Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
La fel, nici în cazul scopului nu se poate merge la nesfîrşit: pljifl" barea sa se facă în vederea sănătăţii, aceasta în vederea fericim, fericirea să fie în vederea unui alt lucru, şi tot aşa de-a pururea, ceva să fie mereu în vederea a altceva. Şi nu diferit stau lucrurile şi în privinţa esenţei unui lucru: căci este necesar să existe un termen prim, raţiune de a fi pentru terme nii medii ce-i urmează, situaţi între termenul prim şi cel uiţi Dacă ar trebui să spunem care este elementul ce oferă raţiun de a f i a unei serii de trei elemente, vom spune ca e întîiul dintre e • Căci nu ultimul dă raţiunea de a. fi, ultimul în serie neputifl CARTEA ALPHA MIC (II) nimic. Dar nici termenul mediu nu poate fi raţiune, raţiune P^e ^ a g j^ pentru un singur element (nu e nici o deose-căcielera' ^ despre un singur element, mai multe, o serie ne- bir£ sau limitată), în acelaşi fel, toate părţile unei serii /tempo-lirnita a ^ ^ modul general, ale nelimitatului sînt /toate/ termeni ra .l. *nă ~n momentul de faţă, încît dacă nu există nici un element m\m h general nu există nici. o raţiune de a fi sau principii. ^"o'ar nici coborînd din raţiune în raţiune Afirmăm că un bărbat provine dintr-un copil, în sensul că din ceva în devenire apare ceva format, sau că din ceva care se desă-vîrşeşte provine ceva desăvîrşit. (în aceste cazuri există întotdeauna o situaţie intermediară, după cum o devenire este la mijloc între a fi şi a nu fi, la fel şi cel care devine este la mijloc între cel care este şi cel care nu este. Cel care învaţă este un cunoscător care se naşte, de aceea se spune că omul cunoscător se naşte dintr-unul care învaţă.)
In cazul provenienţei apei din aer însă, unul dintre termeni se distruge. De aceea, celelalte elemente, despre care am vorbit înainte, nu-şi schimbă locul unele cu celelalte, nici nu se naşte un copil dintr-un bărbat (căci nu /putem spune că/ elementul aflat chiar în /procesul/ 994b devenirii se naşte din devenire, ci că doar elementul posterior devenirii /e cel ce se naşte/. De aceea nici dimineaţa nu se naşte din zi). Dar celelalte - /precum apa, focul, aerul/ — îşi schimbă locul între ele10. n ambele cazuri însă, este cu neputinţă să se continue la infinit. ci, pe de-o parte, este necesar să existe un capăt pentru proce-
îsi sch'^îv^ Sta^U lntermed'are> iar Pe de altă parte, alte elemente . Im a locul între ele. Or, /în acest caz/ distrugerea unuia din WtîT* na'terea cduilalt-
să fie n- ^ UmP' este imposibil ca primul principiu, etern fiind, d£ ratiun' ' ^ *USâ °â §enerarea, privită în susul lanţului din care f" X\6Ste a urmtă, este necesar să existe ceva non-etern Un acesta primul lucru nimicit, a provenit altceva11. 96
METAFIZICA Dar nici voind să ştii esenţa sau ce-este-în-sine un lucru nu e cu putinţă să avansezi spre o altă definiţie, mai bogată în termeni /decît cea justă/: căci definiţia mai apropiată /de ceea-ce-cstc-în-sine/ este întotdeauna mai bună şi nu există una mai îndepărtată /şi justă/. Iar unde nu există o primă /definiţie justă/, nu va exista nici una care sâ-i urmeze12. Dar cei care vorbesc despre numărul infinit al definiţiilor suprimă posibilitatea ştiinţei. Căci nu e posibil să ştii ceva înainte de a ajunge la elemente inanalizabile /mai departe/. Şi nu există nici cunoaştere, altminteri cum poate fi gîndită seria infinită de raţiuni^ ? Nu e la fel în cazul liniei, care, din perspectiva diviziunilor, nu are limită, dar nu e posibil să fie gîndită, dacă nu te opreşti undeva. (De aceea cel care va parcurge /cu gîndul/ linia infinită nu va putea număra /ca atare/ diviziunile sale14.) Este însă necesar să gîn-dească linia