Coperta ioana dragomirescu mardare

Iar dacă ea avea un plan, el avea de ales. Putea să aibă încredere în ea, să o creadă cînd spunea că ştia ce face; asta însemna să suporte lucrurile de la şcoală, pentru că pînă la urmă aveau să se rezolve, iar ea vedea lucruri invi­zibile pentru el. Pe de altă parte, Marcus putea decide că ea îşi pierduse minţile, lua supradoze si apoi părea să uite tot. In orice caz, era înfricoşător. El nu voia să mai suporte lucrurile aşa cum erau, dar cealaltă opţiune în­semna că trebuia să-si ţină loc de mamă, şi cum să faci

123

una ca asta cînd nu ai decît doisprezece ani? Putea să se înveţe singur să spună „pardon", „vă rog frumos" si „mul­ţumesc", asta era simplu, dar nu ştia de unde să încea­pă cu restul. Nici măcar nu ştia ce era restul. Nici măcar nu ştiuse, pînă azi, că exista un rest.

De cîte ori se gîndea la asta, revenea la aceeaşi proble­mă: erau doar doi şi cel puţin — cel puţin — unul dintre ei era ticnit.

în următoarele cîteva zile, începu să remarce mai mul­te lucruri în legătură cu felul în care îi vorbea Fiona. Tot ce spunea ea despre ce putea şi trebuia el să vadă, să as­culte, să citească sau să mănînce îl făcea curios: oare făcea parte din plan, sau era ceva inventat de ea din mers? Nu-i trecu prin cap să o întrebe, pînă cînd ea îi spuse să mear­gă la magazin, ca să cumpere nişte ouă pentru cină; îl izbi faptul că era vegetarian numai din cauză că şi ea era.

— Ai ştiut dintotdeauna că o să fiu vegetarian? Ea rîse.

— Sigur că da. N-am luat hotărîrea din senin, pentru că nu mai aveam cîrnaţi în casă.

— Şi crezi că e corect?

— Ce vrei să spui?

— N-ar fi trebuit să fiu lăsat să hotărăsc singur?

— O să poţi, cînd o să fii mai mare.

— Acum de ce nu sînt destul de mare?

— Pentru că nu-ţi faci singur de mîncare. Eu nu vreau să gătesc carne, aşa că trebuie să mănînci ce mănînc şi eu.

— Dar nu mă laşi nici să mă duc la McDonald's.

— Asta e cumva o revoltă adolescentină precoce? Nu te pot opri să te duci la McDonald's.

— Pe bune?

— Păi cum să pot? Numai că aş fi dezamăgită dacă te-ai duce.

Dezamăgită. Dezamăgire. Asta era tactica. Aşa făcea multe lucruri.

— De ce?

124

— Credeam că eşti vegetarian deoarece crezi în asta.

— Cred.

— Bun, atunci nu poti să te mai duci la McDonald's, nu? Iar îl avusese, întotdeauna îi spunea că putea să facă

orice, iar apoi se contrazicea cu el pînă cînd îl atrăgea de partea ei. începu să se înfurie.

— Nu e corect. Ea rîse.

— Asta-i viaţa, Marcus. Trebuie să afli în ce anume crezi, iar apoi să fii consecvent. E greu, dar nu e incorect. Şi cel puţin e uşor de înţeles.

Era cevc_ în neregulă aici, dar el nu îşi dădu seama ce. Ştia însă că nu toată lumea gîndea aşa. Cînd vorbeau în clasă despre unele lucruri, cum ar fi fumatul, toată lumea cădea de-acord că era ceva rău, dar o grămadă de copii fumau; cînd vorbeau despre filmele violente, toti spuneau că le dezaprobă, dar se uitau la ele. Gîndeau una şi făceau alta. în casa lui Marcus era altfel. Hotărau ce era rău şi apoi nu-l mai făceau sau nu se mai atingeau de el. înţe­legea logica: îşi spunea că era rău să furi şi să ucizi, aşa că nu fura şi nu ucidea. Asta era tot? Nu era sigur.

