Cărarea Împărăţiei

SFÂRŞITUL LUMII

636. Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

SFINTELE TAINE

637. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţă asupra răului. Dar cu Hristos da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu se cu luptătorii.

638. Iisus Hristos împlineşte ceea ce ne lipseşte nouă: ne-a dăruit o a doua naştere, iertându ne de prima; ne-a întărit firea pentru refacerea virtuţii şi ne-a luminat mintea pentru refacerea cunoştinţei – amândouă de trebuinţă pentru a ne lipi cu dragostea mai tare de adevăr decât de viaţa aceasta. Astfel, ne-a dăruit şi nouă biruinţa asupra morţii, întrucât – celor ce trăim viaţa în Hristos – nu ne mai este o groază, ci o dezlegare definitivă de păcate. Moartea pentru noi nu mai este o înfrângere a firii, ci omorâre a păcatului şi izbăvirea firii. În felul acesta zicem că biruim şi noi, dar de fapt e Iisus Hristos, Cel ce locuieşte în noi prin Taine, care câştigă războiul şi se oşteşte pentru mântuirea noastră; şi, stăruind şi noi cu dragoste în nevoinţa lui Dumnezeu, răzbeşte asemănarea Sa peste chipul vieţii noastre.

639. Aşa ni s-a împărtăşit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia, îndată după venirea noastră în lume (Ioan 1, 9). Acestea sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, iar la vârsta priceperii, cunoştinţa de Dumnezeu (Ioan 17, 3).

640. Prezenţa lui Hristos în Sfintele Taine rămâne un adevăr dogmatic. Aici vorbim de trăire, de desfăşurarea lui Hristos din Taine în viaţa noastră reală. Dacă Domnul este ascuns de la Botez în Sanctuarul cel mai dinlăuntru al fiinţei noastre, ca un Înaintemergător îndemnându-ne spre împlinirea poruncilor, printr-însele apar pe obrazul nostru spiritual trăsăturile Domnului.

641. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – coarbia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în coarbie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească.