Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo
Yüklə 2,01 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Lumea ca voinţă şi reprezentare
| -^
definiţiile pentru a nu fi siliţi să gândească mai mult, căci dacă
Teoria pedepsei, aşa cum am prezentat-o, aşa cum apare ea unei raţiuni sănătoase la o primă privire, nu poate fi, în ceea ce are ea capital, nimic mai puţin decât o descoperire; numai că ea a fost parcă înăbuşită de greşeli comise în ultima vreme şi trebuia să fie readusă la lumină. în esenţă, ea se găseşte deja cuprinsă în ceea ce spune Puffendorf despre acelaşi subiect {De officio hominis et civis, cartea II, cap. XIII). în zilele noastre, Feuerbach a susţinut în mod strălucit această teză. Mai mult, ea se întâlneşte deja la filosofii antichităţii. PI aton o expune în mod clar în Protagoras (Ed. des Deux-Ponts, pag. 114), în Gorgias (pag. 168), în sfârşit în cartea a IX din Legile (pag. 165). Seneca formulează în câteva cuvinte gândirea lui Platou şi toate teoriile despre pedeapsă, spunând: „Nemo prudens punit, qwa peccatum este; sed ne peccetur („Când eşti înţelept, nu pedepseşti pentru că o greşeală a fost comisă, ci pentru ca aceasta să nu mai fie comisă".) [De ira, I, 16]. Acesta este aşadar statul, aşa cum ne-am obişnuit să-l cunoaştem- statul este un mijloc de care se serveşte egoismul luminat de raţiune' pentru a îndepărta efectele funeste pe care le produce şi care s-ai întoarce împotriva lui; în stat, fiecare urmăreşte binele tuturor pentru că fiecare ştie că propriul său bine este cuprins în acesta. Dacă stătu ar putea să-şi atingă în totalitate scopul, atunci, dispunând de fo'ţe 376 Lumea ca voinţă şi reprezentare ane, reunite sub legea sa, el ar putea să se servească de acestea tru a îndrepta din ce în ce mai mult în folosul omului restul naturii astfel, eliminând din lume răul sub toate formele sale, ar reuşi să ne f că un î'nut ^e v's' sau ceva asemănător. Numai că, pe de o parte, -tatu 1 a rămas întotdeauna departe de acest scop; în plus, dacă l-ar tinge, am vedea că persistă o mulţime nenumărată de rele, nseparabile de viaţă; în sfârşit, chiar dacă aceste rele ar dispărea, tot mai rămâne unul dintre ele; este vorba despre plictis, care ar lua foarte repede locul lăsat liber de celelalte; aşa încât durerea nu şi-ar pierde nici una dintre poziţiile sale. Şi asta nu e totul; discordia dintre oameni nu ar putea fi în întregime înlăturată de către stat; dacă acesteia i se suprimă principalele câmpuri de acţiune, ea se va îndrepta spre micile certuri privind amănuntele. Mai mult, chiar dacă este scoasă din domeniul statului, se năpusteşte în afară; nu vor mai fi conflicte individuale, deoarece guvernarea a alungat-o; dar conflictele vor reveni din afară, sub formă de războaie între popoare; iar discordia va cere en gros şi într-o singură plată, ca o datorie acumulată, tributul sângeros pe care am crede că i l-am refuzat printr-o guvernare înţeleaptă. Şi apoi, în sfârşit, să presupunem că toate aceste rele, graţie unei înţelepciuni care ar fi rodul experienţei acumulate de mai multe generaţii, au fost învinse şi eliminate, dar atunci, ca rezultat ultim, am avea un exces de populaţie stânjenind întrega planetă, iar relele îngrozitoare care ar renaşte ca urmare a acestei situaţii abia dacă ar putea fi concepute de o imaginaţie îndrăzneaţă. §63
Am analizat justiţia temporală, aceea care se află în sânul statului; am văzut-o dând recompense şi pedepsind şi am înţeles că dacă, în această funcţie, ea nu ar privi spre viitor, nu ar fi o justificare, fără gândul la viitor, orice pedeapsă aplicată pentru o greşeală ar fi nejustificabilă, nefăcând decât să adauge pur şi simplu o a doua ^fericire la prima; ceea ce este un non sens şi o prostie fără nici un efect. Dar în ce priveşte justiţia eternă, lucrurile stau cu totul altfel; "eJa am dat o idee asupra acestui fapt; ea este aceea care guvernează nu statul, ci universul; ea nu depinde de instituţiile omeneşti, ea nu este supusă întâmplării şi nici greşelii; ea nu este nesigură, ezitantă şi '"stabilă; ea este infailibilă, invariabilă şi sigură. - Noţiunea de Pedeapsă implică deja ideea de timp; de aceea justiţia eternă nu poate 1 nicidecum o justiţie care pedepseşte; ea nu poate acorda răgazuri, 377 Arthur Schopenhauer nu poate fixa termene; ea nu poate, resemnându-se să compenseze prin mijlocirea unui timp necesar, fapta rea printr-o consecinţă neplăcută, să se supună timpului pentru a exista. în cazul de faţă pedeapsa trebuie să fie atât de strâns legată de greşeală încât ambele să facă un întreg unic. 8av xahxxfwiai eiq Oaxnx; riiepoiai, xaneix ev Aioq SeA/coi) xţ TpOMpew tiv ama, Zr|V(x 5 eicopcavxa viv Gvtitok; 8i%a^eiv;oi)8 o naq av oDpavoq Aioţ ypcapovTOc; 7rr|q ppoxcov ajxapxiac; •E\|/apaeaeiev oi)S exewoţ av rieirceiv exoccreco ^riniav dkX r) ^i EvT0tt)8a nov axiv eyyix;, ei Povtaa6 opav. (Eurip., ap. Stob. Ecl, I, c. Iv) (1) (Credeţi că faptele nedrepte se înalţă la lăcaşul zeilor Puritate pe aripi, şi că acolo la Jupiter pe tăbliţe Cineva le scrie, după care Jupiter văzându-le Face dreptate printre muritori? Dar nici chiar cerul întreg; Dacă Jupiter ar scrie greşelile celor vii, Nu ar ajunge, şi nici Zeus însuşi nu ar reuşi nici să citească Nici să împartă pedepsele. Haideţi, Dreptatea E undeva pe-aproape: doar deschideţi ochii). Această dreptate eternă există cu adevărat, ea este în esenţa universului; este ceea ce rezultă din întreaga noastră gândirea aşa cum am expus-o până acum şi cine o va fi urmărit este clarificat în acaestă privinţă. Manifestarea, expresia obiectivă a universalei voinţe de a trăi este lumea, lumea cu toate diviziunile sale, cu toate formele sale de existenţă. Existenţa însăşi şi genul de existenţă, aceea a ansamblului şi aceea a fiecărei părţi, nu-şi are rădăcina decât în voinţă. Ea este liberă, ea este atotputernică. în fiecare lucru, voinţa apare, cu determinarea pe care şi-o dă ea însăşi, în ea însăşi şi în afara timpului- Lumea nu este decât oglinda sa; toate piedicile, toate suferinţele, toate durerile pe care le conţine aceasta nu sunt decât o traducere a ceea ce vrea ea, nu sunt decât ceea ce vrea ea. Existenţa este deci distribuita după cea mai riguroasă dreptate între fiinţe; dar existenţa înseamnă 378 Lumea ca voinţă şi reprezentare nentru fiecare existenţa specifică speţei sale şi individului său particular, ambele luate ca atare, în împrejurările date, în cadrul lumii ca atare, guvernate de întâmplare şi de greşeală, supusă legii timpului, pjeritoare, suferind neîncetat. Mai mult încă; toate obstacolele pe care fiecare le întâlneşte, toate acelea pe care le-ar putea întâlni nu sunt puse în calea lui decât pe bună dreptate. Căci voinţa universală este voinţa sa; şi dacă lumea este într-un fel sau altul, este pentru că voinţa a vrut să fie aşa. Atunci asupra cui trebuie să cadă responsabilitatea existenţei lumii şi a organizării sale? Numai asupra ei, şi nu a altcuiva; căci cum şi-ar fi putut-o asuma altcineva? Vreţi să ştiţi ce înseamnă, în. sensul moral al cuvântului, oamenii, luaţi în.general şi în ansamblu? Examinaţi destinul lor, în ansamblu şi în general. Iar acest destin iată care este: nevoie, nenorocire, lamentări, durere, moarte. Dreptatea eternă veghează; dacă, luaţi la un loc, ei nu ar însemna atât de puţin, media destinului lor nu ar fi atât de îngrozitoare. Acesta este sensul în care putem spune: tribunalul universului este universul însuşi. Dacă ar fi posibil să punem într-o balanţă, pe un taler toate suferinţele lumii, iar pe celălalt toate greşelile lumii, acul balanţei ar rămâne perpendicular, fix. Este foarte adevărat că, pentru ochii inteligenţei, aşa cum este ea în individ, supusă în slujba voinţei; lumea nu se arată sub aceeaşi înfăţişare decât atunci când sfârşeşte a se revela cercetătorului, care recunoaşte în ea forma obiectivă a voinţei unice şi indivizibile, cu care se simte el însuşi identic. Nu, lumea întinde în faţa individului obişnuit valul Myei, despre care vorbesc hinduşii; ceea ce i se arată lui, în locul lucrului în sine, este doar fenomenul, condiţionat de timp Şi de spaţiu, de principiul individuaţiei şi de alte forme ale principiului raţiunii suficiente. Iar cu această inteligenţă astfel limitată, el nu vede esenţa lucrurilor, care este una singură; el îi vede aparenţele, distincte, divizate, nenumărate, uluitor de variate, opuse chiar. El ia bucuria drept o realitate, iar durerea - o alta; el vede într-un om călău şi un ucigaş, în altul un pacient şi o victimă; el pune crima într-un loc şi suferinţa în altul. îl vede pe unul trăind în veselie, abundenţă şi plăceri, în timp ce la uşă altul moare chinuit de nevoie şi de frig. Atunci el întreba: Dar unde este echitatea? Şi el însuşi, în această înflăcărare de a voi, care este substanţa şi fiinţa sa, se va năpusti asupra bucuriilor şi plăcerilor vieţii; el se va agăţa de ele cu