Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
CARTEA IOTA (X) 323 unităţii nu adaugă nimic faţă de esenţa indivi- Capitolul 3 Itiplul se opun în mai multe sensuri, dintre care unul U-1 ozitia celor două ca cea a indivizibilului faţă de divizi- sereter ^ ^ ^^ divizat sau este divizibil se numeşte multi- "â ' o ce ceea ce este fie indivizibil, fie nu a fost divizat /se numeşte/ unu. ...,„, r , • - , Deoarece însă opoziţiile sînt de patru feluri, m cazul nostru, unul dintre termeni este exprimat prin privaţiunea /celuilalt/, şi nu este vorba despre o negaţie prin contradicţie, nici prin relaţie [ar fi vorba despre termeni contrari].15 Or, unul se concepe şi se lămureşte pornind de la contrariul sau, iar indivizibilul — pornind de la divizibil; de aceea mulţimea şi divizibilul sînt mai accesibile senzaţiei decît indivizibilul. Rezultă că, din punct de vedere conceptual, mulţimea este anterioară indivizibilului datorită senzaţiei.16 Dar proprii ttnului sînt, aşa cum am explicat în Diviziunea contrariilor, identicul, asemănătorul si egalul, în timp ce multiplului îi sînt proprii diferitul, neasemănătorul şi inegalul. Or, fiindcă identicul are multe sensuri, noi ne referim uneori â el m sensul identităţii numerice, alteori avem în vedere cînd ceva ar ii unu /şi identic cu sine/ şi ca formă, dar şi numeric, de exem-P ", cînd am spune că tu eşti unu şi acelaşi cu tine însuţi şi ca formă n ^ SEnS /vorbim despre identitate/, dacă definiţia egale • ar ^ una ?i aceeaşi, precum spunem că liniile drepte şi u , • ? entlce> şi că /sînt identice/ şi patrulaterele cu laturi eg ' ^ £le formează o multiplicitate. Dar în aceste ş u , • «zuri id entice
umtate-asemănătoare lucrurile care nu sînt absolut St*ncte
/totuşi/ ide- St*ncte ^n Privmţa Fiinţei lor compuse, dar sînt menea patrul 6 Ca, a' Precum patrulaterul mai mare este ase-meriea- Ele înterUjUI mai mic> şi drePtele inegale /sînt şi ele /ase-adevăr, sînt asemenea, dar nu sînt pur şi simplu 1054b
324 METAFIZICA identice. Alte lucruri, la care există o proprietate î sau mai mic, /sînt asemănătoare/ dacă, avînd - ^ mare au proprietatea respectivă nici în grad mai mare ni ^ °rma> nu lucruri sînt numite asemănătoare, dacă ar posed "^ m'C' ^ proprietate ca formă, precum albul, în proporţie ^ ?' aceei?i fiindcă forma lor este una. Altele sînt numite aseirf - Sau m'câ, au, printre însuşiri, mai multe identice decît diferite fi -°are'^ac* solut, fie /le au comune/ pe cele la vedere i „ i K^A-^PCO; Qp nilJ-
cositorul este asemănător argintului prin faptul ca este 1K este asemănător focului prin faptul că e galben şi roşcat ' * De aici rezultă cu claritate că şi diversul în alt sens, /se spune că sînt diverse lucrurile/ dacă nu există deopotrivă atît o singură materie, cît şi o singură formă; de aceea tu -eşti alt om decît vecinul tău. în al treilea sens se vorbeşte în matematică. Aşadar, ceva este identic /cu ceva/ sau divers /în raport cu ceva/ fiindcă orice se raportează la orice; e vorba despre lucrurile care au unitate şi existenţă. Căci /„diversul" nu este termenul/'contra-dictoriu pentru identic; de aceea identicul şi diversul nu sînt predicate ale celor ce nu există (în cazul lor se poate vorbi despre neidentic), ci sînt predicatele tuturor existenţelor. Căci fie sînt unul şi acelaşi lucru, fie nu sînt unul şi acelaşi lucru toate cîte sînt sînt în mod natural existenţe şi unităţi.18
Astfel se opun diversul şi identicul. Diferenţa <5ux CARTEA IOTA (X) 325
