Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo

particular şi izolat. în privinţa raţionamentului se întâmplă tocmai contrariul, procedeul pe care îl aplică raţiunea, parcă tară voia ei. în fiecare împrejurare dată. este o operaţie mai uşoară decât concepţia legii care a fost dedusă din ea. deoarece ceea ce raţionează în noi este însăşi raţiunea. Această raţionare cu totul spontană este de asemenea mai sigură; eroarea, ' mii-adevăr. poate adesea să se introducă in teoriile sau în aplicaţiile ştiinţei abstracte; dar nu există operaţii primordiale ale raţiunii care să se efectueze vreodată contrar esenţei sale şi legilor sale. De aici această consecinţă destul de stranie că Iară celelalte ştiinţe, regula generală este aceea care confirmă adevărul cazului particular; în logică, dimpotrivă, cazul particular este cel care verifică întotdeauna egula: chiar şi cel mai abii logician, dacă observă, într-un caz dat. uit dezacord între concluzie şi enunţul regulii, va suspecta mai degrabă exactitatea acesteia din urmă decât adevărul celei dintâi.

Dacă i-am atribui logicii o eficacitate reală, ar însemna că vrem sa deducem cu greutate din principii generale ceea ce se cunoaşte în orice împrejurare cu o certitudine imediată: ca şi cum. pcnlru a

60

Lurnea ca voinţă fi reprezentare

executa o mişcare, am socoti că este necesar să consultăm mecanica. sau pentru a digera mai bine să consultăm fiziologia. A studia logica pe considerentul avantajelor sale practice, ar fi ca şi cum 'am vrea să-l învăţăm pe castor cum să-şi construiască vizuina. Dar, deşi o asemenea ştiinţă este inutilă, ea nu trebuie mai puţin menţinută pentru interesul filosofic pe care îl prezintă şi în calitate de cunoaştere specială a esenţei şi a procesului raţiunii. Ea merită, ca studiu constituit regulamentar, ajunsă la rezultate certe şi definitive, să fie tratate pentru ea însăşi, ca o ştiinţă adevărată şi independentă de oricare alta; ea are chiar dreptul la un loc în învăţământul universitar.

Totuşi, ea nu îşi are întreaga valoare decât în raportul său eu ansamblul filosofiei, atunci când este legată de teoria cunoaşterii, mai ales a cunoaşterii abstracte şi raţionale. Nu este deci bine să fie expusă sub forma unei ştiinţe îndreptate în întregime spre practică: ea nu ar trebui să conţină numai regulile care conduc conversiunea propoziţiilor, deducând consecinţele din principii etc, ci ar trebui să tindă mai ales să explice natura raţiunii şi a conceptului şi să dezvolte mai ales principiul raţiunii privit ca lege a cunoaşterii. Logica nu este, la drept vorbind, decât o amplificare a acestei din urmă legi numai pentru cazul în care principiul care certifică adevărul judecăţilor nu este nici empiric, nici metafizic, ci pur logic sau metalogic. Ar fi deci necesar, alături de principiul raţiunii care conduce cunoaşterea, să enunţăm celelalte trei legi fundamentale ale gândirii, foarte asemănătoare acestui principiu şi care reglementează judecăţile unui adevăr metalogic: am avea astfel o tehnică completă a raţiunii. Teoria gândirii pure, adică a judecăţii şi a silogismului, trebuie expusă, aşa cum am arătat, cu ajutorul unor figuri schematice care arată cum se combină sferele conceptelor; tocmai din această reprezentare grafică este bine să deducem pe cale constructivă toate regulile propoziţiilor şi ale silogismului. Nu există decât un caz în care logica poate fi pusă în discuţie, şi anume atunci când adversarul trebuie convins de sofisme voite, mai mult decât de paralogisme involuntare. Acestea îi pot fi desemnate atunci prin denumirea lor tehnică. Deşi în această expunere îndepărtăm orice preocupare practică în prezentarea acestei ştiinţe, privind-o numai în raportul său cu ansamblul filosofiei, din care ea nu este decât un capitol, nu ne gândim nicidecum să-i restrângem studierea mai mult decât se face în prezent; căci orice om, în zilele noastre, care nu vrea să fie lipsit de cunoştinţele cele mai importante şi considerat printre analfabeţi, printre spiritele inculte, trebuie să fi studiat filosofia speculativă.

61

A rthur Schopenhauer

Această necesitate se impune cu atât mai mult cu cât secolul nostru este un secol filosofic; nu vrem să spunem că el are o filosofie a lui. şi nici că un asemenea studiu este dominant; dar el este copt pentru filosofie, avid, prin urmare, să aibă una; acesta este însemnul unei culturi înalte, care marchează o treaptă deosebită pe scara civilizaţiei¹.