toate puterile sale; şi nu va şti că în acest act al voinţei sale, ceea ce la5 ceea ce îşi leagă de propria fiinţă sunt durerile şi suferinţele e*istenţei, obiectul însuşi al groazei sale. El vede răul, el vede 379 Artliur Scliopenhauer răutatea în lume; dar cât de departe este el de a vedea că acestea sunt două faţete diferite, şi nimic mai mult, în care apare universala voinţă de a trăi! El Ie crede foarte distincte, sau mai degrabă chiar opuse, şj adesea el cheamă în ajutor răutatea, provoacă suferinţa altuia, pentru a-şi cruţa de suferinţă propriul său individ; cât de supus este el principiului individuaţiei! Şi cum se lasă înşelat de valul Mayei! . Astfel, pe marea mânioasă, când, spumegând şi vuind, ea înalţă şi coboară în adâncuri munţi de apă, marinarul îşi încredinţează viaţa fragilei sale bărci; la fel, în mijlocul unui ocean de dureri, se aşează liniştit omul aflat încă în starea de individ; el se abandonează şi are încredere în principiul individuaţiei; adică în înfăţişarea pe care o iau lucrurile în ochii individului, înfăţişarea fenomenului. Universul nemărginit, plin de o inepuizabilă durere, cu trecutul său infinit, cu viitorul său infinit, nu este nimic pentru el. Nu crede în el mai mult decât într-un basm. Per,soana, această persoană care piere cu încetul, existenţa sa din prezent, acest punct fără întindere, plăcerea lui de moment, acestea constituie singura realitate care există pentru el, tocmai pentru a le salva el face totul, până în momentul în care o noţiune mai adevărată despre lucruri îi va deschide ochii. Până atunci, trebuie să coborâm în adâncurile ultime ale conştiinţei sale pentru a găsi acolo ideea, abia perceptibilă, că toate acestea nu-i sunt chiar atât de străine, că între rest şi el există legături pe care principiul individuaţiei nu le poate desface. Aici este originea acestui sentiment, atât de irezistibil, atât de natural omului (şi poate şi celor mai inteligente dintre animale), această groază care ne cuprinde dintr-o dată când, din întâmplare, greşim în folosirea principiului individuaţiei, iar principiului raţiunii suficiente, sub una dintre formele sale, pare a suferi o excepţie; de exemplu, dacă vreo schimbare pare să se producă fără cauză, dacă ni se pare că un mort revine la viaţă, că trecutul sau viitorul devin prezent ori ceea ce este departe se află aproape. Ceea ce ne provoacă în aceste ocazii o atât de mare groază este faptul că ne îndoim deodată de aceste forme care sunt condiţiile cunoaşterii fenomenului şi care, numai ele, stabilesc o- deosebire între individul nostru şi restul lumii. Dar această deosebire nu este adevărată decât pentru fenomen şi nu pentru lucrul în sine; tocmai pe acest lucru se sprijină existenţa unei justiţii eterne. - 1° realitate, orice fericire temporală este clădită pe aceeaşi temelie; orice înţelepciune omenească se sprijină pe acelaşi teren, un teren minat- înţelepciunea apără persoana împotriva loviturilor soartei; norocul '■ oferă plăceri; dar persoana însăşi nu este decât o aparenţă; ceea ce o Lumea ca voinţă şi reprezentare face să apară distinctă de ceilalţi indivizi, la adăpost de durerile care îi lovesc, este această formă de totală aparenţă, principiul indivizaţiei. Adevărul şi fondul lucrurilor îl constituie faptul că fiecare trebuie să considere ca fiind ale sale toate durerile universului, ca reale pe toate acelea care sunt chiar şi numai posibile, atâta timp cât poartă în el voinţa fermă de a trăi, atâta timp cât îşi pune toate forţele în slujba afirmării vieţii. Când inteligenţa trece dincolo de acest val al principiului individuaţiei, atunci ea înţelege mai bine ce înseamnă o viaţă fericită condiţionată de timp, ca dar al norocului sau ca răsplată a priceperii, şi care se scurge în mijlocul unei infinităţi de existenţe dureroase: visul unui cerşetor care se crede rege; dar va veni şi momentul trezirii, iar visătorul îşi va da seama că între suferinţele vieţii sale reale şi el nu era decât o perdea de iluzie. Pentru o inteligenţă care nu păşeşte decât pe urmele principiului raţiunii suficiente şi care este prizonieră a principiului individuaţiei, justiţia eternă nu este sesizabilă: ori nu-i acordă atenţie, ori o desfigurează cu ficţiunile sale. Ea vede că omul rău, după ce a comis nelegiuri şi crime de tot felul, trăieşte în bucurie şi părăseşte viaţa fără a fi fost lovit., Ea îl vede pe omul oprimat ducându-şi până la capăt o viaţă plină de suferinţe