",. r rentiază lucrurile care nu au materia comuna, prin gen se „ o generare reciprocă, precum cele care aparţin ci nu c°m-°Kferite; prin specie se diferenţiază lucrurile care po-1 . ^£ numeşte „gen" predicatul prin care ambele st numite la fel în raport cu Fiinţa). te Merite, iar contranetatea este o diferenţă. Că pre- tra ^^ lucru este limpede prin inducţie : căci toate supunem ^ diferenţiază /între ele/ par să fie şi identice; ele luCr"n lwr«? our si simplu, ci unele sînt diverse datorită genului, înt Q,ru<-I3i r ' * ., ,„ ,...„„, nu sînt nu sîn ,- r ' ., ,„ ,...„„, l l se află cuprinse în aceeaşi formula a predicaţiei, incit ele aparţin 5 Viasi gen şi sînt identice prin gen. S-a arătat în altă arte ce fel ^lucruri sînt identice sau diverse prin gen. 1055a Capitolul 4 Deoarece este posibil ca lucrurile diferite să se diferenţieze reciproc mai mult sau mai puţin, există şi diferenţa maxima., şi pe aceasta o numesc contrarietate. Că ea este diferenţa maximă este clar în baza inducţiei, într-adevăr, la lucrurile care se diferenţiază pnn gen nu există un drum de trecere între ele, ci ele sînt plasate la mare distanţă şi sînt incomensurabile <(kruup'XriTa>.21 Dar lucrurile care se diferenţiază prin specie sînt generate din contrarii luate ca termeni extremi; or, distanţa dintre termenii ex-tremieste maximă; rezultă că şi distanţa dintre contrarii /este maxima • Insă ceea ce este maxim în fiecare gen este perfect <î£Xeiov>. r » evăr, este maxim lucrul care nu poate fi depăşit, iar pertu c "f6 ^ *n ^ara căru^a nu se Poate concepe nimic. Iar diferen-(cVs "" V^105 8loC(P°P"> posedă limita, finalitatea nevoi» ,4 • ea m a^ara lor nu există nimic, si nici perfectul nu are ^_le «e nimic." ' v acestea: Căc' ' ?°ntranetatea e«te diferenţa perfectă, rezultă din toate eaf1' U"unle contrarii fiind luate în mai multe sensuri, 1 Perfect va sosi îndată ce la ele > : va sosi si contranetatea. 326 METAFIZICA Acestea fiind zise, este clar că nu este posibil să unul mai multe contram /decît două/ CNiri m, Ste c^iar/ r, i • - • • • i • eva mai extro , u extremul nu exista, nici mai mulţi termeni extrem' H - ec't există pentru o singură distanţă.) ecit doi nu In general, dacă contrarietatea este o diferenţă si d este între doi termeni, rezultă că şi diferenţa perfect" ^ enîa termeni. ' ' esteintredoi Este necesar ca şi celelalte definiţii ale termenilor fie adevărate, /dacă se porneşte de la „diferenţa renta perfectă diferenţiază cel mai mult (pentru lucruril ' diferenţiază prin gen, ca şi pentru cele care se diferenţiază prin ^ ^ nu se poate concepe ceva exterior. S-a arătat, într-adevăr, că în n^ cu lucrurile din afara genului nu există diferenţă /în sens propriu/; deci diferenţa maximă se regăseşte /în cadrul aceluiaşi gen/) Or' cele care se diferenţiază cel mai mult în cadrul aceluiaşi gen sînt contrarii, deoarece diferenţa perfectă dintre acestea este maximă. De asemenea, cele care se diferenţiază cel mai mult în cadrul aceluiaşi receptacul sînt contrarii, deoarece materia este identică pentru contrarii; de asemenea, /sînt contrarii/ şi cele care se diferenţiază cel mai mult sub autoritatea aceleiaşi capacităţi sau virtualităţi (căci şi ştiinţa referitoare la /obiectele /situate în acelaşi gen este unică). în cazul acestora diferenţa perfectă este maximă. Prima contrarietate este cea dintre posesie si privaţiune, dar nu orice privaţiune (căci „privaţiune" are mai multe sensuri), ci aceea care este perfectă. Celelalte contrarii se concep după modelul acestei contrarietăţi. Unele lucruri se numesc contrarii prin aceea ca posedă, altele fiindcă fac sau pot face, altele fiindcă sînt preluări sau pierderi ale acestor contrarii sau ale altora. Iar dacă aparţin opoziţiilor şi contradicţia, şi privaţiunea, şi con I055b rietatea, şi relaţia, prima dintre acestea este contradicţia. P contradicţiei este că ea nu admite vreun termen mterme ^ cei doi termeni contradictorii/, însă contrarietatea admi ^ mediari, de unde se vede că nu e totuna contradicţia şi c^ ^ _ tatea. I ar privaţiune a este un f el de contradicţie. Căci su e i,;) ţiune fie totală, fie cumva determinată ori cel cu to ^ să aibă /o anume calitate/, ori cel care, născut fund sa ^ mită calitate, nu o are totuşi, (în multe moduri vorbim vaţiune", aşa cum am arătat în altă parte.) CARTEA IOTA (X) 327
