (entailed) de o propoziţie (sentence) care este analitică în sensul (1). O propoziţie care nu este nici analitică, nici auto-contradictorie, se numeşte sintetică. Aceste definiţii nu sunt, desigur, exacte; o discuţie exhaustivă despre înţelesul termenilor „analitic” şi „sintetic” nu se încadrează în limitele acestei cărţi. În al doilea rând, s-ar putea sugera că un principiu de conduită ar putea fi imposibil de respins în sensul că respingerea lui este o imposibilitate psihologică. Însă existenţa sau inexistenţa unei astfel de imposibilităţi este o chestiune contingentă; s-ar putea ca pentru mine să pară psihologic imposibil de respins un principiu pe care cineva mai experimentat sau mai sofisticat l-ar respinge fără nici o dificultate. Nu putem avea niciodată vreo justificare pentru asertarea faptului că nimeni nu poate respinge vreodată un principiu, decât dacă acel principiu este analitic. Mai mult, imposibilitatea psihologică de a respinge un principiu este un fapt despre constituţia psihicului uman; iar dintr-un fapt, sau din propoziţia indicativă ce îl redă, nu poate fi derivat nici un imperativ. Este dezbătut, uneori, şi un al treilea gen de interpretare care mizează pe introducerea unui cuvânt valoric. Se sugerează astfel că, deşi este atât logic cât şi psihologic posibil să respingem un principiu, se poate ca respingerea sa să nu fie raţională (ar putea fi imposibil pentru o persoană raţională să-l respingă). Uneori, în locul lui „raţională” avem alte expresii cum ar fi „persoană matură din punct de vedere moral sau educată moral” sau „judecător competent şi imparţial”. Toate acestea sunt expresii valorice. Va trebui deci să ne întrebăm: „Care ar putea fi criteriul pentru a decide dacă o persoană intră în una sau alta dintre aceste clase?” Este clar că nu putem spune că respingerea principiului este prin sine o dovadă că persoana care îl respinge nu este calificată în aceste sensuri, căci în acest caz criteriul nostru de evidenţă ar fi circular. Trebuie, prin urmare, să existe alte mijloace de a afla dacă o persoană este raţională. Dar problema dacă o persoană este raţională trebuie să fie ori o chestiune factuală, ori o chestiune valorică (ori o combinaţie a celor două). În cazul în care este o chestiune pur factuală, nu vom putea obţine concluzii imperative din premise factuale de tipul „Aşa şi aşa este raţional” sau „Cutare şi cutare crede că e imposibil de respins principiul conform căruia ...”. Dar dacă este exclusiv sau în parte o chestiune valorică, atunci fie răspunsul la ea este în vreun sens evident de la sine (caz în care criteriul nostru de evidenţă devine circular), fie avem cel puţin un element în cadrul raţionării care nu este nici factual, nici evident de la sine. Această a treia posibilitate va trebui, prin urmare, scoasă din discuţie. Rezultă din aceste consideraţii că, dacă funcţia principiilor morale generale este de a ne reglementa conduita, i.e. de a antrena, în conjuncţie cu premise minore indicative, răspunsuri la întrebări de forma „Să fac sau să nu fac acest lucru particular?”, atunci aceste principii morale generale nu pot fi evidente de la sine. Dacă ar fi acceptată această concepţie cu privire la principiile morale (şi voi oferi în cele ce urmează temeiuri în acest sens), ea ne-ar furniza o respingere decisivă a unui mare număr de teorii etice. Să presupunem, de exemplu, că vom găsi un filosof care afirmă că este evident de la sine că noi trebuie să facem întotdeauna ceea ce ne dictează conştiinţa; va trebui să îi răspundem că, din moment ce ne îndoim deseori dacă să facem sau nu ceea ce ne spune conştiinţa, acest principiu nu poate fi evident de la sine. Şi chiar dacă nu am fi avut vreodată îndoieli asupra acestei chestiuni, acesta ar fi doar un fapt legat de psihicul nostru şi nu ar putea rezulta din el nici un fel de concluzii imperative. În exemplul ales, termenul „conştiinţă” trebuie, evident, luat ca numele unei manifestări psihologice identificabile. Dacă ea e transformată într-o întrebare valorică - dacă o anume manifestare psihologică este în realitate conştiinţa sau e Diavolul care a împrumutat vocea conştiinţei - atunci principiul devine subiectul paragrafului următor. Teoriile etice de acest tip general îşi ascund de regulă caracterul eronat printr-un tertip despre care am putea spune câte ceva aici, deşi nu poate fi complet înţeles decât după discutarea logicii cuvintelor valorice. Dacă principiul general susţinut conţine un cuvânt valoric, el poate fi făcut să pară evident de la sine dacă e tratat ca analitic; iar apoi, când acelaşi cuvânt valoric apare în premisa minoră factuală, ea poate fi tratată ca şi cum ar fi descriptivă. Am putea, spre exemplu, aserta evidenţa de la sine (căci analitică) a principiului că trebuie să ne facem datoria; iar apoi am putea argumenta că am putea stabili care ne era datoria printr-un procedeu de descoperire a faptelor (e.g. consultând o facultate numită simţul datoriei sau, altfel, văzând căror genuri de acte le este aplicat în societatea noastră cuvântul „datorie” şi apoi numind aceste acte „datorii”). Ar rezulta din acest argument că am putea ajunge la concluzia „Trebuie să săvârşesc un act particular A” şi, de aici, la imperativul „Fă A”, pur şi simplu pe baza a doar două premise „Trebuie să ne facem datoria” şi „A este datoria mea”, prima fiind evidentă de la sine iar a doua factuală. Dar aceasta este o echivocare. Dacă „datorie” este un cuvânt valoric, atunci nu am putea decide care ne sunt datoriile prin simpla verificare a utilizării cuvintelor sau văzând dacă avem o anumită reacţie psihologică, ci numai prin luarea unei decizii morale. Pe de altă parte, dacă „datorie” ar fi tratat nu ca un cuvânt valoric ci ca însemnând fie „acel ceva faţă de care am o anumită reacţie psihologică recognoscibilă”, fie „acel ceva căruia numele de «datorie» îi este în mod uzual aplicat în societatea mea”, atunci principiul „Trebuie întotdeauna să ne facem datoria” nu ar mai fi evident de la sine.
Yüklə 2,15 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
Acest animal este steril.