fără a întâlni în calea sa un răzbunător, un justiţiar. Pentru a concepe, pentru a înţelege justiţia eternă, trebuie să lăsăm la o parte firul conducător al principiului raţiunii suficiente, să ne înălţăm deasupra acestei cunoaşteri care se leagă cu totul de particular, să ne ridicăm până la perceperea Ideilor, să străbatem dintr-o parte în alta principiul individuaţiei şi să ne convingem că realităţilor privite în ele însele nu li se mai pot aplica formele fenomenului. Numai ajunşi aici vom putea vedea, vom putea atinge, prin cunoaştere, adevărata esenţă a virtuţii, pe care o vom privi în modul în care ni-1 va arăta cursul doctrinei noastre; ceea ce nu înseamnă nicidecum că, pentru a practica virtutea, este necesară această cunoaştere abstractă. Dar odată ajunşi la acest punct de vedere, vedem limpede că, voinţa fiind ceea ce există în sine în orice fenomen, suferinţa, aceea care este provocată şi aceea care este suportată, răutatea şi răul, sunt legate de una şi aceeaşi fiinţă; degeaba Par acestea, în fenomenul în care ambele se manifestă, că aparţin unor indivizi distincţi, şi chiar despărţiţi de mari intervale şi de timp. Cel care ştie vede că deosebirea între individul care face răul şi cel care îl suferă este o simplă aparenţă, că ea nu atinge deloc lucrul în sine, că Voinţa este manifestată în acelaşi timp la amândoi; numai că, înşelată de intelect, servitorul său natural, această voinţă ajunge să nu se mai JSO L 381 Arthur Schopenhauer cunoască pe sine; în unul dintre indivizii care o manifestă ea caută să-şi sporească binele şi în acelaşi timp produce în celălat o sfâşietoare suferinţă; în violenţa ei, ea îşi înfige dinţii în propria-j carne, fără a-şi da seama că se sfâşie singură; şi astfel, datoria individuaţiei, ea îşi arată acea ostilitate pe care o conţine în esenţa ei. Călăul şi pacientul sunt una. Primul se înşală crezând că nu-şi are partea sa de tortură; al doilea, crezând că nu-şi are partea sa de cruzime. Dacă şi-ar ridica ochii, ar vedea aceasta: torţionarul, care trăieşte el însuşi în adâncul cuiva, în acest vast univers, suferea o tortură, fără a putea înţelege - deşi îşi pune întrebarea, dacă este înzestrat cu raţiune - de ce a fost chemat la o existenţă plină de necazuri pe care ştia că nu le merita. Iar la rândul său, victima ar vedea că tot ceea ce este sau a fost răutate în univers ia naştere din. această voinţă din care şi el îşi trage seva şi a cărei manifestare, fiind o afirmare a voinţei, el a luat asupra lui toată suferinţa care poate fi rezultatul unei voinţe de a trăi şi că dacă suferă, suferă pe drept, din moment ce este identic cu această voinţă. - La aceasta gândea profundul poet Calderon în Viaţa e vis: Pues el delito mayor Del hombre, es haber nacido. (Căci marea crimă A omului este aceea de a se fi născut.) Şi într-adevăr, cine nu vede că este o crimă, din moment ce o lege eternă, legea morţii, nu are altă raţiune de a fi? De altfel, în aceste versuri, Calderon nu a făcut decât să traducă dogma creştină a păcatului originar. Pentru a ajunge la noţiunea clară a justiţiei eterne, a acestei balanţe care compensează necruţător răul suferinţei, trebuie să ne înălţăm infinit mai sus de individualitate şi de principiul care o face posibilă; de aceea, la fel ca şi o altă noţiune vecină şi accesibilă cu preţul aceloraşi eforturi, noţiunea esenţei virtuţii, ea rămâne mereu inaccesibilă majorităţii oamenilor. -Astfel, înţelepţii strămoşi -ai poporului hindus, în Vede, a căror lectură este accesibilă celor trei caste pure, în doctrina lor ezoterică, au exprimat-o direct, cel puţin în măsura în care o pot face gândirea raţională şi limbajul şi în măsura in care le permite modul lor de expunere metaforic şi fragmentat; în schimb, acolo unde are acces poporul ei au prezentat-o numai sub formă de mit. Găsim exprimarea directă a acestei noţiuni în Vede, 382 Lumea ca voinţă şi reprezentare acest fruct al celei mai înalte ştiinţe şi al celei mai înalte înţelepciuni omeneşti, al cărui nucleu, Upanisadele, a ajuns în sfârşit până la noi şi rămâne cel mai preţios dar pe care îl datorăm secolului nostru. Expresiile acestea sunt variate; iată una, aleasă în mod special: prin faţa ochilor neofitului se perindă seria de existenţe, însufleţite şi neînsufleţite, şi la trecerea fiecăreia este pronunţat un cuvânt invariabil, care din acest motiv este numit Formula, acel Mahavakya; Tatoumes, sau mai corect Tat twam asi, adică: „Tu eşti acesta"'. - în ce priveşte poporul, trebuia făcut în aşa fel încât să pătrundă în el acest mare adevăr, atât cât putea primi spiritul său mărginit; pentru aceasta el a fost tradus în limba principiului raţiunii suficiente. Desigur, în ea însăşi şi prin natură, această limbă nu poate reda complet un asemenea adevăr, căci între ele este o contradicţie absolută; totuşi a fost posibilă crearea unui succedaneu, dar sub formă de mit. Era suficient pentru a da o regulă de conduită, căci mitul, deşi fiind produsul unui mod de cunoaştere bazat pe principiul raţiunii suficiente şi prin urmare neputându-se împăca niciodată cu acest adevăr, reuşeşte totuşi să cuprindă într-o imagine gândirea morală care constituie fondul lui. Acesta este întregul scop, în general, al doctrinelor religioase; ele nu fac decât să prezinte sub un înveliş mitic un adevăr inaccesibil intelectului obişnuit. De aceea, din acest punct de vedere, am putea, în limbajul lui Kant, să numim mitul în discuţie un postulat al raţiunii practice; şi, dacă îl considerăm astfel, el are marele avantaj de a nu conţine nici un element care să nu fie împrumutat din domeniul realităţii vizibile; aşa încât toate ideile care sunt cuprinse în el poartă o haină metaforică. Este vorba despre mitul transmigraţiei sufletelor. Iată ce ne spune el: „Orice suferinţă pe care veţi fi provocat-o altor fiinţe în decursul vieţii voastre, va trebui, într-o viaţă ulterioară, şi în aceeaşi lume, să vă purificaţi de ea suferind-o la rândul vostru; legea este absolută; chiar dacă numai aţi ucis anima), va trebui ca într-un moment al duratei infinite să fiţi un animal cu totul asemănător aceluia şi să suportaţi aceeaşi moarte". Şi ne mai spune: „O viaţă plină de răutăţi cere să fie urmată de o viaţă nouă, în această lume, sub forma unei fiinţe nefericite şi dispreţuite; cel rău va renaşte într-o castă inferioară; el va fi femeie, animal, paria, chandala2, lepros, crocodil etc." Şi toate necazurile cu care ne ameninţă astfel mitul sunt necazurile pe care le vedem în lumea reală; 2 Oupnek'hat, voi. I, pag. 60 şi urm. în vechea Indie=grupare socială mai prejos decât cele patru caste, neariană; descendenţi dintr-un sutra (servitor) şi un musulman (n.t.). 383 Artliur Schopenhauer sunt acelea pe care le îndură fiinţe care nu ştiu cum de Ie-a fost dat să le suporte; ca infern este suficient. în ce priveşte răsplata, pe de altă parte, mitul ne promite o renaştere sub forme mai perfecte, mai desăvârşite: acelea de brahaman, de înţelept, de sfânt. în sfârşit, recompensă supremă, cea care este rezervată eroilor şi fiinţei total resemnate, femeii, - da, femeii, - dacă, în decurs de şapte existenţe succesive, ea a vrut să moară fără a fi obligată, pe rugul soţului său, această recompensă rezervată de asemenea bărbatului ale cărui buze întotdeauna pure nu vor fi rostit niciodată o minciună, redus la resursele limbii acestei lumi, nu o poate exprima decât într-o manieră negativă; el o face sub forma unei promisiuni care revine adesea: „Nu vei mai renaşte". Non assumes iterum existentiam apparentem (Nu vei mai recăpăta existenţa fenomenală). Sau împrumută expresia budiştilor, care nu admit nici Vedele, nici castele: „Vei ajunge în Nirvana, acolo unde nu vei mai găsi aceste patru lucruri: naşterea, bătrâneţea, boala, moartea". Nici un mit nu s-a apropiat şi nu se va apropia vreodată mai mult de adevărul accesibil unei elite restrânse, de adevărul filosofic, decât a făcut-o această antică doctrină a celui mai nobil şi mai vechi dintre popoare; antică şi mereu vie, căci, oricât de depăşită ar fi în multe dintre detalii, ea încă domină credinţele populare, încă exercită o influenţă puternică asupra vieţii, şi astăzi Ia fel ca acum mii de ani. Este acel nec plus ultra al puterii de răspândire a mitului; deja Pitagora şi Platon îl ascultau fermecaţi, împrumutându-1 de la hinduşi, poate chiar de la egipteni; ei îl venerau, şi—1 însuşeau şi, în ce măsură nu ştim, ei credeau în el. - Astăzi noi trimitem la brahmani clergymen englezi sau ţesători care fac parte din secta Fraţilor moravi, din compasiune, pentru a le aduce o doctrină mai bună, pentru a-i învăţa că au fost făcuţi din nimic şi de aceea trebuie să fie pătrunşi de gratitudine şi de bucurie. Izbânda noastră, de altfel, seamănă aproape cu aceea a unui om care trage cu gloanţe într-o stâncă. Religiile noastre nu prind şi nici nu vor prinde rădăcini în India; înţelepciunea primordială