Oricât de slabă ar fi utilitatea logicii, nu putem totuşi să nu recunoaştem că ea a fost inventată în vederea unei aplicări practice. Iată cum concep eu originea ei. Plăcerea de a argumenta a devenit o adevărată manie la Eleaţi, la Megarici şi la Sofişti; iar discuţia se pierdea atunci aproape întotdeauna în confuzii fără sfârşit; trebuie deci să se fi simţit curând nevoia unor procedee metodice, din care trebuia formată o ştiinţă. Prima observaţie care a fost făcută, după toate aparenţele, a fost aceea că cele două părţi trebuie cel puţin să admită în comun vreo propoziţie, Ia care se făcea referire, în orice controversă referitoare la problemele dezbătute. Metoda a trebuit deci să debuteze prin anunţarea formală a acestor propoziţii care erau universal, recunoscute şi care au fost puse la începutul oricărei cercetări. La origine, aceste principii comune nu se refereau, fără îndoială, decât la obiectele studiului. Dar s-a observat curând că spiritul, în concluziile pe care el le trăgea din aceste premize admise în comun, se supunea anumitor legi formale, care erau acceptate întotdeauna, fără a exista vreo înţelegere prealabilă între părţi; era normal ca în ele să fie văzute procedeele esenţiale ale raţiunii, reprezentând latura formală a oricărei încercări ştiinţifice. Deşi aceste forme ale gândirii nu ofereau nici o posibilitate de a discuta despre îndoielile şi nici despre controversă, trebuie să fi apărut vreun pedant cu spirit sistematic care a găsit ingenios şi perfect ca metoda să traducă aceste reguli ale discuţiei şi aceste legi invariabile ale raţiunii în formule Ia fel de abstracte ca şi ele; ele au fost plasate la începutul studiului, alături de afirmaţiile comune pe tema obiectului în chestiune; ele au format un fel de cod al oricărei discuţii, la care trebuia să se facă referire în permanenţă şi care trebuie respectat.

Căutând astfel să ridice la rangul de legi conştiente şi să enunţe în mod expres regulile care fuseseră până atunci recunoscute într-un fel de acord tacit şi aplicate din instinct, se găsiră formulări mai mult sau mai puţin exacte ale principiilor logice, cum ar fi principiul contradicţiei, cel al raţiunii suficiente, cel al terţului exclus (tertium non datur), sau axioma: dictum de omi et nullo; apoi apărură regulile mai speciale ale silogismului, de exemplu aceasta: ex moris

¹ Vezi capitolele IX şi X din Suplimente, (n.a.)

62

Lumea ca voinţă şi reprezentare

particularibus aut negativis nihil seqiiitur, sau aceasta: a raţionată cui rationem non valet comquentia etc. Progresele în acest domeniu au fost destul de lente şi au cerut eforturi mari la Aristotel; ne putem da seama de acest lucru după forma confuză şi încurcată sub care sunt exprimate adevărurile logice în unele dialoguri platoniciene; şi mai bine se vede acest lucru la Sextus Empiricus, care ne prezintă discuţiile Megaricilor despre legile cele mai simple şi cele mai elementare ale logicii şi dificultăţile pe care le întâmpinau pentru a le explica (Sextus Empiricus, Adversus mathematicos, cartea VIII, pag. 1 12 şi urm.)

Aristotel a adunat, a pus în ordine şi a corectat rezultatele deja obţinute şi a dus totul la un grad de perfecţiune incomparabil. Dacă avem în vedere cât de mult a contribuit progresul culturii greceşti-la pregătirea şi la apariţia operei lui Aristotel, vom acorda puţin credit unor mărturii ale autorilor persani, citaţi de Jones care este foarte bine informat în privinţa lor; din textele invocate ar rezulta că Kallisthenes ar fi găsit la hinduşi o logică gata făcută şi i-ar fi trimis-o unchiului său Aristotel {Cercetări asiatice, Voi. IV, pag. 163). Ne putem da seama cu cât entuziasm trebuie să fi fost primită această logică aristotelică, chiar aşa desfigurată de comentatorii,arabi, în acea tristă epocă a evului mediu, cum a fost ea aşezată în chiar centrul ştiinţei de către doctorii scolastici, atât de avizi de dispute şi hrăniţi numai cu cuvinte şi formulări, lipsiţi de orice ştiinţă reală. Decăzută din demnitatea sa de la început, ea şi-a menţinut totuşi creditul până în zilele noastre, în calitate de ştiinţă independentă, de o mare valoare practică; chiar şi în vremurile noastre, filosofia 'kantiană, al cărei adevărat punct de plecare se află în logică: a trezit un interes nou şi meritat pentru acest studiu, în care căuta înainte de toate o teorie a esenţei raţiunii.

Se ştie că, pentru a opera o deducţie riguroasă, trebuie privit cu atenţie raportul care există între sferele conceptelor; când una dintre ele-este conţinută în mod real într-o alta, şi aceasta la rândul ei într-o a treia, numai atunci se poate afirma că prima este în totalitate cuprinsă în cea de-a treia; arta de a convinge, dimpotrivă, se bazează pe o privire superficială asupra raporturilor mutuale ale conceptelor; în plus, acestea nu sunt definite decât într-un sens favorabil scopului propus. Iată artificiul la care se recurge în mod obişnuit: când sfera conceptului pe care îl avem în vedere nu este cuprins decât în parte într-o a doua, şi tot parţial într-o alta cu totul diferită, ea este considerată ca fiind conţinută în totalitate sau în una sau în cealaltă,

63

Arlliur Schopenhuuer

după cum cere interesul celui care vorbeşte. Vorbind despre pasiune. de exemplu, ideca poate 11, după voie, încadrată sau în conceptul de forţa cea mai puternică, de cel mai energic factor care există pe lume, sau, dimpotrivă, în conceptul de lipsă de raţiune, care el însuşi se află cuprins în cel de slăbiciune şi neputinţă. Folosind acelaşi procedeu, el poate fi aplicat fiecăruia dintre conceptele care apar în desfăşurarea ulterioară a discursului.