în întregul ei prin ceva nemişcător. Oricum, pentru nici un lucru nu-i cu putinţă să fie fără limită; iar, dacă nu-i cum spun, măcar nu e nelimitată esenţa nelimitatului^^. Dar, chiar şi dacă speciile raţiunilor ar fi fără limită în mulţimea lor, tot ar fi imposibilă cunoaşterea. Căci noi socotim că ştim atunci cînd cunoaştem raţiunile lucrurilor. Or, tot adăugînd /ceva/ într-un timp determinat, nu-i cu putinţă de parcurs nelimitatul- Capitolul 3 Prelegerile au soarta ce le-o rezervă obiceiurile /ascultătorii • Căci preţuim ceea ce se spune după felul cu care ne-am obişn CARTEA ALPHA MIC (II) 97 . j jn afara obişnuinţei nu ne par asemănătoare /cu 995a iar spuse e^ ^ cunoaştem/> ci, din pricina lipsei de obişnuinţă, mai cele pe c ^. stran|j_ (^jci ceea ce e obişnuit e şi cunoscut, pecunosc . ea obişnuinţei o arată legile, în cuprinsul căro- Turclt uc "ldl>- r ... .,, i • - i • • i • tarea de tip mitologic şi copilăresc are, datorita obiceiului, ra Pr tere /de convingere/ decît cunoaşterea lor /raţională/, mai mare pu 4 _ U ii nu-i acceptă pe cei ce le vorbesc, daca nu se folosesc de termeni matematici, alţii - dacă nu se utilizează exemple, alţii, , artea lor, apreciază că-i bine să fie adusă mărturia poeţilor. Urni vor ca toate să le fie prezentate cu precizie, pe alţii precizia îi supără, fie pentru că nu sînt în stare să urmărească, fie din pricina conciziei. Căci precizia are însuşirea, în discursuri, că pare unora nedemnă de un om liber, precum /dacă te-ai afla/ la contracte /comerciale/. De aceea, e nevoie ca omul să fi fost învăţat deja asupra modului cum trebuie primite toate /cunoştinţele/, deoarece este absurd să cauţi în acelaşi timp si ştiinţa, şi metoda ştiinţei Cît despre precizia matematică, ea nu ar trebui pretinsă în toate cazurile, ci doar în cele care privesc naturile imateriale. Pentru ele, modul de abordare nu este de tip fizic, de vreme ce întreaga natură posedă materie16. De aceea, trebuie cercetat mai intri ce este natura; astfel, va fi clar care este obiectul ştiinţei ei NOTE
. Asupra autenticităţii acestei cărţi, vezi Lămuririle preliminare. spec' V tUn-ţa eSte fUptă 'mre ceri™a cunoaŞteni universale şi cerinţa C daSCălul lui Timotheos-3 C°™unităţ" cercetătorilor şi a ştiinţei ca întrcprin- dere colectiv e Ni ' " ^ mtlnc*e Pe generaţii, sînt idei extrem de pregnant 1C nu s"a sch'mbat din acest punct de vedere pînă astăzi. 98 METAFIZICA 6. Focul se identifică, practic, cu căldura, deoarece este lucrul cel mai cald, şi care nu poate fi decît cald. De aceea se poate spun că el este raţiunea căldura pentru celelalte lucruri. 7. Afirmaţie de tip platonician unde „Fiinţa", ouată, este un ter men sinonim cu realitatea autentică. 8. Să nu uităm că în greceşte, sensul fundamental al lui dp^f) este tocmai început. Prin urmare, nici nu se poate coborî indefinit în seria raţiunilor sau cauzelor, nici numărul raţiunilor explicative simultan nu poate fi indefinit. 9. Aristotel spune că, dacă există un număr indefinit de termeni toţi, cu excepţia ultimului, pot fi socotiţi termeni medii, căci au ceva înaintea lor. în consecinţă nu va exista un termen prim, adică un principiu. 10. Pasaj destul de dificil de înţeles în detaliu. Aristotel distinge între devenirile care au loc într-un singur sens: un adult provine dintr-un copil, şi devenirile în dublu sens: caldul din rece, recele din cald. în primul caz există stadii intermediare, în cel de-al doilea — nu. 11. Dacă primul principiu ar fi nimicit în decursul devenirii, el n-ar putea funcţiona ca principiu etern. Aluzie la Mişcătorul imobil din Cartea Lambda. 12. Definiţia nu trebuie să înmulţească numărul termenilor. Definiţia în doi termeni (cu gen şi diferenţă specifică) este cea mai bună dacă ea surprinde esenţa. A adăuga termeni în plus este inutil. 13. Orice ştiinţă trebuie să admită anumite propoziţii indemon-strabile. Altminteri, dacă seria cauzală, sau a definiţiilor şi a demonstraţiilor nu se opreşte nicăieri, posibilitatea ştiinţei dispare. 14. Cineva ar putea obiecta, spunînd că şi linia are o infinitate de diviziuni, la fel precum cunoaşterea ar putea presupune o infinitate de raţiuni explicative. Analogie falsă — spune Aristotel Diviziunile liniei nu pot fi numărate efectiv (ceea ce e totuna cu a spune că nu pot fi gîndite), dacă procesul diviziunii nu e oprit undeva. 15 . Orice esenţă este o formă. Orice formă este determinată, are limite. Deci (presupunînd că există o esenţă a infinitului, sau o oe" niţie a acestuia), măcar esenţa sa este limitată. . . 16. Aristotel consideră că fizica, din pricina prezenţei matefl -nu poate fi matematizată. De aceea, fizica aristotelică este de tip & tativ. De fapt, raţionamentul lui Aristotel este corect, numai ca buie construit un model abstract al porţiunii de natura studiata- .^ pe vremea lui Aristotel mijloacele de măsurare erau mult prea P mitive pentru măsurători relativ precise. CARTEA BETA (III) Cercetarea ştiinţei căutate nu poate avansa fără examinarea aporiilor adică a dificultăţilor care îl aşteaptă pe filozof. Trecerea lor în revistă pe scurt. Prima aporie: cercetarea primelor principii şi raţiuni de a fi face obiectul unei singure ştiinţe sau a mai multora? A doua aporie: cercetarea axiomelor generale ţine de domeniul aceleiaşi ştiinţe, sau nu ? A treia aporie: există o singură ştiinţă a tuturor Fiinţelor, sau mai multe ? A patra aporie: stă în sarcina ştiinţei care cunoaşte Fiinţa să cunoască şi proprietăţile contextuale ale acesteia ? A cincea aporie: există numai Fiinţe senzoriale, sau şi Fiinţe în afara acestora, cum ar fi Formele platoniciene? A şasea aporie: există entităţile intermediare (matematice) situate între Forme şi realităţile senzoriale ? A şaptea aporie: genurile trebuie considerate elemente şi principii, sau au acest rol particulele elementare, precum apa, focul etc. ? A opta aporie: dacă genurile sînt principii, au această calitate genurile cele mai cuprinzătoare, sau genurile cele mai restrînse (ultimele specii) ? A noua aporie: există ceva în afara individualului, astfel încît ştiinţa, care este cunoaştere a universalului, să fie posibilă ? A zecea aporie: principiile sînt limitate ca număr, sau ca specie ? A unsprezecea aporie : aceleaşi principii există deopotrivă pentru lucrurile pientoare şi pentru cele eterne, sau sînt principii diferite ? A douăsprezecea aporie: principiile lucrurilor pieritoare sînt ele însele pieritoare, sau nepieritoare. A treisprezecea aporie: Unul şi ceea-ce-este sînt Fiinţe ale lucrurilor (aaicî au autonomie în afara lucrurilor) ? A paisprezecea aporie: numerele, puncte»' suprafeţele şi corpurile (geometrice) sînt Fiinţe (au o existenţă autonoma;, sau nu ? A cincisprezecea aporie: există sau nu Forme ? A şaisprezec aporie: elementele şi principiile există în virtualitate, sau în actualiZ'1^ • A şaptesprezece* aporie: principiile sînt universale, sau sînt individua Capitolul l Este necesar1, pentru examinarea ştiinţei noastre, să parcurgem mai întîi aporiile sau fundăturile logice cu care trebuie să avem de-a face. Este vorba despre acelea, cîte au fost discutate diferit de către unii filozofi, chiar dacă, în afara acestor aporii discutate, s-a întîmplat ca ei să fi şi neglijat ceva /din ele/, însă celor doritori să străbată un drum greu le este de folos să-şi pună înainte, în mod adecvat, toate greutăţile cu putinţă. Drumul liber de