Dar, dintre toate lucrurile care-l făceau să fie diferit, înţelegea că acesta era cel mai important. Iată de ce pur­ta haine de care alţi copii rîdeau — doar avuseseră dis­cuţia asta despre modă şi căzuseră de acord că moda era o prostie —, iată de ce asculta muzică demodată sau mu­zică de care nu mai auzise nimeni — doar avuseseră dis­cuţia asta despre muzica uşoară modernă şi căzuseră de acord că era doar un mijloc al companiilor muzicale de a face o grămadă de bani. Iată de ce nu era lăsat să joa­ce jocuri violente pe computer, să mănînce hamburgeri, sau să facă una sau alta. Fusese de acord cu ea în toate privinţele, chit că lucrurile nu stăteau aşa, de fapt; în fond, pierduse disputele şi basta.

— De ce nu-mi spui, pur şi simplu, ce să fac? De ce trebuie să discutăm întotdeauna?

125

— Pentru că vreau să te învăţ să gîndeşti cu mintea ta.

— Ăsta a fost planul tău?

— Care plan?

— Zilele trecute, cînd spuneai că ştii ce faci.

— Apropo de ce?

— Apropo de a fi mamă.

— Am spus eu asta?

— Da.

— Aha. OK. Bun, sigur că vreau să gîndeşti cu min­tea ta. Toţi părinţii vor asta.

— Dar nu facem decît să discutăm în contradictoriu, iar eu pierd şi fac ce vrei tu. Mai bine am economisi timp. Spune-mi simplu ce n-am voie să fac şi las-o aşa.

— Dar de unde-ţi vin toate astea?

— M-am gîndit cu mintea mea.

— Bravo ţie.

— M-am gîndit cu mintea mea şi vreau să trec pe la Will după ore.

— Asta e deja o cauză pierdută.

— Am nevoie să mai văd şi pe altcineva, în afară de tine.

— Ce zici de Suzie?

— E la fel ca tine. Pe cînd Will nu e.

— Nu. E un mincinos, nu face nimic si...

— Mi-a cumpărat adidaşii ăia.

— Da. E un mincinos bogat, care nu face nimic.

— înţelege cum e cu şcoala şi cu atîtea altele. Ştie o mulţime de lucruri.

— Ştie o mulţime de lucruri! Marcus, nici măcar nu ştie că s-a născut.

— Vezi ce voiam să spun? întrebă el supărat de-a bi-nelea. Gîndesc cu mintea mea, iar tu... nu, pur şi sim­plu nu merge. Cîştigi oricum.

— Pentru că nu vii cu argumente. Nu e suficient să-mi spui că gîndeşti cu mintea ta. Trebuie să-mi şi arăţi.

— Cum să-ti arăt?

— Dă-mi un motiv bun.

Putea să-i dea un motiv. Nu va fi motivul corect, se va simţi prost spunîndu-l şi era sigur că o va face să plîn-gă. Dar era un motiv bun, un motiv care-i va închide gura, si dacă în felul ăsta trebuia să cîştigi disputele, atunci îl va folosi.

— Pentru că am nevoie de un tată.

îi închise gura şi o făcu să plîngă. Misiune îndeplinită.

1

126

Nouăsprezece noiembrie. Nouăspe noiembrie, futu-i. Asta în orice caz era un nou record, notă Will sum­bru. Anul trecut fusese douăzeci si şase noiembrie, fu­tu-i. Nu i se mai întîmplase de ani întregi să scape pînă în decembrie; intuia că, pe la cincizeci sau şaizeci de ani, avea să audă prima difuzare a „Super-săniuţei Moşului" prin iulie sau august. Anul ăsta fusese o cîntăreaţă de la metrou, la baza scării rulante de la staţia Angel, o femeie tînără cu o vioară, veselă şi atrăgătoare, care încerca evi­dent să facă rost de bani prin muzică. Will se încrunta­se la ea cu toată ura pe care o putuse aduna, cu o căută­tură menită a-i transmite nu doar faptul că nu-i va da nici un ban, ci si faptul că i-ar plăcea să-i facă bucăţi instru­mentul şi apoi s-o dea cu capul de treptele scării.