a speţei umane nu se va lăsa deviată de la drumul său pentru o întâmplare petrecută în Galileea. Nu, însă înţelepciunea indiană se va revărsa şi mai mult asupra Europei şi ne va transforma în întregime cunoştinţele şi gândirea. Lumea ca voinţă >/ reprezentare 384 §64 în ce ne priveşte, noi nu am dat justiţiei eterne o explicaţie mitică, ci una filosofică; rămâne să examinăm diversele probleme care se raportează la ea; adică semnificaţia morală care corespunde acţiunii şi conştiinţa care este cunoştinţă, în starea de pur sentiment, a acestei semnificaţii. - Dar mai înainte vreau să scot în evidenţă două proprietăţi ale naturii noastre, care sunt capabile să elucideze această noţiune, acest sens ascuns, care îl avertizează pe fiecare de existenţa unei justiţii eterne şi de asemenea de ceea ce constituie baza ei. adică unitate, identitatea profundă a voinţei în toate fenomenele. Când statul pedepseşte, el urmăreşte un scop, pe care l-am arătat, şi în aceasta constă principiul dreptului de a pedepsi; dar în acelaşi timp, şi în afara oricărei probleme de acest gen. când este comisă o acţiune rea, aceasta constituie o bucurie nu numai pentru victimă, caic de obicei este cuprinsă de dorinţa de răzbunare, ci chiar şi pentru simplul privitor dezinteresat; să-1 vadă pe cel care l-a făcut pe altul să sufere îndurând la rândul lui o suferinţă de aceeaşi intensitate. Ceea ce se manifestă aici. după părerea mea, este noţiunea eternei justiţii; numai ca în cazul unui spirit: insuficient de limpede, această noţiune nu este bine înţeleasă, este deformată, acest spirit, prizonier al principiului individuaţiei, se lasă înşelat între două concepte, mai bine spus „cade într-o amfibologie de concepte", şi cere sferei fenomenului ceea ce nu aparţine decât aceluia a lucrului în sine; el nu vede că. în sine, opresorul şi victima nu sunt decât unul şi acelaşi lucru, că una şi aceeaşi fiinţă, nerecunoscându-se sub propria-i deghizare, duce în acelaşi timp şi povara suferinţei, şi povara responsabilităţii. Ceea ce cere el este faptul că un anumit individ, în care el vede responsabilitatea, să suporte şi suferinţa. - In acest caz, dacă un om se ridică la un grad înalt de răutate şi pe lângă această răutate, de care sunt capabili alţii, el are calităţi excepţionale, fiind, de exemplu. înzestrat cu un geniu puternic, dacă astfel el poate să facă să apese asupra a milioane de oameni dureri indicibile, aşa cum face un mare cuceritor - atunci omul de rând va cere ca el să ispăşească toate aceste dureri, indiferent cum, indiferent unde. cu preţul unui număr egal de chinuri. într-adevăr, omul obişnuit nu vede că torţionarul şi victimele sale sunt una şi aceeaşi Voinţă, că Voinţa, prin care ele sunt şi trăiesc. este în acelaşi timp aceea care se manifestă în el, care chiar atinge în e' cea mai clară revelare a sa; că astfel ea suferă, atât la oprimat, cât şi L. 385 A rtlmr Scliopenliaucr la opresor, şi chiar şi la omul obişnuit, cu atât mai mult cu cât în el conştiinţa atinge un grad mai înalt de limpezime, iar voinţa un grad mai înalt de vigoare. - Dimpotrivă, spiritul eliberat de principiul individuaţiei. ajuns la această idee mai profundă a lucrurilor, care este principiul oricărei virtuţi şi al oricărei nobleţi sufleteşti, încetează să mai susţină necesitatea pedepsei; iar dovada acestui lucru este deja în morala creştină, care interzice cu desăvârşire ca răului să i se răspundă cu rău şi care atribuie justiţiei eterne un domeniu distinct de cel al fenomenelor, lumea lucrului în sirie. „A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul." (Către romani, XII, 19) Mai există o trăsătură a naturii omeneşti, mult mai frapantă, dar şi mult mai rar întâlnită, prin care se revelează nevoia de a face să coboare justiţia eternă în domeniul experienţei, adică al individuaţiei; ceea ce arată în acelaşi timp la om o idee, un sentiment al acelui adevăr despre care vorbeam mai sus, şi anume că Voinţa de a trăi joacă pe propria cheltuială marea tragi-comedie universală şi că în adâncul tuturor aparenţelor trăieşte una şi aceeaşi Voinţă. Aceasta este trăsătura. Se întâmplă uneori ca un om, atunci când se află în faţa unei, nedreptăţi grave, pe care a suferit-o, sau ta care a fost doar martor, este cuprins de o indignare destul de puternică pentru a nu ţine seama de viaţa sa, cu sânge rece, fără a-şi asigura vreun mijloc de salvare, pentru a se răzbuna pe persoana agresorului de nedreptatea tăcută. Sunt unii care, ani de-a rândul, îl pândesc pe un agresor puternic, îl ucid în sfârşit, apoi urcă pe eşafod; notaţi că ei au prevăzut acest final, ca şi tot restul acţiunilor; foarte adesea, ei nu caută să-1 evite; viaţa nu mai contează pentru ei decât în calitate de mijloc de răzbunare. - Mai ales la spanioli se pot întâlni asemenea exemple.1 - Dacă examinăm cu atenţie şi în spiritul său, această nevoie de a pedepsi râul este cu totul deosebit de ranchiuna obişnuită; aceasta nu caută decât să domolească propria suferinţă prin priveliştea unei suferinţe provocate altuia; scopul său nu ar trebui numit răzbunare, ci pedepsire; în fond, într-adevăr, descoperim în ea intenţia de a produce un efect pentru viitor dând un exemplu; iar în aceasta nu este nici urmă de interes personal, nici de cel al individului care exercita răzbunarea, deoarece el îşi pierde viaţa făcând-o, nici de cel al unei societăţi care caută să-şi apere securitatea prin legi; într-adevăr, nu Cum a fost cn/.ul acului episcop spaniol care. în ultimul război, războiul de Independenţii, a invitat la musă generali francezi şi s-a otrăvit o dată cu ei. Mai exis'11 Toarte multe alte exemple asemănătoare din cursul acestui război. - Vezi şi Moiitaig»c- Cartea II. cap. XII. 386 Lumea ca voinţă şi reprezentare statul, ci individul este cel care loveşte în acest caz; şi dacă loveşte. ,ui o face pentru a aplica o lege; el nu are niciodată în vedere decât o acţiune pe care statul nu ar putea sau nu ar vrea să o pedepsească şi a cărei pedepsire o dezaprobă chiar şi el. După părerea mea> sursa indignării care îl face pe acest om să nu ţină deloc seama de propria-i viaţă este o conştiinţă foarte puternică a faptului că el este Voinţa de a trăi, în ea însăşi şi în întregul ei, această Voinţă care se manifestă la toate fiinţele, în toate timpurile; el înţelege atunci că şi viitorul cel mai îndepărtat îl priveşte nu mai puţin decât prezentul şi că el nu poate fi indiferent faţă de acest lucru. HI afirmă această Voinţă, clar nu mai vrea ca, în cadrul în care se manifestă esenţa sa, să reapară o atât de monstruoasă nedreptate, el vrea să-i înfricoşeze pe nedrepţii timpurilor viitoare printr-o pedeapsă împotriva căreia să nu fie posibilă nici o apărare, având în vedere că nici chiar frica de moarte nu-i provoacă teama celui care pedepseşte. Astfel. Voinţa de a trăi. aftrinându-se şi aici. nu mai este legată de fenomenul particular, de individul determinat; ea cuprinde însăşi Idcea de om în sine" şi vrea ca manifestarea acestei Idei să rămână pură. la adăpost de o nedreptate atât de monstruoasă, atât de îngrozitoare. Este aceasta o trăsătură de caracter rară, remarcabilă, sublimă în sfârşit: în acest caz individul se sacrifică; într-adevăr, el încearcă să devină braţul justiţiei eterne, a cărei esenţă proprie încă nu o cunoaşte. §65
Toate consideraţiile de mai sus referitoare la acţiunea umană pregătesc drumul celor care vor fi ultimele. Sarcina noastră este astfel mult uşurată şi putem, abordând semnificaţia morală a acţiunilor, această calitate pe care omul de rând o exprimă prin cuvintele bun şi râu, cuvintele pe care le socoteşte destul de clare, putem deci introduce în acest subiect o precizie abstractă şi filosofică, îl putem iace să intre ca o verigă în lanţul gândirii noastre. Dar mai întâi, pentru ca aceste idei de bun şi rău, pe care scriitorii de filosofic din zilele noastre le tratează - ce lucru admirabil! -ca pe nişte simple idei. scapă ca urmare oricărei analize, vreau să le readuc la sensul lor propriu. Astfel, nu vom mai cădea în greşeala de a le atribui mai mult conţinut decât au de fapt şi de a crede că ele conţineau deja tot ce este necesar pentru problema în discuţie. Pot Iace acest lucru deoarece sunt la fel de puţin dispus în privinţa moralei să mă ascund în spatele cuvintelor bun şi rău pe cât am fost 387 Arthur Schopenhauer mai înainte dispus să mă folosesc, în acest scop, de cuvintele frumoi şi adevărat: aş fi putut, adăugând o terminaţie în „eţe", - acest sufli are în prezent o G£|uv6Tr|s (măreţie) cu totul deosebită şi de pe urma lui putem trage foloase în multe cazuri, - prin câteva arii solemne, să-i fac pe oameni să creadă că lansând aceste cuvinte nu am exprimai pur şi simplu notarea a trei idei foarte largi şi foarte abstracte, prin urmare foarte sărace în conţinut, şi în plus cu origini şi importanţe foarte diverse. într-adevăr, cine dintre cititorii