. r tjunea este o contradicţie, fie că e definită drept a p 'fie că e asociată cu substratul care o acceptă. De aceea, Oincapacltate'„ terrnen mediu în cazul contradicţiei, pentru unele dacă nu exis. _ jntr.adevăr, orice lucru este ori egal, ori non-egal, privaţiuni e ^^ ^ ^^ ^ mega^ c^ jaca totuşi este jn acest Jar nu orice ^ substrat /care admite/ egalitatea. Opoziţia t \ t>\ c asttel GtMi Y te' i ,PCHnune un substrat care accepta o relaţie cantita- 1 înpgal prcsu^1 i-i • l unde nu se poate vorbi despre cantitate, se poate spune "v*' AO ^ fare cu o non-egalitate; de exemplu, între roşu si j r ră avem cic-» 1**^^- ~« o ' i < Jbennu există nici egalitate, nici inegalitate, ci doar non-egalitate. S Cu toate acestea, nu se poate spune că egalul şi inegalul sînt termeni contrarii, în sensul în care recele şi caldul sînt.23 Or dacă generările /lucrurilor/ au loc prin intermediul materiei pornind de la contrarii, ele apar fie din formă şi din posesia formei, fiedintr-oprivaţiune de formă şi de configuraţie; este atunci limpede că orice contrarietate este o privaţiune, dar nu orice privaţiune este o contrarietate. Motivul este că lucrul privat de ceva poate fi privat în multe feluri. Termenii ultimi însă, din care provin schimbările, sînt termenii contrari. Aceasta se vădeşte prin inducţie: într-adevăr, orice contrarietate are privaţiunea drept unul dintre termenii contrari, dar lucrurile nu decurg asemănător în toate situaţiile: inegalitatea este /privaţiunea/ de egalitate, neasemănărea este privaţiunea de asemănare, viciul este privaţiunea de virtute. Ueosebirea /între asemenea situaţii/ a fost menţionată: într-un Caz' '^Xlstă privaţiune/ numai dacă lucrul respectiv este privat de ) m alte situaţii — dacă este privat de ceva într-un anumit mo- într" SaU.lntr"° etaPa /a vieţii/, de exemplu, la o anumită vîrstă, sau Q° Privinţă capitală, sau în toate privinţele. pentru unele /contrarietăţi/ există termeni medii, şi tru altei n'C* vrtuo?> mci vicioşi, în timp ce pen- Or' impa nU £Xlstă' c' este necesar ca un număr /natural/ să fie «rât defini°n Par' motivul este că în prima situaţie există un sub- ^iiltăVn"^ °e nU CSte CaZul în Cea de~a d°Ua situaţie'24 6516 concep" m° ev!^ent că întotdeauna unul dintre contrarii ?1 genurile co' ^ °.pnva^une- Dar e destul ca primele /genuri/ Unul?imultip"uţan!lor/sa aiba această proprietate/, de exemplu, > căci celelalte /contrarii/ se pot reduce la acestea. 328 METAFIZICA Pu«e Capitolul 5 Deoarece un contrariu are un singur contrariu întrebarea în ce fel se opun unul şi multiplul, apoi' egalul marelui şi micului. Or, noi, într-o opoziţie, folosim interogaţia disjunctiv- j 1 1' 1 11 ' ' A*-L1 Vă H, piu „care din două, e alb sau e negru?" şi /de asemenea/ e non-alb ? Nu întrebăm /ceva de tipul/ „e oare om sau alb f" A ~ dacă asumăm o anumită ipoteză /disjunctivă/ şi vrem s' ' a venit Cleon sau Socrate. Dar acest tip ultim de întrebare n ^ cu necesitate pentru nici un gen, ci el provine în ultimă instanţa T întrebarea disjunctivă fundamentală. Căci numai termenii oo ' '" pot exista laolaltă, lucru de care se foloseşte şi cel care întreabă- ' 1056a a venit ?" Căci dacă ar putea sta laolaltă, întrebarea ar fi ridicolă°D chiar dacă /Socrate şi Cleon ar veni împreună/, şi în acest fel întrebarea se reduce la opoziţie, anume la opoziţia dintre unu şi multiplu, de pildă: au venit amîndoi sau numai unul dintre ei?25 Aşadar, deoarece în opoziţii cercetarea se face întotdeauna printr-o întrebare disjunctiva, dar se spune, pe de altă parte: este mai mare, sau mai mic, sau egal ? — problema este de a şti care este în raport cu aceşti termeni termenul opus egalului. Căci /egalul/ nu se poate opune nici unuia dintre ei, nici ambilor.