Aproape întotdeauna. în cuprinsul unui concept se află mai multe sfere ale altor idei dintre care fiecare conţine câte ceva din domeniul primului concept, dar cu o cuprindere proprie mult mai întinsă; se are grijă ca din aceasta să nu fie scoasă în evidenţă decât sfera în care se urmăreşte să fie cuprins primul concept, omiţând şi acuzând pe toate celelalte. Pe o asemenea eludare sunt fondate, la drept vorbind, toate artificiile de convingere şi. sofismele cele mai subtile; în ce priveşte argumentele logice, precum mentiem, velatus, cormitus, acestea sunt prea exagerate pentru a putea avea vreo aplicaţie reală. Nu ştiu dacă vreodată până acum a fost raportată la această supremă condiţie de posibilitate întreaga artă a convingerii şi aceea a sofisticii, şi dacă a fost inclusă în natui specifică a conceptului, mod de cunoaştere propriu raţiunii. De aceea îmi propun, din moment ce tema pe care o discut mă determină la aceasta, să lămuresc această chestiune, oricât de uşoară ar părea ea, prin tabloul schematic alăturat; se va vedea astfel cum sferele conceptelor, pătrunzând una în cealaltă, permit să se treacă în mod arbitrar de la o noţiune oarecare la oricare alta.

Nu aş vrea totuşi ca, pe baza acestei scheme, să se atribuie acestei mici explicaţii prezentate în trecere o importanţă mai mare decât are de fapt.

Am luat ca exemplu conceptul de călătorie. Sfera sa se extinde asupra aceleia a altor patru, oratorul putând insista asupra fiecăreia dintre ele după bunul său plac; acestea, la rândul lor, pătrund în altele, uneori în două sau trei în acelaşi timp, prin care cel care vorbeşte poate merge, ca şi cum ar avea altă cale, pentru a ajunge la final la bine sau la rău, după scopul pe care şi-1 propune. Important este numai că, trecând de la o sferă la alta, să se pornească întotdeauna din centru (reprezentat de conceptul principal) spre periferie fără ca niciodată să se revină pe acelaşi drum. Această sofistică poate fi prezentată, ţinând seama de preferinţa auditoriului, fie într-un discurs continuu, fie în formele riguroase ale silogismului.

în realitate, majoritatea argumentărilor ştiinţifice şi mai ales filosofice nu sunt deloc altfel aranjate; cum ar fi fost altfel posibil ca,

64

Lumea ca voinţă şi reprezentare
\

în toate veacurile, atâtea doctrine eronate să fie nu numai admise (căci eroarea ca atare are o altă origine), dar chiar şi instituite prin raţionament demonstrativ, doctrine care mai târziu au fost dovedite ca false, astfel sunt, de exemplu, filosofia leibnizo-wolfiană, astronomia lui Ptolomeu, chimia lui Stahl. teoria culorilor a lui Newton etc'.

§10

Din toate aceste motive este din ce în ce mai important să se răspundă la următoarea întrebare: Cum se poate ajunge la certitudine şi cum să se stabilească judecăţi pe care să se bazeze cunoştinţa şi ştiinţa - pe care le considerăm, după vorbire şi raţiune, ca fiind al treilea mare privilegiu pe care îl datorăm tot raţiunii.

In natura raţiunii este ceva feminin; ea nu dă decât atunci când a primit. Prin ea însăşi, ea nu conţine decât formele vide ale acţiunii sale. Astfel, nu există alte noţiuni raţionale perfect pure decât următoarele patru principii, cărora le-am acordat un adevăr metalogic: principiul identităţii!, principiul contradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. într-adevăr, celelalte elemente ale logicii nu mai sunt deja noţiuni raţionale perfect pure, deoarece ele implică raporturile şi combinaţiile sferelor conceptelor dar conceptele nu există decât după reprezentări intuitive; întreaga lor realitate derivă din raportul lor cu aceste reprezentări, pe care le presupun prin urmare. Totuşi, cum acest raport pe care îl au conceptele interesează mai puţin conţinutul determinat al conceptelor decât existenţa lor în general, logica, în ansamblul său. poate II considerată ca ştiinţa raţiunii pure. în toate celelalte ştiinţe, raţiunea îşi dobândeşte conţinutul din reprezentările intuitive; în matematici îl ia din raporturile cunoscute intuitiv, înaintea oricărei alte experienţe a spaţiului şi timpului; în ştiinţele naturii pure - adică în ceea ce cunoaştem înainte de orice experienţă acumulată asupra mersului naturii - conţinutul ştiinţei provine din raţiunea pură. adică din cunoaşterea a priori a legii cauzalităţii şi a legăturii sale cu intuiţiile pure ale spaţiului şi timpului. în celelalte ştiinţe, tot ce nu este împrumutat de la precedentele aparţine experienţei. Cunoştinţă înseamnă în general: a avea în minte, pentru a le reproduce după bunul plac, astfel de judecăţi încât principiul raţiunii suficiente de cunoaştere al lor. cu alte cuvinte caracteristica după care sunt recunoscute ca adevărate, să se afle în afara lor. Astfel, numai

V. capitolul IX din Suplimente

65

Arthur Schopenhauer

cunoaşterea abstractă constituie cunoştinţa; condiţia cunoştinţei este deci raţiunea şi. judecând bine. nu putem spune despre animale că ştiu ceva, deşi au cunoaşterea intuitivă, şi într-o măsură corespunzătoare memorie şi imaginaţie, după cum o dovedesc visele lor. Noi spunem că au conştiinţă, al cărei concept - deşi cuvântul conştiinţă vine de la „ştiinţă" - se confundă deci cu cel de reprezentare în general, de orice natura ar fi aceasta. La fel, spunem că plantele au viaţă, dar că nu au conştiinţă. A şti înseamnă prin urmare a cunoaşte în mod abstract, înseamnă a fixa în concepte raţionale noţiuni care. în general, au fost dobândite pe o altă cale.