familiarizaţi cu scrierile de astăzi nu se simte cuprins de greaţă în faţa acestor trei cuvinte? Da. desigur, în principiu ele exprimă lucruri excelente; dar e prea mult să le vezi folosite de mii şi mii de ori de fiinţe care, simţindu-se cu totul incapabile să gândească, cred că este suficient să deschidă o gură mare. să ia un aer de imbecil inspirat şi să pronunţe aceste trei cuvinte pentru a fi dovedit o înaltă înţelepciune. Explicaţia cuvântului adevărat am dat-o deja în eseul meu despre Principiu! raţiunii suficiente, cap. V, 29 şi urm. In ceea ce priveşte cuvântul frumos, acesta a fost analizat pentru prima dată aşa cum trebuie în tot cuprinsul celei de-a treia noastre cărţi. Acum voi restabili semnificaţia conceptului de bun; lucru care se poate face repede. Acest concept este relativ în mod esenţial; el desemnează acordul dintre un obiect cu o oarecare tendinţă determina/ă a Voinţei. Astfel, tot ce răspunde pozitiv Voinţei în una dintre manifestările sale, tot ce o face să-şi atingă scopul este calificat drept /)////: deosebirile sunt de altfel secundare, lată de ce spunem: o mâncare bună. un drum bun, un timp bun, o armă bună, un semn bun ele: pe scurt, numim bun tot ce este aşa cum vrem noi; de aceea un lucru poate fi bun pentru unul şi exact contrariul pentru celălalt. Bunul este de două feluri: ceea ce asigură satisfacerea voinţei noastre imediat şi ceea ce o asigură numai pentru mai târziu: cu alte cuvinte, plăcutul şi utilul. în ceea ce priveşte calitatea opusă, dacă este vorba despre fiinţe Iară inteligenţă, se foloseşte cuvântul rău (Schlechl), mai rar cuvântul mai abstract nuizibU (Uebel), ceea ce înseamnă tot un lucru care nu răspunde tendinţei actuale a Voinţei. în această privinţă, omul este tratat la fel ea toate celelalte fiinţe care se pot afla în raport cu voinţa noastră; cele care sunt favorabile, utile, de acord cu noi în ceea ce vrem le numim bune; sensul cuvântului este acelaşi; acelaşi caracter relativ; după cum se poate vedea din următorul mod de a vorbi: ..Acesta este bun pentru mine; pentru tine nu este bun" Pe cei care au un asemenea caracter încât le este suficient să vadă că cineva vrea 3S8 Lumea ca voinţă şi reprezentare ceva pentru a nu se putea opune dorinţei lor, pentru a simţi nevoia să-1 ajute, pe cei care sunt, în adevăratul sens al cuvântului, săritori, binevoitori, cordiali, binefăcători, graţie raportului care există între modul lor de a acţiona şi voinţa celorlalţi, pe aceia îi numim oameni buni- Pentru calitatea opusă, în Germania se obişnuieşte, de câteva sute de ani, ca şi în Franţa, să i se dea un nume special când este vorba despre fiinţe înzestrate cu cunoştinţă (animalele sau oameni); ca ' de exemplu cuvintele bos(e), mechant(e)\ în timp ce în aproape toate celelalte limbi nu se face distincţie şi se spune xoc%6s, malus, cattivo, bad, atât pentru oameni cât şi pentru lucruri neînsufleţite, din moment ce sunt contrare planurilor unei voinţe individuale determinate. Aşadar, în examinarea ideilor referitoare la bine am început cu latura pozitivă; nu putem deci ajunge decât apoi la agent pentru a analiza conduita omului numit bun, şi nu în raportul său cu altul, ci în interiorul lui însuşi; atunci am putut căuta explicaţii, de exemplu, şi pentru respectul cu totul obiectiv pe care această conduită îl provoacă în rândul celorlalţi, şi pentru mulţumirea de sine pe care i-o produce în mod vizibil, mulţumire foarte mare, căci ea a fost obţinută cu preţul unor sacrificii deosebite; de asemenea, am putut căuta explicaţii pentru durerea intimă care însoţeşte intenţia rea, oricare ar fi avantajele exterioare pe care ea le-ar fi putut procura celui care a nutrit-o. De aici au luat naştere sistemele morale, unele filosofice, altele fondate pe dogme de credinţă. Toate însă caută să stabilească o legătură între fericire şi virtute. Primele recurg la principiul contradicţiei sau la principiul cauzalităţii; ele identifică virtutea cu fericirea sau fac din aceasta o consecinţă a virtuţii; este un sofism în ambele cazuri. Celelalte se servesc de o altă lume decât pe care o poate cunoaşte experienţa.2 Dimpotrivă, după părerea noastră, virtutea Râutâcios(ă) în germ., respectiv fr. (n.t.). Să remarcăm aici. în trecere, că.dacâ dogmele pozitive au o oarecare
l rihur Schopenhauer Lumea ca voinţă şi reprezentare .1 esenţa sa intimă este o tendinţă vizând un scop direct opus feri Yüklə 2,01 Mb. Dostları ilə paylaş:
|