Will ura Crăciunul, dintr-un motiv evident: oamenii îi băteau la uşă, cîntîndu-i cîntecul pe care-l ura mai mult decît orice alt cîntec din lume, şi se aşteptau sa le dea bani. Fusese şi mai rău pe vremea cînd era copil, pentru că tatăl său ura la rîndul lui Crăciunul, din motivul evident (deşi Will nu realizase că era motivul evident decît după mulţi ani — pe vremea aceea, credea numai că tatăl său era la fel de sătul de cîntec ca toată lumea) că era un memento cumplit despre cît de rău eşuase în viaţă. Destul de frec­vent, oamenii voiau să-l intervieveze pe tatăl său despre „Super-săniuţa Moşului" şi întotdeauna îl întrebau ce alt­ceva mai scrisese, iar el le spunea, uneori chiar le cînta diverse lucruri, sau le arăta discuri cu alte cîntece de-ale

lui. Ei păreau stingheriţi, aprobau înţelegători, îi spuneau ce greu îi era cuiva să fie celebru pentru un singur lucru, şi acela de demult, şi îl întrebau dacă acel cîntec îi ruina­se viaţa, sau îl făcuse să-si dorească să nu-l fi scris. El se înfuria şi-i invita să nu mai fie aşa proşti, superiori şi in­sensibili, iar după ce plecau se vaită amarnic că acel cîn­tec îi ruinase viata si spunea că îşi dorea să nu-l fi scris. Un jurnalist de radio mersese chiar mai departe si făcu­se un serial numit Minuni ce nu s-au întîmplat decît o dată, inspirat de interviul său cu Charles Freeman; serialul era despre oameni care scriseseră o singură carte mare, apăru­seră într-un singur film bun sau scriseseră un singur cîn­tec faimos; jurnalistul avusese tupeul de a-i mai cere un interviu si, pe bună dreptate, tatăl lui Will refuzase.

Aşadar, Crăciunul era anotimpul mîniei, al amărăciu­nii, al regretelor, al resentimentelor, al băutelor, al sîrguin-ţei frenetice şi ridicol de inadecvate (într-o zi de Crăciun, tatăl său scrisese un musical întreg si pe de-a-ntregul inu­til, într-o încercare precară de a dovedi că talentul său era durabil). Era totodată un anotimp al cadourilor venite pe coş, însă, chiar la nouă ani, Will şi-ar fi dat la schimb cu bucurie Spirographele şi Batmobilele pentru puţină pace şi bună înţelegere.

Dar lucrurile se schimbară. Tatăl său muri, apoi muri mama, pierdu legătura cu fratele vitreg si cu sora vitregă, care oricum erau bătrîni şi plicticoşi, Crăciunul şi-l petre­cu de obicei cu prieteni sau cu familiile unor prietene, iar tot ce rămăsese era „Super-săniuţa Moşului" şi cecu­rile pe care i le aducea prin zăpadă. Dar era mai mult decît suficient. Will se întrebase adeseori dacă mai exista vreun alt cîntec stupid care să conţină, undeva în adâncurile sale, tot atîta durere, disperare şi regret. Se îndoia. Fosta soţie a lui Bob Dylan probabil că nu asculta prea des Blood On The Tracks, dar Blood On The Tracks era altceva — acolo era vorba despre suferinţă şi vătămare. „Super-săniuţa Moşului" n-ar fi trebuit să fie deloc aşa, dar el tot simţea nevoia unei băuturi tari, a sfatului unui psiholog, sau a

128

129

unui bocet zdravăn cînd o auzea în liftul unui magazin sau în difuzoarele dintr-un supermarket, în săptămînile dinain­tea lui 25 decembrie. Poate că existau si alţii ca el prin lume: poate că ar trebui să formeze un grup de susţinere pentru Noutăţile Muzicale de Succes, în cadrul căruia băr­baţi şi femei bogaţi si obidiţi ar sta în restaurante costisi­toare şi ar vorbi despre căţeluşi, păsărele, bikini, lăptari si baluri oribile.

N-avea nici un fel de planuri pentru acest Crăciun. Nu exista o prietenă, aşa că nu existau nici părinţi ai priete­nei, si, cu toate că avea prieteni pe care să-i împovăreze cu prezenţa sa, n-avea chef. Va sta acasă, va vedea mili­oane de filme, se va îmbăta şi se va droga. De ce nu? Avea şi el dreptul la o pauză, la fel ca toată lumea, cu toate că n-avea de la ce să-şi ia pauză.