§11

Dacă aşa stau lucrurile, sentimentul se opune în mod natural cunoştinţei; conceptul pe care îl desemnează cuvântul sentiment are un conţinut absolut negativ. El vrea să spună pur şi simplu că in conştiinţă există ceva în prezent - ceea ce nu este nici un concept, nici o noţiune abstractă a raţiunii.

De altfel, poate există orice în conceptul de sentiment, a cânii întindere extrem de mare cuprinde cele mai eterogene lucruri. Nu s-ar înţelege de ce ele ţin de un acelaşi concept, dacă nu s-ar vedea că ele au în comun un punct de vedere negativ; acestea nu sunt concepte abstracte. Căci elementele cele mai diverse, şi chiar cele mai opuse, se află reunite în acest concept; de exemplu, sentimentul religios, sentimentul plăcerii, sentimentul corporal ca simţ tactil sau dureros, ca sentiment al culorilor, al sunetelor, al acordului şi dezacordului lor. sentiment de ură. de groază, de vanitate, de onoare, de ruşine, de dreptate, de nedreptate, sentiment al adevărului, sentiment estetic. sentiment de forţă, de slăbiciune, de sănătate, de prietenie, de dragoste ele, etc. între ele nu există decât o legătură cu totul negativă; aceasta pentru că nu sunt noţiuni abstracte ale raţiunii; dar faptul este frapant mai ales atunci când sunt cuprinse în acest concept noţiunea intuitivă a priori a raporturilor spaţiului şi în special noţiunile pure ale intelectului şi când. vorbind despre o cunoaştere sau despre un adevăr, despre care nu avem decât o conştiinţă intuitivă, spunem că le simţim. Pentru mai multă limpezime, voi da câteva exemple luate din căni recente, pentru că ele sunt o dovadă frapantă în sprijinul explicaţiei melc. îmi amintesc că am citit. în introducerea unei traduceri germane clin Euclid, că începătorii trebuie lăsaţi să deseneze toate figurile, înainte de a le demonstra ceva. pentru că ei simt astfel adevărul geometric, înainte de a-l cunoaşte perfect prin demonstraţie.

66

Lumea ca voinţă >/ reprezentare

La fel. în Critica moralei a lui F. Schleiermacher, se vorbeşte despre sentimentul logic şi matematic la pagina 339 şi despre sentimentul identităţii sau diferenţei dintre două formulări la pagina 342. Mai mult, în Istoria filosofici a lui Tennemann, se spune că ..simţim foarte bine falsitatea sofismelor, fără a putea să Ic descoperim viciul de raţionament" (voi. 1, pag. 361). Trebuie să privim conceptul de sentiment din adevăratul său punct de vedere şi să nu omitem caracterul negativ, care este însăşi esenţa lui; altfel extensia nemăsurată a acestui concept, şi conţinutul său cu toiul negativ, foarte îngust determinat şi foarte exclusiv, dă loc unei mulţimi de neînţelegeri şi de discuţii. Cum noi. germanii, avem un sinonim exact al cuvântului Gefiihl (sentiment) în cuvântul Empjihdung (senzaţie), ar 11 bine să-l păstrăm pe acesta din urmă pentru senzaţiile corporale, considerate ca o formă inferioară a sentimentului. Originea acestui concept de sentiment, concept atât (ie disproporţionat în raport cu celelalte, este următoare: toate conceptele, şi cuvintele nu desemnează altceva decât concepte, nu există decât pentru raţiune şi provin din ea. Cu ele nu ne situăm dccâl într-un punct de vedere unilateral. Dar din acest punct de vedere, toi ce este apropiat ni se pare a avea un sens şi a ne fi dat ca pozitiv; toi ceea ce se îndepărtează, dimpotrivă, ne pare confuz şi curând nu-l mai privim decât ca negativ. Astfel se explică faptul că fiecare naţiune Ic tratează pe celelalte drept „străine"; grecul vedea peste tot barbari: pentru englez, tot ce nu este englezesc este „continental". Credinciosul îi numeşte pe ceilalţi oameni eretici sau păgâni, nobilul îi numeşte ţărănoi, studentul îi numeşte filistini etc. Raţiunea însăşi, oricât de straniu ar părea, este expusă acestei îngustimi, am putea spune chiar acestei grosolane şi orgolioase ignorante, atunci când se cuprinde întregul concept de sentiment, orice modificare a conştiinţei, care nu aparţine modului său de reprezentare, altfel spus care nu este un concept abstract. Până acum ea a comis această greşeală. nedându-şi seama de ce se petrece, neanalizând propriile sale principii fundamentale, ea s-a înşelat asupra întinderii domeniului sau s-a expus din acest motiv la o mulţime de neînţelegeri, astfel încât s-a ajuns la crearea unei facultăţi speciale a sentimentului şi la construirea unor teorii pe această temă.