^De ce oare s-ar opune mai curînd mai marelui decît mai micului ? In plus, egalul se opune /şi/ inegalului, de unde rezultă că egalul va avea mai multe contrarii decît unul singur. Iar dacă inegalul semnifica acelaşi lucru concomitent în ambele sensuri, ar trebui ca egalul să fie opusul a doi termeni (aceasta este o dificultate care vine în ajutora l ce or care susţin că inegalul este o dualitate), însă, în acest fel, un uc ar avea două contrarii, ceea ce este cu neputinţă. în plus, egalul apare a fi situat între mare şi mic, dar nici o^ ^ trarietate nu se afla la mijloc şi nici din definiţia ei acest ^^ este posibil. Căci nu ar putea exista contranetate per ec ^^ ta între /alţi termeni/, ci mai curînd ea are întotdeau /intermediar/ situat între sine şi /altceva/. . -cului/ t'e Rămîne atunci ca /ceaiul/ să se opună /marelui şi Le[0r; /-»r11in.£ «•!' -5 ca negaţie, fie ca privaţiune. Dar el nu se poate op m;cului- A 1 ' l * •" J ifpllll d^^" intr-adevăr, de ce s-ar opune mai curma maici CARTEA IOTA (X) 329 Iul este o negaţie privativă şi a marelui, şi a micu-inurmare' -8!-anort cu ambii se pune întrebarea disjunctivă, dar * ul dintre ei.» u(W cu unul dintre „u în rap°rt ,uu"'u se poate întreba /cu sens disjunctiv/: e mai mare pe exemp > . , ţmotcleauna /în acest caz/ smt trei ter- \ sau in»1
' ' ceea ce nu este nici mare, nici mic, dar mbilor, /mai/ rc n urmare, ' hi prin natură să fie sau mare, sau mic. Şi ci se opune a ^ a.tie privativă,. De aceea el se află între /mai/mare şi mic.
Si ceea ce nu e nici bun, nici rău se opune şi binelui, si răului, doar că e lipsit de un nume. într-adevăr, şi unul si celălalt au multe sensuri şi nu există un unic subiect care le primeşte. Mai degrabă însă ceea ce nu este nici alb, nici negru /are un nume/, dar nici acesta nu are de fapt un singur nume, ci sînt definite cumva culorile cărora le revine această negaţie privativă: căci e necesar ca /acest intermediar/ să fie ori cenuşiu, ori pal, ori ceva asemănător. Incît cei care susţin că toate cazurile sînt asemănătoare /cu acestea/ nu fac reproşuri întemeiate /adversarilor lor/ : ei spun că ar exista un termen mediu între gheată şi mînă care nu e nici gheată, nici mînă, de vreme ce şi ceea ce nu e nici bun, nici rău formează un intermediar intre bun şi rău, dat fiind că ar trebui să existe un intermediar pentru toate lucrurile. Dar nu e necesar ca aceasta să se întîmple. Căci pe de-o parte ista negarea simultană a termenilor contrarii care admit termen lucru*' " 1Mre CarC £xista ° anumita distanţă. Dar în cazul altor SC ^°ate ^C ^t/' vm]°l Despre diferenţă. Căci sînt negaţi 6-™™1 Care S£ află cuPrin^ f iecare "m alt 8en> asrfel încît ici /pentru ei/ un unic substrat material comun.28 ucru' simuît nu 1056b Capitolul 6 muhiplul r;.-ase!1:lanatoare ar putea apare şi în legătură cu unul şi acă multiplul este opus unului în mod absolut, 330