Dacă prima chestie la care se gîndise cînd o auzise pe cîntăreaţa din staţia de metrou fusese tatăl său, duhul de neexorcizat al Crăciunului, cea de-a doua fusese Marcus. Nu ştia de ce. Nu se gîndise prea mult la el de la inci­dentul cu adidaşii si nu mai avusese nici un contact cu el de cînd Fiona îl tîrîse afară din apartament, săptămî-na trecută. Poate din cauză că Marcus era singurul copil pe care îl cunoştea cu adevărat, deşi Will se îndoia că ar fi suficient de sentimental încît să înghită ideea respingă­toare că vremea Crăciunului ar fi vremea copiilor; expli­caţia mai probabilă era că făcuse un fel de legătură între copilăria lui Marcus si cea proprie. Nu că Will ar fi fost un tocilar cu adidaşi nepotriviţi; din contră, el purtase pantofi potriviţi, şosete potrivite, pantaloni potriviţi, că­măşi potrivite şi mersese la frizerul potrivit pentru freza potrivită. Ăsta era tot şpilul modei, din perspectiva lui Will; însemna să te afli lîngă cei cool şi puternici, împotri­va celor înstrăinaţi şi slabi, adică exact acolo unde Will voia să se afle, evitînd cu succes teroarea, terorizînd el însuşi cu furie si entuziasm.

Dar în apartamentul Fionei exista o adiere mai mult decît vagă dinspre casa Freeman: aveai aceeaşi impresie

de disperare, înfrîngere, buimăceală şi trăsneală curată. Desigur, Will crescuse cu bani, iar Marcus nu avea deloc, dar n-aveai nevoie de parale ca să fii disfuncţional. Şi ce dacă Charles Freeman se sinucisese cu whisky scump cu malţ, în timp ce Fiona încercase să se sinucidă cu tranchi­lizante compensate? Tot ar fi avut multe să-şi spună unul celuilalt pe la petreceri.

Lui Will nu-i plăcea foarte mult conexiunea pe care o făcuse, deoarece asta însemna că, dacă ar avea măcar un dram de decenţă, ar trebui să-l ia pe Marcus sub aripa lui, să-şi folosească experienţa unei copilării alături de un părinte scrîntit, ca să-l călăuzească pe băiat pînă la un loc sigur. Dar nu voia să facă asta. Era prea multă mun­că si implica prea multe contacte cu oameni pe care nu-i înţelegea şi care nu-i plăceau, si oricum prefera să se uite la Numărătoare inversă de unul singur.

Dar uitase că nu prea avea nici un control asupra rela­ţiilor sale cu Marcus şi Fiona. Pe douăzeci noiembrie, fu-tu-i, ziua de după nouăsprezece noiembrie, futu-i, cînd hotărîse, mai mult sau mai puţin, că Marcus va trebui să se descurce fără ajutorul său, Fiona sună şi începu să spu­nă lucruri nebuneşti la telefon.

— Marcus n-are nevoie de tată si în nici un caz n-are nevoie de un tată ca tine, spuse ea.

Will se pierduse chiar înainte de începutul discuţiei. Pînă în acest punct al conversaţiei, el contribuise cu un „Bună, ce mai faci?", ce-i drept, rezervat, dar în rest com­plet neprovocator.

— Poftim?

— Marcus pare să creadă că are nevoie de o companie masculină matură. De o figură paternă. Şi uite-aşa s-a ajuns la numele tău.

— Ei bine, Fiona, nu eu l-am pus. Eu n-am nevoie de companie masculină juvenilă şi în nici un caz n-am nevo­ie de o figură filială. Deci, e bine. Tu si cu mine sîntem într-un acord perfect.

— Adică n-ai să-l vezi nici dacă el o să vrea să te vadă?

130

131

— De ce nu-şi foloseşte tatăl pe post de figură paternă? N-ar fi asta soluţia cea mai uşoară, sau sînt eu tîmpit?