67

Artltur Scliopenltauer

§12

Cunoştinţa, aşa cum am definit-o, opunând-o contrariului ei, conceptul de sentiment, este cunoaşterea abstractă, altfel spus cunoaşterea raţională. Dar cum raţiunea se mărgineşte întotdeauna să readucă în faţa cunoaşterii ceea ce a fost perceput de altă parte, ea nu lărgeşte propriu-zis cunoaşterea noastră, ci îi dă o altă formă, astfel, tot ceea ce era intuitiv, tot ceea ce era cunoscut in concreta este cunoscut ca abstract şi ca general. Acest lucru este mult mai important decât pare la prima vedere, juedcând după această simpla expresie. Căci, pentru a păstra definitiv, pentru a comunica cunoaşterea, pentru a-i da o folosinţă sigură şi variată, ea trebuie să fie o ştiinţă, o cunoaştere abstractă. Cunoaşterea intuitivă nu este valabilă niciodată decât pentru un caz izolat, ea merge până la următorul cel mai apropiat şi se opreşte aici, pentru că senzitivitatea şi intelectul nu pot cuprinde cu adevărat decât un singur obiect o dată. Orice activitate, susţinută, complicată, metodică trebuie să se pornească de la principii, adică de la cunoştinţa abstractă, şi să fie condusă de ea. Astfel -pentru a lua un exemplu - cunoaşterea pe care o are intelectul în raporturile de la cauză la efect este mai perfecţionată, mai profundă, mai adevărată, decât aceea care poate fi avută gândindu-le in abstracta; numai intelectul singur cunoaşte prin intuiţie, în mod imediat şi perfect, modul de acţiune al unui scripete, al unei roţi dinţate, modul în care o boltă se sprijină pe ea însăşi etc. Dar*din cauza acestui caracter particular de a înclina spre cunoaşterea intuitivă, pe care tocmai l-am arătat, de a fi valabilă numai pentru prezent. Simpla judecată nu este suficientă pentru a construi maşini sau clădiri: în ea trebuie introdusă raţiunea, trebuie puse concepte abstracte în locul intuiţiilor, conceptele abstracte fiind folosite pentru a conduce activitatea şi, dacă ele sunt bune, va urma succesul. La fel. cunoaştem perfect prin intuiţia pură natura şi legile unei parabole, unei hiperbole, unei spirale; dar, pentru a da o aplicaţie sigură în lealitate a acestui gen de cunoaştere, trebuie ca ea să devină o cunoaştere abstractă şi să-şi piardă orice caracter intuitiv, pentru a obţine în schimb întreaga certitudine şi întreaga precizie a cunoştinţei abstracte. întregul calcul diferenţial nu face să crească cu nimic cunoaşterea noastră despre curbe; el nu conţine nimic mai mult decât era deja în intuiţia pură; dar el schimbă modul de cunoaştere şi transformă intuiţia în acea cunoaştere abstractă, care este atât de

68

Lumea ca voinţă şi reprezentare

fecundă din punctul de vedere al aplicaţiei. Aici apare o particularitate a facultăţii noastre de a cunoaşte, care nu a putut fi distinsă până acum prea clar, având în vedere că deosebirea dintre cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea abstractă nu era încă într-un mod perfect limpede. Trebuie să ţinem seama de faptul că raporturile spaţiului nu pot intra direct şi ca atare în cunoaşterea abstractă; aceasta nu-şi poate apropia decât mărimile temporale, adică numerele. Numai numerele pot fi exprimate în concepte abstracte, care le corespund exact, dar nu şi cantităţile în spaţiu. Conceptul de mie este tot atât de diferit de conceptul de zece pe cât două cantităţi de timp diferă între ele în intuiţie; gândind mie, ne gândim la multiplul determinat zece la care îl putem reduce, pentru a facilita intuiţia în timp; altfel spus, îl putem număra. Dar între conceptul de o leghe şi cel de un picior nu este nici o diferenţă precisă şi care să corespundă acestor două cantităţi, adică nu ne reprezentăm intuitiv şi pe unul şi pe celălalt şi dacă nu recurgem la numere. Ele nu oferă raţiunii noastre decât o noţiune de cantitate întinsă în spaţiu şi, pentru a le putea compara într-un mod suficient, trebuie să recurgem la intuiţia spaţiului, şi prin urmare să abandonăm terenul cunoaşterii abstracte, sau trebuie să gândim diferenţa în numere. Când deci vrem să avem o cunoaştere abstractă a noţiunilor spaţiului, ele trebuie mai întâi să fie traduse în relaţii de timp. adică în numere; iată de ce aritmelica şi nu geometria, este ştiinţa generală a cantităţilor: şi pentru ca geometria să poată fi învăţată, pentru ca ea să \"\c exactă şi să devină aplicabilă în practică, ea trebuie să se traducă aritmetic. Putem gândi, chiar in abstracta, un raport al spaţiului, de exemplu: ..sinus creşte proporţional cu unghiul"; dar dacă trebuie să indicăm mărimea acestui raport, atunci este necesar să se recurgă la numere. Ceea ce face ca matematicile să fie atât de dificile este necesitatea de a traduce spaţiul, cu cele trei dimensiuni ale sale, în noţiune, aceea a timpului, care nu are decât una, întotdeauna când vrem să cunoaştem în mod abstract (adică să ştim. şi nu numai să cunoaştem intuitiv) raporturi în spaţiu. Este suficient, pentru a ne convinge, să comparăm intuiţia culorilor cu calcularea lor prin analiză, sau tabelele de logaritmi ale funcţiilor trigonometrice cu aspectul intuitiv al raporturilor variabile între elementele triunghiului, pe care aceşti logaritmi le exprimă. Câte combinaţii imense de cifre, câte calcule obositoare n-au trebuit pentru a exprima in abstracta ceea ce intuiţia sesizează dintr-o dată, în întregime, şi cu cea mai mare exactitate, ca, de exemplu: „cosinusul descreşte pe măsură ce sinusul creşte; cosinusul unuia dintre unghiuri este sinusul celuilalt:"⁷ între