mai tîrziu presupune dezlegarea încurcăturilor de mai înainte, dar nu poţi să dezlegi nodul pe care îl ignori2. Or, încurcătura în care e mintea arată, în legătură cu starea respectivă, tocmai aceasta : cineva, aflat într-o fundătură logică, păţeşte cam ce se întîmplă cu cei legaţi: să meargă mai departe le e cu neputinţă în ambele direcţii De aceea, trebuie mai înainte examinate toate dificultăţile, atît m vederea acestora în sine, cît şi fiindcă cei care cercetează fără să-şi ndice greutăţi înainte sînt asemănători cu oamenii care ignoră încotro vor sa. se plimbe. Pe deasupra, nu se poate /altminteri/ cunoaşte aca cumva ceea ce este căutat a fost sau nu găsit : căci, pentru cel 995 s" văd* ParcUfS dificultăţile sfîr?kul cercetării nu se vădeşte; el ' C?te m.Schim':) Pentru cel care a trecut mai înainte printr-o necesar să f*e într'0 condiţie mai bună de a menr ] f utat> precum o parte într-un proces, toate argu- ele atlate în dispută. cere3 'e3: na r ^ f"6 °ea Care ne~a Pus 'n încurcătură şi în introdu- C Pl-J f1 • . --- ™ ^. MU iii i*.lV.W.l\^a.l,l_l.l«. J i ra?iunile de""?1 > ° SmgUra ?tiinta sau de mai multe s să examneze 102
METAFIZICA Apoi: numai primele principii ale Fiinţei fac obiectul ştuntei ea trebuie să cerceteze si principiile tuturor demonstra.ţulor-> *,. refer la ceva de tipul /unui astfel de principiu/, dacă este oare putinţă să afirmi şi să negi acelaşi şi unic lucru în acelaşi tirnn • ' ' 1 £ 1 A l l ' ^' ^ nu-i cu putinţa, şi la tel, m legătura cu toate cele asemănătoare Şi dacă ştiinţa are ca obiect Fiinţa, oare ea /ştiinţa/ este una sin gură avînd ca obiect toate Fiinţele, sau sînt mai multe ştiinţe? Iar dacă sînt mai multe /ştiinţe/, oare toate sînt înrudite sa unele dintre ele trebuie numite „înţelepciuni", altele trebuie numite într-alt fel? Dar şi lucrul următor este necesar de cercetat: oare trebuie afirmată existenţa doar a Fiinţelor senzoriale, sau, în afara acestora există şi altele ? Dar oare genul Fiinţelor /inteligibile ?/ este într-un singur fel, sau sînt mai multe genuri, precum procedează cei care introduc entităţile matematice între acestea şi lucrurile senzoriale ? Şi în legătură cu acestea, trebuie cercetat, precum spuneam, dacă ştiinţa noastră are ca obiect numai Fiinţele, sau si contextele intrinseci ale Fiinţelor. In plus, în legătură cu Acelaşi si Altul, cu Asemănătorul, Neasemănătorul si' Opusul, cu Anteriorul si Ulteriorul şi în legătură cu toate cele asemănătoare, pe care dialecticienii le scrutează, pornin-du-si cercetarea numai de la ceea ce este acceptat de opinie, oare în sarcina cărei ştiinţe stă examinarea tuturor acestora ? Şi în plus /stă în sarcina ei şi examinarea/ contextualităţilor în sine, şi asta nu doar ca să afle ce este fiecare dintre ele, ci şi — dacă un /singur/ contrariu corespunde fiecăruia ? Apoi, oare principiile si elementele sînt genurile, sau fiecare lucru se distribuie în elemente imanente ? Iar dacă /principiile şi elementele/ sînt genurile, oare este vorba despre acelea cîte sînt numite „ultimele", situate imediat deasupra lucrurilor indivizibile, sau despre „primele genuri" ? De pildă: în afara individualului, oare, „animalul", sau „omul" este principiu şi are mai multă Fiinţa Dar cel mai mult trebuie cercetat şi examinat dacă, în afara rna riei, există vreo raţiune de a fi intrinsecă sau nu, şi dacă acea este separată /de lucruri/ sau nu, şi dacă ea este una sau sînt m multe la număr, şi dacă există ceva alături de întregul comp CARTEA BETA (III) 103
' trez compus" un predicat ), sau dar CU Ve^rte. oare principiile sînt definite prin număr, sau prin l ÎVal> Mărefer şi la principiile din argumente / raporturi, şi la cele 996a j;n «ubstrat? . . . .. S' oare principiile sînt aceleaşi, sau smt altele pentru lucrurile picioare şi altele pentru cele nepieritoare? S' oare toate principiile sînt nepieritoare, sau cele ale lucrurilor picioare sînt şi ele pieritoare? . . Si ceea ce este cel mai greu de ştiut şi produce cea mai mare încurcătură: oare Unul şi Ceea-ce-este nu sînt nimic altceva decît Fiinţa lucrurilor, după cum au susţinut pitagoricienii şi Platon, sau dimpotrivă, substratul /Fiinţa/ este ceva diferit /de ele/, după cum vorbeşte Empedocle, referindu-se la Prietenie, alt filozof — la foc, altul — la aer sau la apă ? Apoi, oare principiile sînt universale, sau /se individualizează/ precum indivizii ? Ele sînt în virtualitate, sau în actualizare ? Sînt oare /în actualizare/ în alt mod, sau potrivit cu o mişcare ? Şi aceste probleme ar oferi o fundătură logică de toată frumuseţea ! In plus, oare numerele, lungimile, figurile geometrice şi punctele sînt Fiinţe anume, sau nu, iar dacă sînt Fiinţe, oare ele sînt separate de obiectele sensibile, sau sînt imanente acestora ? In legătură cu toate acestea, nu doar că e anevoie să-ţi croieşti un drum spre adevăr, dar nu-i uşor nici măcar să formulezi ca lumea, m cuvinte, dificultăţile ! Capitolul 2 Primul d' ' diflcultatea desPre care am vorblt în die? " : °are *me de ° smgură Ştiinţă, sau de mai multe să stu- Princl11? ce nu s" ar ^Utea ^lne de ° singură ştiinţă să cunoască principii to«e obiecte™ -1"" /îmrC de/4 ? în P1US' ^ t0at£ aU dC"a faCC °U e- m ce fel e cu putinţă să existe principiul mişcării 104
METAFIZICA sau natura binelui la entităţile nemişcătoare? Aceasta, dat f" că orice lucru, care ar fi bun în mod intrinsec, datorită naturi, este un scop şi astfel el este raţiunea de a fi în vederea car '" şi devin, şi sînt restul lucrurilor; iar scopul si finalitatea sînt canw tul unei acţiuni, dar acţiunile toate au loc pnn mişcare. Astfel • la entităţile nemişcătoare nu ar putea exista acest principiu, nici n ar exista binele în sine. De aceea, în matematici, nu se demonstrea?" nimic cu ajutorul acestei raţiuni întemeietoare, nici nu există demon straţie bazată pe „mai bine" sau „mai rău", şi deloc nu aminteşte nici un matematician despre aşa ceva. De aceea unii sofişti, precum Aristippos5, le-au vorbit de rău : căci — /spun ei/ — în restul artelor cît şi în meşteşuguri, precum în dulghene şi în cizmărie, totul se judecă în funcţie de „mai bine" şi „mai rău", în timp ce în matematici nu se vorbeşte deloc despre bine şi rău. 996b b) Dar, dacă există mai multe ştiinţe ale raţiunilor şi principiilor şi dacă fiecare are drept obiect o altă raţiune, care dintre ele trebuie declarată a fi cea căutată ? Sau cine dintre cei ce posedă aceste ştiinţe este omul cel mai deplin cunoscător al lucrului căutat? Căci e cu putinţă ca acelaşi lucru să aibă de-a face cu toate tipurile de raţiuni; de exemplu, în cazul unei case, /se poate spune/ că originea mişcării este arta şi constructorul, că scopul este lucrarea de făcut, că materia este pămîntul şi pietrele, iar forma este planul. Or, atunci, care anume dintre ştiinţele /avînd ca obiect numai una dintre raţiuni/ să fie numită înţelepciune — în felul celor stabilite mai demult? Sens ar avea ca toate să pretindă aceasta: prin faptul că domneşte şi stăpîneşte cel mai mult şi că e drept ca celelalte ştiinţe, precum nişte slugi, să nu-i opună nimic, are dreptul la /numele de înţelepciune/ ştiinţa scopului şi a binelui (căci în vederea acestuia sînt restul activităţilor). Prin faptul, însă, că a fost definită atît drept ştiinţa primelor raţiuni, cît şi cea a lucrului cognoscibil în cea mai mare măsui* tocmai ştiinţa Fiinţei ar fi „înţelepciunea"6: căci