— Tatăl lui locuieşte la Cambridge.

— Cambridge, Australia? Cambridge, California? Doar nu vorbim de Cambridge ăla, cum o iei cu maşina pe MII?

— Marcus nu poate s-o ia cu maşina pe MII. Are doişpe ani.

— Stai puţin, stai puţin. M-ai sunat ca să-mi spui să mă feresc din drumul lui Marcus. Eu ţi-am spus că n-am intenţia să mă pun în drumul lui Marcus. Si acum îmi spui... Ce? Mi-a scăpat ceva.

— Pari foarte grăbit să te descotoroseşti de el.

— Deci nu îmi spui să-l las în pace. îmi spui să fac o cerere de custodie.

— Nu poţi să discuţi fără să fii sarcastic?

— Explică-mi si mie simplu şi clar, fără să te răzgîn-desti la jumătate, ce vrei să fac.

Ea oftă.

— Unele lucruri sînt ceva mai complicate, Will.

— De-asta m-ai sunat, ca să-mi spui asta? Nu de alta, dar în cazul ăsta am înţeles de-a-ndoaselea ceva mai de­vreme, la faza în care eram cel mai nepotrivit om din lume.

— Chiar nu se înţelege omul cu tine.

— Păi n-ai decît!

Acum aproape urla. Furios era oricum. Nu vorbeau nici de trei minute si totuşi, începea să se simtă de parcă această conversaţie telefonică avea să fie marea operă a vieţii sale; o dată la cîteva ore va pune receptorul jos, pen­tru a mînca, a dormi şi a merge la toaletă, iar în restul timpului Fiona îi va spune un lucru şi apoi opusul lui, la nesfîrşit.

— Hai, închide telefonul! închide-mi-l în nas! Chiar nu mă supăr!

— Cred că trebuie să discutăm serios despre asta, ce zici?

— Ha? Despre ce trebuie să discutăm serios?

132

— Despre întreaga chestie.

— Nu există nici o întreagă chestie. Nu există nici mă­car o juma' de chestie!

— Eşti liber să bei ceva mîine seară? Poate că ar fi mai bine să discutăm faţă-n faţă. Aşa n-ajungem nicăieri.

N-avea rost să se certe cu ea. N-avea rost nici măcar să nu se certe cu ea. Se înţeleseră să se întîlnească si să bea ceva, iar ca dovadă a frustrării şi a confuziei lui, Will privi acordul lor în privinţa timpului si a locului ca pe un triumf răsunător.

Will nu mai fusese singur cu Fiona; pînă acum, Mar­cus fusese întotdeauna acolo, spunîndu-le cînd şi despre ce să vorbească — mai puţin în ziua cu adidaşii, cînd le fixase subiectul de discuţie fără să scoată o vorbă. Dar arunci cînd Will veni cu băuturile — merseră într-un bar liniştit, lîngă Liverpool Road, unde ştiau că vor găsi loc şi vor putea să vorbească fără a concura cu un tonomat, o trupă grunge sau un comic de improvizaţie —, se aşe­ză în faţa Fionei, mai verifică o dată, fără să vrea, că nu o găsea cîtuşi de puţin atrăgătoare şi realiză încă ceva: bea de aproape douăzeci de ani prin baruri şi nu fusese nici măcar o dată într-un bar cu o femeie care nu-l inte­resa deloc din punct de vedere sexual. Se mai gîndi o dată. Aşa să fie? OK, continuase să se vadă cu Jessica, fosta care insista că el pierdea foarte mult, chiar şi după ce se des-părţiseră. Dar acolo existase cîndva interes sexual şi el ştia că, dacă Jessica ar anunţa vreodată că îşi căuta o aven­tură extraconjugală discretă, în mod sigur ar candida şi şi-ar trece numele pe listă.