69

A rtliur Schopenhaiier

cele două unghiuri există un raport invers de creştere şi descreştere etc; cât, dacă pot spune aşa. nu s-a chinuit timpul, cu unica sa dimensiune, pentru a reuşi să dea cele trei dimensiuni ale spaţiului! Dar acest lucru este necesar, dacă voiam să avem, în interesul aplicaţiei, o reducere în concepte abstracte a raporturilor spaţiului! Era imposibil ca această reducere să se facă imediat; nu se putea ajunge la ea decât prin mijlocirea cantităţii proprii timpului, adică a numărului, singurul concept care poate fi tăcut să intre direct în cunoaşterea abstractă. Un lucru foarte demn de remarcat este că pe cât spaţiul este apropiat intuiţiei şi, graţie celor trei dimensiuni ale sale, permite cuprinderea chiar şi a raporturilor complicate, pe atât el scapă cunoaştrii abstracte. Timpul, dimpotrivă, se reduce cu uşurinţă în concepte abstracte, dar se pretează foarte puţin intuiţiei; intuiţia noastră a numerelor în elementul lor esenţial, succesiunea pură. independentă de spaţiu, merge abia până la zece; peste zece, nu mai avem decât concepte abstracte, cunoaşterea intuitivă a numerelor fiind imposibilă dincolo de zece, în schimb, atribuim fiecărui nume un număr şi fiecărui semn algebric o idee abstractă foarte precisă.

Să remarcăm aici că multe spirite nu sunt mulţumite complet decât în cunoaşterea intuitivă. Ceea ce caută ele este o reprezentare intuitivă a cauzelor existenţei în spaţiu şi a consecinţelor ei. O demonstraţie a lui Euclid sau soluţia aritmetică a unei probleme de geometrie în spaţiu îi lasă indiferenţi. Alte spirite, dimpotrivă, nu ţin decât la conceptele abstracte, utile pentru aplicaţie şi învăţare. Acestea au răbdarea şi memoria necesare pentru principiile abstracte, formulele, deducţiile înlănţuite în silogisme, pentru calcule, ale căror semne reprezintă abstracţiunile cele mai complicate. Acestea vor să ştie, celelalte vor să vadă; diferenţa este caracteristică.

Ceea ce constituie valoarea ştiinţei, a cunoaşterii abstracte, este .faptul că este comunicabilă şi că poate fi păstrată, odată ce a fost fixată; numai astfel ea este, pentru practică, de o importanţă covârşitoare. Putem obţine, doar şi cu ajutorul intelectului o cunoaştere intuitivă imediată a raportului cauzal al modificărilor şi al mişcărilor corpurilor naturale şi să ne mulţumim cu atât; dar nu o putem comunica decât atunci când am fixat-o în concepte. Chiar şi pentru practică, cunoaşterea intuitivă este suficientă, când este aplicată de unul singur şi când e,ste aplicată în timp ce este încă vie; dar ea nu mai este suficientă când este nevoie de ajutorul altcuiva pentru a o aplica sau când această aplicare nu se prezintă decât la anumite intervale şi prin urmare este necesar un plan determinat. De

70

Lumea cu voinţă şi reprezentare
exemplu, un jucător de biliard priceput poate avea o cunoaştere perfectă a legilor ciocnirilor elastice ale corpurilor - cunoaştere dobândită numai cu ajutorul intelectului. Pentru intuiţia imediată, această cunoaştere îi este pe deplin suficientă. Insă numai savantul, care se ocupă de mecanică, are propriu-zis ştiinţa acestor legi. adică o cunoaştere in abstracta. Chiar şi pentru construirea maşinilor omul se poate mulţumi cu simpla cunoaştere intuitivă a intelectului, când inventatorul maşinii o execută singur, cum s-a întâmpJat adesea în cazul muncitorilor pricepuţi iară cultură ştiinţifică. Sau când trebuie folosiţi mai mulţi oameni ei trebuie să se acţioneze împreună şi în diferite momente pentru a executa o lucrare mecanică, o maşină, sau un edificiu, cel care o conduce trebuie să fi făcut dinainte un plan /'// abstracta; numai datorită raţiunii un asemenea ansamblu de activităţi este posibil. De remarcat faptul că acest prim mod de activitate, care constă în a executa singur o muncă neîntreruptă, poate fi împiedicat de cunoaşterea ştiinţifică, adică de folosirea raţiunii, a reflecţiei. Este ceea ce se întâmplă la biliard şi la scrimă; la fel stau lucrurile şi atunci când se cântă sau se acordează un instrument. In acest caz, cunoaşterea intuitivă trebuie să ghideze îndeaproape activitatea. In momentul în care îşi face apariţia reflecţia, aceasta o face să devină nesigură, împărţind atenţia şi tulburând individul. De aceea sălbaticii şi oamenii puţin cultivaţi, care nu au obişnuinţa gândirii, fac anumite exerciţii cu corpul, lupta cu animalele, lansează lăncile cu o siguranţă şi o rapiditate pe care europeanul cu judecată nu le-ar putea egala, pentru ca reflecţia să îl facă să ezite şi să temporizeze. El încearcă, de exemplu, să găsească punctul potrivit, momentul potrivit, în raport cu două extreme la fel de nepotrivite. Omul care trăieşte în natură le găseşte imediat, iară toate aceste tatonări ale reflecţiei. La fel, nu-mi foloseşte la nimic să ştiu să indic în abstracta. în grade şi minute, unghiul sub care trebuie să-mi mânu iese briciul, dacă nu-l cunosc în mod intuitiv, adică dacă nu-l am în mână. Folosirea raţiunii este de asemenea nefastă pentru înţelegerea fizionomiei. Numai intelectul o poate sesiza imediat. Cum se spune, expresia, semnificaţia trăsăturilor nu pot II decât simţite sau, cu alte cuvinte, nu poate fi redusă la concepte abstracte. Fiecare om arc o ştiinţă imediată şi intuitivă a fizionomiei şi o patognomonică a sa; totuşi unii sesizează mai uşor decâl alţii această signatura rerum. Dar o cunoaştere in abstracta a fizionomiei nu poate nici constitui o ştiinţă, nici nu se poate învăţa ca atare; căci nuanţele sunt atât de subtile. încât conceptul nu poate coborî până la ele. De aceea între aceste nuanţe şi cunoştinţă abstractă