cunoscînd oarnen acelaşi lucru sub multe raporturi, declarăm că ştie mai ml"t c care pricepe ce este lucrul sub raportul lui „ce este" sau a lui ,fe este". Iar dintre oamenii care cunosc, fiecare, mai bine ceva o altceva, cel mai bun cunoscător este cel care ştie ce este lucrul, ş> cel care ştie dt de mare, sau cum este, sau ce face, sau ce suporta w CARTEA BETA (III) 105 nea şi 'm celelalte /situaţii/ faptul de a cuOnoaşte si pe cele care se pot demonstra, are loc atunci cînd c frecare uc^ ^^ respectiv (de exemplu, ce este „a ridica la «f? Răspuns : este aflarea unei medii /geometrice/ dintre două e La fel se întîmplă şi în alte cazuri). !p de altă parte, /cunoaştem lucrurile/, dacă este vorba despre 'eniri acţiuni si orice transformare, atunci cînd ştim principiul s* originea mişcării. Acest principiu este diferit si opus scopului, rfel încît ar părea că ţine de altă ştiinţă să studieze fiecare dintre Iceste raţiuni de a fi ale lucrurilor. 2) Creează probleme siprincipiile demonstrative <âp%ai COTO&IK-nmi>: oare ele formează obiectul unei singure ştiinţe sau al mai multora? Numesc „principii demonstrative" premisele generale în baza cărora se fac demonstraţiile. De exemplu : faptul că este necesar ca orice sau să fie afirmat, sau negat şi că este imposibil ca el, deopotrivă, să fie si să nu fie7, si cîte asemenea premise /logice/ mai există; oare există o singură ştiinţă pentru acestea cît şi pentru Fiinţă, sau e una /pentru ele, şi o alta pentru Fiinţă/ ? Iar dacă nu ar fi o singură ştiinţă, pe care dintre cele două trebuie s-o considerăm ca fiind cea căutată de noi acum ? a) A susţine că este vorba despre o singură ştiinţă /deopotrivă a principiilor demonstrative şi a Fiinţei/ nu este bine zis: căci, în legătură cu /aceste principii demonstrative/, ce specific anume ar race ca geometria /de exemplu/ să le înţeleagă mai bine decît oricare altă ştiinţă ? Iar dacă oricare alta le înţelege la fel, dar dacă nu este cu putinţă ca această înţelegere să fie obiectul specific al tuturor ştiinţelor, atunci, aşa după cum /înţelegerea principiilor de- 997a esteobiectu] sPeaflc ni" aj recului ştiinţelor, nici ază Fiinţele nu are drept obiect specific să cunoască demonstrative». sri °e h ^ eX1SU ° ?tiinţă a acestor principii demonstrative ? on'sTr W ^Um " anume se 'n«mplă să fie fiecare principiu cunoscute T j te arte> ^ec'> se folosesc de ele ca presupus frebui să e ' * ^ £Xlstă ° ?tnnfă demonstrativă despre ele, va a^e acestor S C Un Şen"subiect şi să existe proprietăţi, dar şi axiome -110113" ^^ "U P°ate £X'Sta Demonstraţie a orice.) ' necesar ca o demonstraţie să pornească de la nişte J ii 106 METAFIZICA premise, să aibă un obiect şi să demonstreze ceva. în conseci rezultă un singur gen al demonstrabilelor; căci toate ştiinţei -)' ' rnonstrativc se servesc de axiome9. b) Dar, dacă ştiinţa principiilor demonstrative şi aceea a Fimf • sînt diferite, care dintre ele este suverană şi cea dintîi ? Axiorn l sînt universale în cel mai înalt grad şi reprezintă principii pent toate cele. Iar dacă nu revine filozofului, atunci cui va reveni să cer ceteze adevărul şi falsul în ceea ce le priveşte ? 3) în general, oare există o singură ştiinţă avînd ca obiect toat Fiinţele, sau sînt mai multe ştiinţe ? Iar dacă nu este una, ce fel de Fiinţă are drept obiect această ştiinţă /căutată de noi/? a) A afirma că există o singură ştiinţă a tuturor Fiinţelor nu este corect. Căci, altminteri, ar exista şi o singură ştiinţă demonstrativă referitoare la toate contextele /Fiinţelor/, dacă este adevărat că orice ştiinţă demonstrativă, ce are un domeniu, cercetează contextele intrinseci10 Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|