METAFIZICA se vor ivi multe imposibilităţi: într-adevăr, unul c ~~~~~~ puţine lucruri, iar multiplul se va opune şi puţinului aV"^'" Sa'J în plus, doiul este multiplu, dacă dublul este nu *' şi anume multiplu cu doi; de unde rezultă că unul est ' mU't'Pk în raport cu ce este doiul multiplu, dacă nu în raport c ^^ ' puţinul? în fapt, nu există nimic mai puţin /decît un !/ ?Uu De asemenea, precum lungul şi scurtul sînt • -i :'n lungime t in mulţime sînt multul şi puţinul; şi ceea ce ar fi mult" ' "L"a şi multe lucruri, dar şi multe lucruri înseamnă mult (dacă n ^^ vreo diferenţă într-un continuu bine definibilV reynUi ,» 6XlSta • ir' - • - - • 1 r- ''1^"ita atunci că puţinul va ti o mărime, incit şi unul va fi o mărime, daca această situaţie puţinul. Acest lucru devine necesar, dacă doiul o multiplicitate. Dar probabil că multiplicitatea se concepe, într-u sens, echivalentă cu multul, dar ele rămîn totuşi noţiuni diferite-de exemplu, apa este ceva mult, dar nu e o multiplicitate.30 Or, în cazul lucrurilor divizibile spunem că /sînt multe/ într-un anumit sens, dacă ele alcătuiesc o mulţime în exces, fie în mod absolut, fie relativ la ceva (şi, la fel, puţinul este o mulţime avînd o lipsă); în alt sens însă, ele sînt multe numeric, şi numai în acest caz /multul/ se opune unului. în acest fel vorbim despre unu sau multiplu, ca şi cînd cineva ar vorbi despre un /lucru/ şi unele /lucruri/, sau despre alb şi albe, cît şi despre lucrurile măsurate în raport cu măsura [si măsurabilul], în acest fel vorbim despre multiple <7toX.A,cutlciaux>. Căci fiecare număr este mult, fiindcă el constă din unităţi, şi fiindcă este măsurabil, fiecare în parte, cu ajutorul unului, fiind opus unului, nu puţinului. _ în acest sens şi doiul este mult, dar nu este ca o mulţime avînd un exces, fie în raport cu ceva, fie în mod absolut, ci el e luat ca primul /mult/. Dar, la modul absolut, doiul este puţin. Căci el este prima mulţime avînd o lipsă.31 i (De aceea Anaxagoras s-a înşelat spunînd că toate cele erau ^ laltă indefinite şi ca mulţime, şi ca micime; ar fi trebuitsa ^.^ în loc de „micime", „puţinătate". Căci lucrurile nu erau m /în acel sens/.) într-adevăr, puţinul nu există datorită unului, după cu unii, ci datorită doiului. ^ yâ.- Aşadar unul si multiplul aflate în numere se opun p ^ rţin sura si măsurabilul. Acelea sînt luate ca relative, cite CARTEA IOTA (X) 331 se c
într-adevăr, am distins în altă parte că relativele ^n ^ - sensuri, într-un sens ca contrarii, într-alt sens 10 -n ca oncep^10 ^ in obiectul de cunoscut, datorită faptului că ca t \a altceva. Şi, pe de altă parte, nimic nu se opune 1057a ceva este r*?°cons^erat mai mic decît altceva, de pildă, decît doi. i caun ul sa i * est£ totociată şi mic Căci mul- Daf' *ca un gen al numărului ; într-adevăr, numărul este o mulţimea este ^ ^ uriitatea, şi astfel unul şi numărul se opun cumva, urne mas ^^^ ci ca entităţi aparţinînd relativelor, după cum nU în felul în care primul este /unitatea de/ măsură, iar celă-î'k^obiecnil măsurat, în acest fel ele se opun. De aceea nu orice * o unitate este şi un număr, de pilda, dacă este vorba despre ceva indivizibil.32 însă ştiinţa, raportată m mod similar la obiectul cognoscibil, nu se comportă totuşi în mod similar /ca unul faţă de număr/. S-ar părea, într-adevâr, că ştiinţa este o /unitate de/ măsură si că obiectul cognoscibil este lucrul măsurat, însă se întîmplă ca orice ştiinţă să fie un obiect cognoscibil, dar nu orice obiect cognoscibil este o ştiinţă, fiindcă într-un anume fel ştiinţa se măsoară prin obiectul cognoscibil. Cit despre mulţime, aceasta nu este nici contrariul puţinului -contrariul acestuia este multul luat ca o mulţime care depăşeşte cantitativ faţă de o mulţime care este depăşită catitativ — , nici lui unu în general. Ci mulţimea, după cum s-a spus, /se opune unului/ u$î '" Care ea este divizibilă, în timp ce unul este indivizi-1 ' n a'r sens> mulţimea şi unul se opun ca relaţii, la fel cum ştiinţa opune obiectului de cunoscut, dacă mulţimea este număr, în P ce unul este unitatea de măsură /cu care se măsoară numărul Capitolul 7 .. e°arece este m • , . . r A ni $i el eh' putinţa sa existe un intermediar intre contra- c;.. exisţâ între unele contrarii, este necesar ca interme-_ ^ă «in. contrarii, într-adevăr, toate intermediarele, •a e căror intermediare sînt ele se află în acelaşi gen. Ca S" 332