71

Artlwr Schopenhauer

este acelaşi raport ca acela între un mozaic şi un tablou de Van der Werft sau de Denncr. Oricât de fin ar fi mozaicul, pietrele iui se disting cu mare claritate şi prin urmare nu poate exista o trecere de la o nuanţă la alta de culoare. La fel, degeaba am încerca să subîmpărţim la infinit conceptele; fixitatea lor şi claritatea graniţelor lor le fac incapabile să atingă finele modificări ale intuiţiei, şi acesta este punctul important în exemplul particular al fizionomiei¹.

Această proprietate a conceptelor, care le face să semene cu pietrele unui mozaic, şi în virtutea căreia intuiţia rămâne întotdeauna asimptota lor, le împiedică de asemenea să producă ceva bun în domeniul artei. Dacă un cântăreţ sau un virtuoz ar vrea să-şi regleze execuţia unei piese muzicale prin reflecţie, ar fi pierdut. La fel stau lucrurile şi, în cazul compozitorului, al pictorului, al poetului. Conceptul este întotdeauna steril pentru artă; el poate cel mult să reglementeze tehnica; domeniul său este ştiinţa. în Cartea a treia a lucrării noastre vom aprofunda această chestiune şi vom arăta cum arta propriu-zisă provine din cunoaşterea intuitivă, şi niciodată din concept. în ceea ce priveşte comportarea şi farmecul manierelor conceptul nu are, de asemenea, decât o valoare negativă, el poate reprima ieşirile grosolane ale egoismului şi ale bestialităţii; curtoazia este fericită ca realizare: dar tot ce atrage, tot ce place, tot ce seduce în aspectul exterior şi în modul de comportare, amabilitatea şi atitudinea prietenoasă, nu pot proveni din concept, ci dimpotrivă.

De îndată ce intenţia se lasă văzută, ea displace.

Orice disimulare este rodul reflecţiei; dar ea nu poate să dureze: ne mo potesl personam diu ferre fictam, spune Seneca în tratatul său Despre clemenţă, de cele mai multe ori, ea se trădează şi ratează ţinta, în marea concurenţă a vieţii, în care trebuie să iei decizii rapide, să acţionezi cu indiferenţă, să apuci prompt şi cu putere, raţiunea pură este .necesară fără îndoială, dar ea poate strica totul, dacă ajunge să

¹ Sunt. prin urmare do părere că fizionomia nu poate merge pica departe dacă

vrea să rămână sigură: ea trebuie să se mărginească să formuleze câteva reguli foarte generale, ca. de exemplu: numai în frunte şi în ochi stă inteligenţa: numai în gură şi în partea inferioară a feţei se citesc caracterul şi manifestările voinţei. Fruntea şi ochiul se explică unul pe celălalt: nu poate fi înţeles unul dacă nu este văzut şi celălalt. Nu există'geniu care să nu aibă o frunte înaltă, lată şi bombată cu nobleţe: dar reciproca este adesea neadevărată. Dintr-o fizionomie veselă poate 11 dedusă o natură spirituală, eu atât mai multă siguranţă cu cât faţa este mai urâtă; la fel, dintr-o fizionomie care exprimă prostia, se va putea deduce cu atât mai multă siguranţă prostia, cu căi iniăţişarea este mai frumoasă, pentru că frumuseţea, după cât este de corespunzătoare lipului uman. poartă deja în ea o expresie a limpezimii intelectuale: şi contrariul pentru urâţenie, (n.a.)

72

Lumea ca voinţă şi reprezentare

comande totul, adică dacă ea opreşte acţiunea intuitivă, spontană a judecăţii, care ne-ar face să găsim şi să adoptăm imediat soluţia cea bună, şi dacă ea conduce astfel la nehotărâre.