Nu, sigur era ceva fără precedent pentru el şi nu avea idee dacă în astfel de situaţii se aplicau reguli diferite. Evident că nu ar fi nici potrivit, nici prudent să o ia de mînă şi să o privească în ochi, sau să manevreze discret subiectul conversaţiei către sex, pentru a introduce o notă de flirt în suita de evenimente. Dacă nu dorea să se culce cu Fiona, atunci sigur că nu exista necesitatea de a pretin-

133

de că fiecare lucru spus de ea era interesant. Dar se petre­cu un lucru straniu: în general, fu interesat. Nu la modul măi-să-fie-nu-ştiam-asta, pentru că, deşi Fiona ştia, pro­babil, multe lucruri pe care Will nu le ştia, el era aproape sigur că toate erau foarte plictisitoare... Era pur si sim­plu absorbit de conversaţie. Asculta ce spunea ea, se gîn-dea, răspundea. Nu-şi amintea de cînd nu i se mai întîm-plase asta; atunci, de ce i se întîmpla acum? Să nu fi fost decît legile ghinionului — nu-ti place de cineva, deci e obligatoriu să fie fascinant —, sau se întîmpla ceva care trebuia să-l pună pe gînduri?

Azi era diferită. Nu voia să-i spună ce făptură inuti­lă era el şi nu voia să-l acuze că îi molesta fiul; aproape că dădea impresia că era o relaţie cu care se procopsise definitiv. Lui Will nu-i plăceau implicaţiile acestui lucru.

— îmi cer scuze pentru ieri, spuse ea.

— Nu-i nimic.

Will îşi aprinse o ţigară, iar Fiona se strîmbă şi făcu vînt fumului. Will îi ura pe oamenii care făceau asta în locuri în care nu aveau nici un drept să o facă. N-avea de gînd să-şi ceară scuze pentru că fuma într-un bar; de fapt, avea de gînd să creeze de unul singur o perdea de fum atît de groasă, încît să nu mai fie în stare să se vadă unul pe ce­lălalt.

— Eram dată peste cap cînd te-am sunat. Cînd Marcus a spus că are nevoie de energie masculină, m-am simţit de parcă as fi primit o palmă.

— îmi imaginez.

N-avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea. De ce-ar fi cineva atent la ce spunea Marcus?

— înţelegi, ăsta e primul lucru la care te gîndeşti cînd te desparţi de tatăl fiului tău, că o să aibă nevoie de un bărbat pe lîngă el şi aşa mai departe. Şi apoi, bunul-simţ feminist învinge. Dar din momentul în care Marcus a ajuns suficient de mare ca să înţeleagă, am discutat despre asta şi de fiecare dată m-a asigurat că nu contează. Pen-

134

tru ca apoi, ieri, să-i vină din senin... întotdeauna a ştiut cît de îngrijorată sînt din cauza asta.

Will nu voia să se amestece în nici una dintre chestii­le astea. Nu-i păsa dacă Marcus avea sau nu nevoie de un bărbat în viata sa. De ce să-i pese? Nu era treaba lui, deşi se părea că el era bărbatul cu pricina. Nu ceruse să fie şi, oricum, era aproape sigur că, dacă Marcus avea ne­voie de un bărbat, nu era unul de genul lui. Dar ascul-tînd-o acum pe Fiona înţelese că, măcar în anumite as­pecte, îl cunoştea pe Marcus mai bine decît ea — poate, admise el cu neplăcere, pentru că era bărbat şi Fiona nu era, poate pentru că Marcus era, în felul lui juvenil şi ex­centric, un bărbat ascuns. Will înţelegea bărbaţii ascunşi.

— Păi atunci asta e, spuse el sec.

— Care?

— De-asta a spus-o. Fiindcă ştia că va îndeplini sarcina.

— Ce sarcină?

— Orice sarcină o fi avut în momentul ăla. Bănuiesc că o păstrase special. Asta era opţiunea lui nucleară. Din ce v-ati luat?

— Tocmai îmi exprimasem opoziţia faţă de relaţia lui cu tine.

— Aha.

Astea erau veşti foarte proaste. Dacă Marcus era dis­pus să treacă la războiul nuclear din cauza lui, înseam­nă că era implicat chiar mai adînc decît se temuse.

— Spui ceea ce cred eu că spui? Că m-a atacat în punc­tul cel mai vulnerabil ca să cîştige o dispută?

— Da. Asta a făcut.

— Marcus nu e capabil de aşa ceva. Will pufni:

— Cum spui tu.