METAFIZICA 1057b
Căci spunem că sînt intermediare acele stadi' cesar să treacă, în prealabil, ceea ce se află în proci" H"" CSte n ' A i T r i • ^ 111 *OS\j ?i }', mai înainte de negru. La tel şi in celelalte cazuri) ' ^n Dar în transformările de la un gen la alt gen nu există / intermediar/ decît în mod contextual, ca de exemplu d ' ^^ de la o culoare la o formă. Este, prin urmare, necesar ca ' ^ diarele să se afle în acelaşi genatit cu ele însele, cît şi cu termeni ale căror intermediare sînt ele. însă toate intermediarele sînt" unii termeni opuşi. Căci numai pornind de la astfel de terme ' luaţi intrinsec este posibilă transformarea. Iată de ce este imposibil să existe un intermediar pentru termeni care nu sînt opuşi:în acest caz, ar putea exista transformare chiar şi pornind de la termeni neopuşi. Dar nu există termen mediu între termenii opuşi ai unei contradicţii (aceasta este contradicţia — o opoziţie unde unul sau altul dintre cei doi termeni este, într-un fel sau altul, prezent, ea neavînd nimic intermediar).33 în rest, termenii opuşi sînt prin relaţie, pnnprivaţiune şi prin contrarietate. în cazul relaţiilor care nu sînt contrarietăţi, nu exista intermediar, deoarece aici /termenii/ nu se află situau m acelaşi gen. într-adevăr, care este intermediarul dintre ştiinţa şi obiectul ei ? în schimb, există un intermediar între mare şi nm Dar, dacă intermediarele se află situate în acelaşi gen, după cum s-a arătat, si anume, situate între contrarii, este necesar ca.ee5^ ^ stea din aceste contrarii. Căci, sau va exista un anume ge ^ sau nici unul. Iar dacă va exista un gen /al contrariilor , a ^^ să existe ceva anterior contrariilor, diferenţele contrare v ._ rioare /speciilor contrarii/ — adică diferenţele care pro ^ ^ ile contrare ale genului: într-adevăr, speciile sînt forma ^^-şi din diferenţe. (De exemplu, dacă albul şi negrul sînt con ^0>-mul este o culoare care distinge /obiectele/ <8uxKpitiK iar celălalt este o culoare care le confundă «ruYKpi c A ~ sînt ciii^ Acestea — ceea ce distinge şi ceea ce contunda — CARTEA IOTA (X) 333
alorilor respective/. Astfel încît aceste /diferen-„jj sînt anterioare, iar diferenţele contram sînt ţe7rec'Pr°,C Arării /(fecît speciile contrarii/.) mai degrat) jalte /specii/, şi intermediarele sînt alcătuite din gen Dar şicel .£je exemplu, culorile sînt intermediare între alb şid'n<* nebuie concepute ca provenind din gen — culoarea şi negru şi ^ ^ anumite diferenţe. Dar aceste diferenţe nu este un gen^ contraru> câci de ar fi aşa, fiecare culoare ar fi sau alb, vor ti Prl ^sacjar există şi alte diferenţe şi ele vor fi situate între sau neg • j^^ ţn tjmp ce primele diferenţe sînt ceea ce distin-prTcew ce confunda.) Rezultă că trebuie căutate aceste prime Demente care nu sînt contrare în cadrul genului, anume, din ce «urne constau intermediarele /situate între contrarii/. Căci este necesar ca cele situate în acelaşi gen să fie alcătuite din entităţi ne-compuse în raport cu genul, sau să fie /ele însele/ necompuse. Contrariile, aşadar, nu sînt compuse unele din altele, încît să fie principii; intermediarele, însă, sînt /compuse/ fie toate, fie nici unul /nu este compus/. Căci din contrarii se naşte ceva, astfel încît să existe o transformare către acesta, înainte ca să existe transformare ducînd către contrarii, într-adevăr, /unul dintre contrarii/ va fi/în acest ceva/ mai mult sau mai puţin decît celălalt. Aşadar şi acesta va fi un intermediar între contrarii. Şi celelalte intermediare, prin urmare, sînt toate compuse. Căci Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|