In sfârşit, virtutea şi sfinţenia nu derivă nici ele din reflecţie, ci din chiar adâncurile voinţei şi .ale raporturilor sale cu cunoaşterea. Vom lămuri în altă parte această chestiune; vreau numai să remarc aici că dogmele care se referă la morală pot fi aceleaşi în raţiunea tuturor naţiunilor, dar că acţiunea diferă la fiecare, şi vice versa, ceea ce înseamnă că ea nu este condusă de concepte în ceea ce priveşte conţinutul ci moral. Dogmele preocupă raţiunea leneşă; iar acţiunea îşi urmează cursul fără a se ocupa de ele; ea nu se conduce după concepte abstracte, ci după maxime tacite, a căror expresie este omul întreg. De aceea, dogmele religioase ale popoarelor pot fi diferite; orice faptă bună nu este pentru ei mai puţin însoţită de o satisfacţie ascunsă, iar orice faptă rea, de o eternă remuşcare. Toate batjocurile lumii nu o vor zdruncina niciodată pe prima; toate iertările acordate de duhovnici nu-i vor linişti niciodată pe cei din urmă. Totuşi nu trebuie să ascundem faptul că, în practică, intervenţia raţiunii nu este inutilă omului virtuos; dar raţiunea nu este sursa virtuţii; acţiunea sa este cu totul secundară; ea constă în a menţine hotărârile odată ce au fost luate. în a reaminti regulile de comportare, pentru a pune spiritul în gardă faţă de slăbiciunile de moment, şi în a da mai multă unitate vieţii. Rolul raţiunii este acelaşi şi în domeniul artei, unde ea nu este facultatea esenţială; ea se mărgineşte la a susţine execuţia, pentru că geniul nu veghează întotdeauna, iar opera sa trebuie totuşi să fie terminată în întregime şi să formeze un tot^!.

§13

Toate aceste consideraţii asupra utilităţii, ca şi asupra inconvenientelor folosirii raţiunii nu au alt scop decât acela de a demonstra limpede cum cunoştinţa abstractă, pură reflectare a reprezentării intuitive, şi bazându-se pe ea, nu se identifică cu ea într-atât încât să o poată înlocui. Ea chiar nici nu-i corespunde exact niciodată. De aceea, aşa după cum am văzut, foarte multe dintre acţiunile umane nu se realizează decât cu ajutorul raţiunii şi a reflecţiei; altele, dimpotrivă refuză folosirea acestor două facultăţi. Această imposibilitate de a reduce cunoaşterea intuitivă Ia cunoaşterea abstractă, în virtutea căreia se apropie totuşi una de alta,

Cf. cap. VII. voi. 2

73

Artlnir Schopenhuuer

precum mozaicul de pictură, este fondul unui fenomen foarte demn de atenţie, care aparţine, ca şi raţiunea, exclusiv omului şi căruia i s-au încercat până acum numeroase explicaţii, dar totdeauna insuficiente; vreau să vorbesc despre râs. Nu ne putem abţine, din pricina acestei origini, să dăm aici câteva lămuriri, deşi acestea întârzie mersul nostru înainte, din nou. Râsul nu este niciodată altceva decât lipsa de potrivire - constatată brusc - dintre un concept şi obiectele reale pe care el Ie-a sugerat, în orice mod de a fi, iar râsul constă tocmai în exprimarea acestui contrast. El se produce adesea în momentul în care unul sau mai multe obiecte reale sunt gândite sunt un acelaşi concept şi absorbite în identitatea lui şi când după aceea o deosebire totală în tot restul arată că acest concept nu li se potrivea decât dintr-un singur punct de vedere. De asemenea, râdem adesea când descoperim deodată o discordanţă frapantă între un obiect real unic şi conceptul sub care a fost subsumat pe bună dreptate, dar dintr-un singur punct de vedere. Cu cât subsumarea unor asemenea realităţi conceptului în discuţie este mai puternică, cu atât mai mare şi mai tranşant va fi contrastul cu el, şi pe de altă parte cu atât va fi mai puternic efectul vizibil care va izbucni din această opoziţie. Râsul se produce deci întotdeaua ca urmare a unei subsumări paradoxale, şi în consecinţa neaşteptată, fie exprimată în cuvinte, fie în acţiune. Iată, pe scurt, adevărata poveste a râsului.

Nu mă voi opri aici pentru a spune anecdote în sprijinul teoriei mele; căci ea este atât de simplă şi atât de uşor de înţeles, încât nu are nevoie de aşa ceva, iar amintirile cititorului, în calitate de dovezi sau comentarii, ar avea exact aceeaşi valoare. Dar teoria afirmă şi dovedeşte în acelaşi timp diferenţa care trebuie stabilită între cele două feluri de râs. Mai întâi, această diferenţă reiese clar, într-adevăr, din sus-numita teorie; sau două ori mai multe obiecte reale, două ori mai multe reprezentări intuitive sunt date cunoaşterii şi sunt identificate de bună voie sub unul şi acelaşi concept care le cuprinde pe amândouă, această specie de comic numindu-se glumă; sau invers, conceptul există mai întâi în cunoaştere şi se merge de la el la realitate şi la modul nostru de a acţiona asupra ei, adică la practică, obiecte, care de altfel diferă profund unele de altele, şi totuşi cuprinse în acelaşi concept, sunt considerate şi tratate în acelaşi mod, până ce marea deosebire care există între ele apare dintr-o dată, spre surprinderea şi uimirea celui care acţionează: acest gen de comic este bufoneria. Prin urmare tot ce provoacă râsul este vorba de spirit sau un act de bufonerie, în funcţie de modalitatea folosită, nepotrivirea

Lumea ca voinţă şi reprezentare