— Chiar crezi asta?

— Nu e prost.

— Nu inteligenţa lui mă îngrijorează. E vorba de... onestitatea lui emoţională.

135

Will pufni din nou. Intenţionase să-si păstreze gînduri-le pentru sine, pe toată durata acestei conversaţii, dar îi tot scăpau. Pe ce planetă trăia femeia asta? Era atît de ne-pămînteană, încît îi părea improbabilă în postura de de­presivă sinucigaşă, deşi cînta cu ochii închişi: oare cine­va care plutea atît de sus deasupra tuturor nu era protejat, într-un fel sau altul? Dar fireşte că asta făcea parte din problemă. Se aflau acolo pentru că şmecheria unui copil de doisprezece ani o adusese înapoi pe pămînt cu o buf­nitură, şi dacă Marcus putea face treaba asta, atunci ea era la îndemîna oricărui individ, şef sau proprietar — a oricărui adult care n-o iubea. Aici nu exista protecţie. De ce voiau oamenii ăştia să complice atît de tare lucrurile? Era simplă, viaţa, simplă ca bună ziua, o problemă de arit­metică simplă: să iubeşti oamenii şi să te laşi iubit nu me­rita riscul decît cînd sorţii erau în favoarea ta, dar aici în mod clar nu erau. Existau vreo şaptezeci şi nouă de zghi-lioane de oameni în lume şi, dacă aveai foarte mult noroc, pînă la urmă ajungeai să fii iubit de cincisprezece sau douăzeci dintre ei. Şi-atunci cît de deştept trebuia să fii ca să ajungi la concluzia că pur şi simplu nu merita ris­cul? OK, Fiona făcuse greşeala de a naşte un copil, dar nu era sfîrşitul lumii, în locul ei, Will nu l-ar fi lăsat pe sfrijitul ăla mic să-l tragă la fund.

Fiona îl privea.

— De ce, la tot ce spun eu, tu faci chestia aia?

— Care?

— Fornăitul ăla.

— Scuză-mă. Doar că... nu ştiu nimic despre, mă rog, stadiile dezvoltării, despre cum ar trebui să procedeze copiii şi toate astea. Dar ştiu că ăsta e momentul în care n-ar trebui să ai încredere în nimic din ce-ţi spune un băr­bat despre ce simte.

Fiona îşi privi lugubru Guinness-ul.

— Si cînd se termină, după părerea ta de expert? Ultimele patru cuvinte aveau un tăiş zimţat şi rugi­nit, dar Will îl ignoră.

136

— Cînd o să aibă în jur de saptezeci-optzeci de ani şi o să poată folosi adevărul, în momente profund nepo­trivite, ca să-i şocheze pe oameni.

— O să fiu moartă atunci.

— Mda.

Ea merse la bar ca să-i ia o băutură, apoi se lăsă grea pe scaun.

— Dar de ce tu?

— Tocmai ti-am zis. N-are cu adevărat nevoie de o in­fluenţă masculină. A spus-o doar ca să aibă cîstig de cauză.

— Ştiu, ştiu. Asta înţeleg. Dar de ce vrea atît de mult să te vadă, încît să-mi facă una ca asta?

— Nu ştiu.

— Chiar nu ştii?

— Zău că nu.

— Poate ar fi bine să nu te mai vadă.

Will nu spuse nimic, în orice caz, învăţase ceva din conversaţia zilei precedente.

— Ce crezi?

— Nimic.

— Cum?

— Nu cred. Nu cred nimic. Tu eşti mama. Tu iei de­ciziile.

— Dar acum eşti implicat. Vine mereu pe la tine pe-a-casă. îl scoţi în oraş şi-i cumperi pantofi. Are o întreagă viaţă pe care eu n-o pot controla, ceea ce înseamnă că tre­buie s-o controlezi tu.

— N-o să controlez nimic.

— în cazul ăsta, e preferabil să nu te mai vadă.

— Am mai vorbit despre asta. Ce vrei să fac dacă sună la uşă?

— Nu-i deschide.

— Bine.

— Adică, dacă nu eşti pregătit să te gîndeşti cum ai putea să mă ajuţi, nu te băga.